Pe facebook

vineri, 24 aprilie 2015

Un Prospectiv

July 9, 2014 ·

Am ajuns si eu la o ipoteza de genul acesta, neputand sa-mi explic altfel fâsul cu care s-a terminat pe ceas Razboiul Rece si tonul conversatiilor transatlantice la acel moment.

Va dati seama ca in caz ca povestea e adevarata, rusii au motive multiple de suparare, caci nu lumea anilor '90 li s-a propus ca alternativa la ce faceau.

Academicianul Mircea Maliţa lansează o teorie inedită despre Războiul Rece | FUNDAȚIA...

De Camelia Badea | Articol publicat pe Ziare.com | 08.07.2014 Academicianul Mircea Malita afirma ca...

FUMN.EU

Adrian Severin Războiul rece (care, desigur, poate fi etapizat) s-a purtat într-un cadru caracterizat de echilibrul terorii. De aici a decurs grija combatanților de a nu trece anumite limite iar nu din înțelegeri secrete ascunse în spatele unei aparențe marțiale. Sigur că războiul a permis combatanților să întărească disciplina și coeziunea în propria tabără. Mai mult, el le-a permis, în lipsa capacității de a face afirmații convingătoare care să arate cine sunt și să le dovedească superioritatea, definirea propriei identități prin contrast față de celălalt. (Lucru valabil mai ales pentru Occidentul capitalist legitimist decât pentru Orientul revoluționar.) Asta s-a întâmplat firesc și nu are rost să căutăm explicații ipotetice nefirești pentru comportamente firești, logice.

Războiul rece a fost oprit unilateral de URSS spre a câștiga timpul necesar schimbării modelului de concurs cu Occidentul. Un Occident luat prin surprindere de întorsătura lucrurilor până la punctul în care și-a pierdut coerența strategică în schimbul unor avantaje tactice. Întrebarea este dacă prin cuvântul "oprit" trebuie să înțelegem "încheiat" sau "întrerupt / suspendat"?

Pacea nu este numai absența războiului. Războiul se termină prin încheierea păcii dar poate fi întrerupt prin armistiții. La finele Războiului rece nu a avut loc nici o conferință de pace și nu s-a încheiat nici un tratat de pace. Lucrul se vede azi în Ucraina, în Caucaz, în Moldova, în Balcanii de Vest, în Siria și nu numai.

Este greu de crezut că Războiul rece a fost doar o butaforie consensuală dar că pacea rece care în aparență i-a urmat nu a fost tot consensuală. De aceea mai aproape de adevăr ar fi să spunem că, de fapt, Războiul rece nici nu s-a încheiat. El a fost doar suspendat printr-un armistițiu.

În mod normal armistițiul este un preambul al păcii. Asta este, însă, numai de natura iar nu de esența armistițiului. Așadar armistițiul nu conduce obligatoriu la pace. Se pare că acesta este și cazul nostru iar acum, iată, ostilitățile sunt pe punctul de a se relua.

Ce este de făcut în atari circumstanțe? Mergem înapoi la luptă - evident, în condițiile schimbate pe parcursul perioadei de suspendare a ostilităților? Organizăm o Conferință de pace? Personal sunt pentru a doua variantă deși sunt gata să merg la luptă dacă va fi nevoie.

Iată o teorie alternativă pe care o consider atât mai realistă cât și mai utilă. Probabil, însă, că ea va trezi mai puțin entuziasm și mai puțină simpatie. De ce? Pentru că...
Alexandru Botu Da, mai realista, mai pragmatica si mai apropiata de zilele noastre imi pare a fi interpretarea Domnului Adrian Severin asupra Razboiului rece. Dar ma bucur de faptul ca exista diverse opinii calificate.
Gavrila Ch Ce bine i-ar sta Romaniei sa creeze un institut de cercetare/think-tank al istoriei contemporane, incluzand dimensiunea politica, economica si sociologica. Personalitati precum acad. Malita, prof. Nastase sau dr. Severin ar putea gira prin prestigiul lor, dobandit peste decenii de activitate la varful societatii romane, o asemenea institutie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

vineri, 24 aprilie 2015

Un Prospectiv

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv