Pe facebook

joi, 23 aprilie 2015

Smaranda Dobrescu

August 9, 2014

De uichend:
Emigrantul
Ilinca Bernea

Nu e nimeni aici. E liniște. Vântul își face loc prin pânzele găurite, prin ferestrele sparte, prin zidurile prăbușite și își cântă melopeea.
Nu te întoarce, nu ai de ce să te întorci aici, nomadule, nu mai numi locul acesta acasă.
Fiului meu i-am spus: sunt fiica apusului, dintotdeauna
Orice țară de la soare apune e patria mea.
Părinții mei sunt apa acestui lac și umbra acestui munte pleșuv de la capătul lumii

Nu e adevărat că m-am născut într-un ghetou dintr-o legendă urbană oarecare
În care toate personajele sunt anti-eroi
Nu e cu nimic mai adevărat
decât faptul că am trăit dintotdeauna pe pământul dorinței,
Numai și numai pe meleagurile de la Soare Apune

Libertatea mea a fost aceea de a închide ochii

Nu te întoarce din drum, nomadule,
Asta e regula jocului dacă vrei să fii veșnic tânăr:
Aruncă-ți amintirile la câini, dă-le de pomană, îngroapă-le,
Nu te mai uita îndărăt.
Dă-le-ncolo de năluci!

Înțelege că nu ai unde te întoarce
Țara asta e un loc pustiit, un sat din care vulturii înfometați au mâncat până și pietrele.

Un Prospectiv .
Adrian, asa este?
Adrian Rusu Doamne. În cele din urmă, ba chiar, aș zice, de la bun inceput, nu esti niciodată de undeva. Te poți întoarce oriunde, si nu „parasești” nimic. Data viitoare, cine stie...(E superba, dar nu pot sa-i dau „like”).
Un Prospectiv .
Parinteasca Dimandare
Na sprigiura cu foc mare
Frati di muma si di-un tata,
Noi, Armani di eta toata.
Di sum plocile di murminta
Striga-a nostri buni parinta:
"Blestem mari s-aiba-n casa
Cari di limba-a lui s-alasa.
Cari-si lasa limba-a lui
S-lu-arda pira-a focului,
Si s-dirina viu pri loc,
Sa-li si friga limba-n foc.
El an vatra-li parinteasca
Fumealia s-nu-si hariseasca;
Di fumeli curuni s-nu base
Nic an leagan si nu-nfase.
Cari fudze di-a lui muma
Si di parinteasca-li numa,
Fuga-li doara-a Domnului
Si dulteamea-a somnului!"
Smaranda Dobrescu Doar inima ta stie unde este ea "acasa"!
Viorel Straoanu Sa-ncingem si-o paidushca
Adrian Rusu @Smaranda Dobrescu. Bah...nu, ca sa fiu sincer. Nu stie. N-avem „casa” (o pun si pe nevasta-mea). Nu am avut niciodata sentimentul asta (ptr ca o casa avem, nu dormim in strada). Intr-un fel sau altul (in două feluri adica) nu am avut nici „familie”, (afară de a noastra) si nici limbă. De doua, trei ori (nu mai mult) am fost bucuros, o clipa, sa intru în casa dupa deplasari mai grele. Altfel, „împăratia noastra nu prea e din aceasta lume”. Cel putin pe cat si pe cum o cunoastem...
Smaranda Dobrescu Adrian Rusu, e atat de greu de deslusit care este" imparatia ta", incat a altuia ramane o frumoasa necunoscuta, caci speri ca acolo gaseste tot ce are nevoie si din cand in cand o poate identifica cu acel "acasa"Ma gandesc uneori ca pierderea lui "acasa" poate provoca pierderea identitatii si nu-mi place. Ce spui tu imi da speranta ca odata ma voi obisnui sa nu ma mai gandesc la acel loc anume si voi purta imparatia cu mine, oriunde. Acolo incap si amintirile, nu-i asa?
Adrian Rusu Ma gandeam cand, am vazut poza aceea cu....cum ii zice?....floarea galbena care creste in crapaturile trotuarului de langa casa- erau cateva si in trotuarul de pe langa casa in care mi-am trait copilaria. Inteleg tipul de amintiri care te (vă) face sa puneți poza aceea in carte. La dumneavoastra. Dar eu nu le am (nu pe acelea). Sa fii „de undeva” inseamna de fapt sa ai acele amintiri. Sunt multi oameni care nu le au...(despre „împărăție”...ar fi prea multe de spus. Nu ma gandeam la a CUIVA ci la loc).
Miki Marinescu-Colea Asa am si facut! Regula numarul 1 in a supravietui: "Nu te întoarce din drum, nomadule,
Asta e regula jocului dacă vrei să fii veșnic tânăr:
Aruncă-ți amintirile la câini, dă-le de pomană, îngroapă-le,
Nu te mai uita îndărăt.
Dă-le-ncolo de năluci!" ... pina a aparut FB!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

joi, 23 aprilie 2015

Smaranda Dobrescu

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv