Dl Alexandru Botu întreabă: Un prospectiv v-a pus o intrebare referitoare la contractele de privatizare care au avut consecinte nefaste pentru economia românească. In contextul raspunsului Dumneavoastra eu va intreb: 1. Ce n-am pierdut, totusi, esentialmente pana acum? 2. Ce riscam sa pierdem in continuare si pe mana cui?
Pentru a da un răspuns exact acestor întrebări ar trebui să am informații cât de cât precise asupra dimensiunilor, structurii și stării patrimoniului economic al statului, precum și al aceluia aparținând mediilor de afaceri românești. Neavându-le, pot să vă ofer doar un răspuns general.
Ceea ce este sigur este că nu mai putem vorbi despre un sistem economic național. Aceasta întrucât în ultimile decenii nimeni nu a mai raționat în termeni naționali cu referire la economia românească. Este rezultatul integrării europene și euroatlantice precum și al adoptării neoliberalismului ca fundament al politicii economice a statului. Dimensionarea și structura activelor economice, a forțelor de producție (cum se spunea cândva) de pe teritoriul românesc au fost gândite sau, dacă nu au fost gândite, au fost lăsate să evolueze natural în contextul și în logica economiei UE sau ale economiei mondiale.
Reforma concepută la București în perioada 1990-1992, deși a avut în vedere obiectivul integrării europene și euro-atlantice a României (inclusiv ca parte a politicii de securitate națională și ca mișcare de schimbare a alianțelor), a prevăzut menținerea controlului național asupra unei părți a capitalului privat domiciliat în România și mai ales menținerea controlului de stat asupra unor active ori a unor operatori economici strategici. De aici au venit sistemul privatizării de masă sau cel al privatizării prin metoda vânzării acțiunilor către angajații societății privatizate. Tot de aici procedura specială vizând aprobarea vânzării pachetului de control al statului. Din păcate, după 1992 dar mai ales după 1997 acestea au fost, în ordine, prost aplicate, descurajate, ignorate și, în cele din urmă abandonate.
Adoptarea acestei concepții a avut loc sub un bombardament psihologic și ideologic teribil, guvernele românești ale timpului fiind acuzate de cripto-comunism și neo-comunism. De asemenea, ea s-a izbit de o mare ostilitate externă (transformată prin dezinformare și manipulare, în rezistență internă) referitoare la tot ceea ce însemna măsură de susținere a apariției și consolidării capitalului privat românesc. Poate că și această frânare a acumulării de capital privat românesc pe căi oficiale și legale, a împins spre adoptarea metodelor acumulării primitive de capital (adică a acumulării prin corupție și alte acțiuni criminale). După cum critica și combaterea ulterioară a acumulărilor astfel dobândite au vizat și distrugerea capitalului național.
Desigur, noi trebuia să ne integrăm, să restructurăm și să privatizăm. Trebuia, de asemenea, să gândim în contextul intereselor lumii în care ne integram. Altminteri integrarea nu avea nici un sens. Nu te însori cu gândul de a mânca zestrea nevestei și astfel a-ți lăsa copiii muritori de foame. Trebuia, însă, să ne luăm garanții pentru situația în care în spatele procesului de integrare europeană și prin el, partenerii noștri voiau să își promoveze interese naționale; după cum era esențial ca promovarea intereselor europene în România să fie coroborată cu promovarea intereselor românești în Europa. Redefinirea intereselor naționale românești în contextul intereselor europene, armonizarea și compatibilizarea acestor interese trebuia să garanteze satisfacerea acelor aspirații ale românilor pe care guvernarea națională singură nu le-ar fi putut satisface.
Astăzi ni se spune că în România economia crește și că apar semnele reindustrializării și ale înviorării exporturilor. Dacă în România economia crește ceea ce crește nu este, însă, economia românească. Din acest punct de vedere am pierdut esențialmente totul.
Fabrica de autoturisme Dacia este superperformantă dar ea lucrează pentru a salva randamentul global al societății Renault, salariații români putându-se trezi oricând în stradă dacă interesele generale ale celei din urmă o cer. Combinatul Oltchim este o bijuterie tehnologică dar a fost adus în faliment nu atât de corupția managementului românesc ci de nevoia agenților economici externi din domeniu de a scădea presiunea concurenței pe piața europeană. Avem resurse energetice care ar putea să ne aducă la autosuficiență pentru o perioadă de timp nu tocmai nesemnificativă dar valorificarea acestora este sub control străin iar noi trebuie să cumpărăm energia de la aceștia la prețul pieței internaționale, în condițiile în care nici strategia exploatării nu o putem stabili. Dacă încercăm, cade guvernul; dacă nu încercăm, nu ne putem demite președintele. Se poate ca resursele agricole să fi fost mai puțin pierdute. Cu toate acestea, și în acest domeniu statul român are puține strategii la dispoziție; dacă mai are ceva. Așa se explică de ce cumpărăm ceapă din Olanda și pepeni din Spania sau ne vindem pădurile sub formă de bușteni ori, în cazuri mai fericite, de cherestea.
Unii lideri români din domeniul economic - mă refer la cei competenți, onești și patrioți - cu care am stat de vorbă spun că nu mai este nimic de făcut spre a schimba radical situația. Tot ce mai putem face este ca prin politici monetare stricte să păstrăm un context macro-economic favorabil creșterii, sperând că evoluțiile naturale de pe piața internă a UE, coroborate cu cele de pe piața trans-atlantică și mondială, vor face ca o parte oarecare a acestei creșteri să se întoarcă și românilor, printr-un proces marginal de convergență. Nu atât în politica de coeziune (economică, socială și teritorială) și-ar găsi originea asemenea speranțe ci în indivizibilitatea obiectivă a securității într-o lume a interdependenței globale, ceea ce ar face ca egoismul inteligent să se exprime la limită și sub forma solidarității. Personal nu împărtășesc o asemenea resemnare.
Întrucât sub aspect strategic am pierdut totul (cu excepția geografiei dar care nici aceea nu are chiar valoarea excepțională atribuită de noi, căi România este doar o țară de flanc) întrebarea corectă ar fi nu ce riscăm să pierdem în continuare ci ce putem recupera în continuare și pe mâna cui?
Problema se poate pune și altfel. S-ar putea susține că totuși ceva ne-a mai rămas după ce am pierdut totul: calitatea de membru al unei federații numite Uniunea Europeană și care este una din marile puteri economice ale lumii, precum și o putere politică emergentă globală. Unii spun că ieșirea României, în starea în care se află la ora actuală, din UE și însingurarea ei în afara UE ca țară-tampon între lumea euro-atlantică și cea euro (ruso)-asiatică, sunt sinucigașe. De acord. Rămânerea României în actuala formă de organizare și funcționare a UE este, însă, tot sinucigașă; căci regulile "clubului" în care am intrat nu pot fi încălcate dar respectarea lor ne aneantizează, ne desființează ca națiune.
Așadar, dacă tot ceea ce ne-a mai rămas este calitatea de membru al unui "club" ale cărui reguli ne dezavantajează și care, de aceea, pe termen mediu ne anulează, ceea ce avem de făcut este ca pornind de la statutul de membru și valorificându-l corespunzător (inclusiv prin alianțe interne inteligente), să determinăm schimbarea regulilor "clubului". Astfel, chiar dacă trecutul pierdut nu ar mai putea fi recuperat, am putea recupera viitorul pierdut. Ceea ce nu este puțin; este esențial.
Pe mâna cui putem valorifica acest ultim atu sau pe mâna cui îl putem irosi? Pe mâna elitei politice românești. Care elită? În nici un caz cea atuală. Fără falsă modestie, o țară care pe mine mă ține la tribunal acuzându-mă de fapte pe care nu le-am comis și îi trimite la Bruxelles pe Corina Crețu, Monica Macovei sau Cristian Preda (ca să nu dau decât trei din multele nume posibile) nu are cum se aștepta la ameliorarea situației sale.
Iată de ce cred că românii trebuie să genereze o nouă mișcare civilă din care să extragă elite politice apte a încheia și executa un nou contract social național, precum și a renegocia nu atât statutul României în UE ci statutul UE pur și simplu. Va trebui să ne gândim cu toții mai puțin la următoarele alegeri și mai mult la următoarele generații.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu