Un prospectiv întreabă: "Avem ceva de gandit si re/asezat conceptual odata cu raspunsurile dvs, domnule Severin. Nu putem retrai mai destept doar din perspectiva invatamintelor trecutului iar viitorul numai cert nu este.
Pe fondul raspunsului "cât de cât complet" ce caracterizeaza relatia romano-americana, observ dela distanta o vanzoleala discursiva in Romania apropos de alte optiuni strategice romanesti, exprimate mai ales la nivelul strazii: dela 'Mergi dom'le cu China, c'avem relatie istorica si premierul lor vorbea romaneste!' pana la 'Vecinii nu ni-i alegem, trebuie sa ne intelegem cu Putin!'; dela "Franta a fost prietenul istoric al romanilor' pana la 'Europa vorbeste germana asa ca sa terminam cu iluziile!'. Cum de un numar de ani auzim in tacere de la Externe de inca vreun parteneriat strategic sau altul, mai toate fara continuitate si fara rod, cum ati vedea pozitia Romaniei vis a vis Germania, Rusia, Franta sau China? Le-am numit pe acestea pentru a moşi gandul, fara vreun criteriu de ordonare/valoare intrinsec."
AS: Două precizări de început sunt necesare. Pe de o parte, din ceea ce am spus anterior nu ar trebui să se înțeleagă că parteneriatul strategic cu SUA ar fi desuet. Câtuși de puțin. El rămâne esențial pentru România cu atât mai mult cu cât UE se naționalizează iar noua geo-politică rusă pune la încercare modelul ordinii mondiale bazat pe interdependență și cooperare, sugerând revenirea la modelul delimitării, îndiguirii și contraponderii.
Este drept că între români și americani există o diferență culturală esențială: românii au păcălit istoria dezvoltând o cultură a supraviețuirii în timp ce americanii au făcut istoria dezvoltând o cultură a dominației. De aici vine o anumită neîncredere reciprocă peste care va fi greu de trecut. Din punct de vedere strategic obiectivele lor sunt, însă, convergente, ambele fiind interesate într-o lume a securității dinamice și a stabilității bazate pe echilibrul de putere. România s-a descurcat totdeauna bine într-un context multipolar dinamic în care a putut să facă un joc de balans între marile puteri globale și regionale, găsindu-și mereu susținere de la cele în căutare de echilibru. La rândul lor SUA au fost totdeauna interesate de păstrarea echilibrului puterilor europene iar în prezent, după eșecul unipolarismului, au toate motivele să renunțe la politica intervenției directe în zonele de conflict spre a adopta o strategie a multipolarismului simetric. Întrucât costurile securității obținute prin îndeplinirea funcției de "polițist global" grevează prea mult asupra cheltuielilor pentru dezvoltare, Washingtonul va prefera probabil să stimuleze apariția unor centre regionale și sub-regionale de iradiere care să federalizeze / integreze puteri mai mari sau mai mici în formațiuni geo-politice relativ stabile apte a se echilibra una pe alta.
O a doua precizare se referă la nevoia unei doctrine românești de politică externă pornind de la care România să își stabilească relația strategică cu un unul sau altul dintre actorii regionali sau globali. Numai așa vom putea evita inițierea haotică de parteneriate așa zis strategice pe criterii conjuncturale sau emoționale, în lipsa oricărei congruențe a intereselor strategice. Tocmai absența unei asemenea doctrine explică de ce cele mai mult parteneriate strategice proclamate de România în anii din urmă nu au nici longevitate nici rod.
În ceea ce mă privește am definit doctrina de politică externă a României ca fiind una a cercurilor concentrice: cercul vecinătății - cel mai mic; cercul puterilor regionale - ceva mai mare; cercul puterilor globale - cel mai mare. În fiecare dintre aceste cercuri România are nevoie de echilibru și interesul strategic de a se insera în mecanismele de reglare și garantare ale echilibrului. Pentru aceasta trebuie să își dezvolte influența, ceea ce se poate realiza pe trei căi: prin protecția celor mai slabi; prin construcția interdependențelor cu cei de putere mai mică sau egală; prin identificarea și stimularea convergenței intereselor geo-strategice cu cei având putere egală sau mai mare. În unele cazuri, aplicarea unor asemenea principii duce spre parteneriate bilaterale; în altele la parteneriate trilaterale, patrulaterale sau mai mari. Adaug la aceasta că, în măsura în care va putea acorda protecție eficientă actorilor în nevoie dintr-o zonă geografică coerentă, România va fi recunosută ca lider (sub)regional iar pe cale de consecință se va califica pentru a sta la masa mondială a liderilor (sub)regionali. Pe de altă parte, realizarea unor parteneriate strategice circumscrise de logica fiecăruia dintre cercurile concentrice amintite anterior, va oferi premisa pentru alte parteneriate strategice sau speciale cu partenerii strategici ai partenerilor noștri strategici. Se construiește astfel o structură de rezistență de mare întindere care garantează stabilitatea și securitatea edificiului geo-politic românesc. Nu știu cât de clar am putut fi dar sper că o idee asupra efortului general de abordare care trebuie depus am reușit să dau.
Pornind de aici trebuie să observăm că în vecinătatea noastră cea mai mare nevoie de sprijin o au Moldova, Ucraina și Serbia. Folosind influența noastră în cercul regional și global, le putem susține și astfel putem mări influența noastră în relațiile cu ele. De pe această poziție putem intra în parteneriat cu alte puteri din primul cerc având interese geo-strategice congruente cu ale noastre în raport cu țările menționate. Primul nume care ne vine în minte este Polonia (stat care are interese speciale în și o relație specială cu Ucraina) iar de aici, de la parteneriatul strategic cu Polonia se profilează trilaterala România-Ucraina-Polonia. Pe de altă parte, relația cu Serbia se poate gestiona mult mai bine într-o formulă trilaterală cu Grecia și Bulgaria. Aceasta face necesară și posibilă o altă relație trilaterală de echilibru adunând România, Bulgaria și Turcia. Turcia, însă, ca și Polonia au interese geo-strategice convergente cu SUA. Pe o asemenea bază se conturează un parteneriat cu vocație securitară superioară: acela dintre România, Polonia și Turcia. Iată un exemplu de construcție în politica externă.
De aici putem analiza relația cu Rusia. Pentru România, Rusia este atât o putere regională cât și una globală. România și Rusia nu au interese strategice comune. Aceasta nu înseamnă, însă, că sunt condamnate a fi inamice. Alianțele din care România face parte sunt prea puternice pentru a ne fi frică de Rusia. Rusia este, însă, prea puternică spre a o putea ignora. O Rusie slabă și rănită este mai periculoasă decât o Rusie solidă și stabilă. Aceasta cu atât mai mult atunci când Rusia acționează în parteneriat strategic cu Germania la nivelul Europei, ori în parteneriat cu Ungaria la nivelul Europei Centrale, ori în formulă trilaterală cu Germania și Turcia, la Marea Neagră.
Care sunt consecințele acestor observații, odată acceptate ca premise ale deciziei politice românești?
1. România trebuie să coopereze politic cât mai strâns cu Rusia și să promoveze cât mai multe proiecte comune, extinzând solidaritatea de interese până la limitele posibilului (care sunt mai cuprinzătoare decât s-ar crede), dar să stea sub aspect geografic cât mai departe de ea. Aceasta înseamnă că Rusia nu trebuie să revină la gurile Dunării, precum și că între Rusia și România trebuie să se afle o Ucraină cât mai mare, cât mai stabilă și cât mai prietenă cu putință.
2. Nici o înțelegere strategică ruso-germană nu trebuie să surprindă România în relații tensionate atât cu una cât și cu cealaltă. (Acesta este cazul în prezent.) Un parteneriat strategic româno-german nu ar fi rău dar din păcate până acum nu a ieșit. Variabilele cu care operează și necunoscutele în ecuațiile politice pe care le au de rezolvat cele două țări sunt atât de numeroase și atât de fluide încât contextul favorabil apare rar și trece repede, de regulă în condiții dramatice.
3. România trebuie să caute a se găsi întotdeauna în același sistem de alianțe cu Ungaria, compensând totodată inteligent prioritățile tactice care le dezbină cu interesele strategice care le apropie. Nu trebuie uitat că ungurii sunt o națiune aristocratică obișnuită să trăiască peste nivelul îngăduit de resursele sale. Naționalismul maghiar a fost, de aceea, întreținut de elitele politice ca o scuză pentru imposibilitatea acestora de a asigura populației o calitate a vieții la nivelul pretențiilor. Dacă România va ști ca prin parteneriat (strategic) să ajute la rezolvarea acestei probleme strategice, de care ține viabilitatea Ungariei ca stat, va obține un câștig strategic de necontestat.
4. România trebuie să substituie parteneriatului ruso-germano-turc la Marea Neagră o trilaterală UE-Rusia-Turcia, în care protagoniștii UE să fie România, Italia și eventual Austria. (Evident nici Germania nu este exclusă dar în această formulă s-ar putea să nu mai fie interesată.)
5. Inclusiv din perspectiva relației cu Rusia, România este interesată de edificarea unei UE puternice aptă a întreține un raport partenerial strategic la nivel global în același timp cu Rusia, SUA și China.
2. Nici o înțelegere strategică ruso-germană nu trebuie să surprindă România în relații tensionate atât cu una cât și cu cealaltă. (Acesta este cazul în prezent.) Un parteneriat strategic româno-german nu ar fi rău dar din păcate până acum nu a ieșit. Variabilele cu care operează și necunoscutele în ecuațiile politice pe care le au de rezolvat cele două țări sunt atât de numeroase și atât de fluide încât contextul favorabil apare rar și trece repede, de regulă în condiții dramatice.
3. România trebuie să caute a se găsi întotdeauna în același sistem de alianțe cu Ungaria, compensând totodată inteligent prioritățile tactice care le dezbină cu interesele strategice care le apropie. Nu trebuie uitat că ungurii sunt o națiune aristocratică obișnuită să trăiască peste nivelul îngăduit de resursele sale. Naționalismul maghiar a fost, de aceea, întreținut de elitele politice ca o scuză pentru imposibilitatea acestora de a asigura populației o calitate a vieții la nivelul pretențiilor. Dacă România va ști ca prin parteneriat (strategic) să ajute la rezolvarea acestei probleme strategice, de care ține viabilitatea Ungariei ca stat, va obține un câștig strategic de necontestat.
4. România trebuie să substituie parteneriatului ruso-germano-turc la Marea Neagră o trilaterală UE-Rusia-Turcia, în care protagoniștii UE să fie România, Italia și eventual Austria. (Evident nici Germania nu este exclusă dar în această formulă s-ar putea să nu mai fie interesată.)
5. Inclusiv din perspectiva relației cu Rusia, România este interesată de edificarea unei UE puternice aptă a întreține un raport partenerial strategic la nivel global în același timp cu Rusia, SUA și China.
Dificultatea unui parteneriat strategic româno-german ține și de faptul că Germania dorește o Europă puternică cu instituții slabe (adică o Europă dominantă pe care să o poată domina), în timp ce România este interesată de o Europă federală organizată ca democrație transfrontalieră în care concursul dintre națiuni încetează (un fel de State Unite ale Europei în care ea să fie, să zicem, Florida sau Luisiana sau Texas). Nerealizarea unui asemenea parteneriat poate fi compensată, la nivelul cercului puterilor regionale, printr-un parteneriat strategic cu Italia.
În fine, la nivelul cercului global, ca în întreaga istorie postbelică a României, interesul vital al realizării unor macro-echilibre globale impune ca alături de parteneriatul strategic cu SUA, România ca atare, integrată în UE sau parte a unei uniuni intermarium (de la Marea Baltică la Marea Neagră și Marea Egee), să aibă un parteneriat strategic cu China.
Aceste parteneriate se exclud numai în aparență. Pentru România China este în primul rând un factor de echilibru în spațiul euro-asiatic, acolo unde stabilitatea prin contraponderi iar nu prin dominare este dorită și de SUA. Concurența dintre China și SUA pot apărea în Pacific, acolo unde interesele României sunt simbolice. În același timp, UE, ca putere soft, dependentă de SUA sub aspectul securității militare și de Rusia sub aspectul securității energetice, are nevoie pentru realizarea unei securități globale prin echilibru geo-politic, de un parteneriat strategic cu cealaltă super-putere globală soft care este sau va deveni China. Astfel parteneriatul româno-chinez se poate realiza atât direct cât și prin intermediul UE, iar relația strategică româno-americană, precum și cea euro-atlantică pot facilita ajungerea la un model de relație americano-chineză care să garanteze securitatea globală spre folosul tuturor.
În afara acestor raționamente nu mai văd justificarea nici unor parteneriate strategice sau a altor parteneriate cu caracter special. Cele care mai poartă acest nume sunt parteneriate de operetă.
Închei repetând: acesta nu este un proiect de politică externă românească ci doar o sugestie asupra modului în care politica noastră externă ar trebui gândită. Un exercițiu care ar putea eventual inspira o strategie românească de politică externă reală; strategie astăzi absentă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu