Geopolitica sfarsitului de an: vesti bune, vesti rele!

Geopolitica sfârșitului de an: vești bune, vești rele!-  25-30  decembrie 2015

 

Adrian Severin

1. Frontul arabo-musulman
Sfârșitul anului 2015 scoate la lumină inevitabilul despre care eu unul vorbesc de ceva vreme: Rusia și SUA au ajuns la o înțelegere formală în legătură cu criza siriană. Această "minunată înțelegere" a permis Consiliului de Securitate al ONU îndeplinirea pompoasă a ritualului adoptării unei Rezoluții, de parcă ar mai crede cineva că în clădirea de pe malul Hudsonului se asigură pacea lumii.

Rezoluția cheamă – cum se putea altfel? – la încetarea focului și la instalarea unui regim de tranziție care să permită găsirea unei soluții politice menite a restitui Siria sirienilor în condițiile recunoașterii libertăților și drepturilor civile ale acestora. (Drepturi de care, în realitate nimeni nu se sinchisește și pe care, oricum, cetățenii sirieni nu le-au exercitat cu adevărat niciodată.) De la încetarea focului sunt exceptate ISIS, Al Quaeda și în general formațiunile islamice fundamentaliste, înțelegându-se astfel că de acum Rusia și Occidentul vor lupta împreună sau cel puțin coordonat împotriva lor. Asta înseamnă că "opoziția siriană moderată" nu va mai fi atacată de ruși dar și că plecarea Președintelui Bashar al Assad nu mai este pentru Occident o condiție prealabilă căutării unei soluții politice. Actualul regim sirian devine deci – la Washington, Londra, Paris și Berlin – parte a soluției după ce fusese exclusiv parte a problemei. (În aceste afaceri geo-strategice Bruxellesul dinnou nu contează întrucât nu este decât o cutie de rezonanță a Berlinului.)

Cei care credeau că în Siria are loc sau este pe punctul să izbucnească un război între SUA și Rusia sau mai mult de atât, în termeni orwellieni, între Oceania și Eurasia, acum răsuflă ușurați. În fine, o veste bună. Aceia mai naivi dintre ei merg mai departe și aduc slavă ONU pentru restabilirea păcii.

Lucrurile sunt departe de a fi așa. Că ONU nu a făcut decât să oficializeze acordul negociat între miniștrii Lavrov și Kerry, fără de care Consiliul de Securitate ar fi șomat, este evident. Impotența ONU, de mult consemnată, rivalizează doar cu irelevanța UE în definirea și apărarea unei ordini internaționale juste, fezabile și durabile. Vestea proastă este că întreg sistemul instituțiilor internaționale / transnaționale garante ale păcii este în colaps. (Includ aici și instituțiile finanțatoare în frunte cu FMI dar de acest aspect mă voi ocupa ceva mai încolo.) Stabilitatea și securitatea lumii au ajuns iarăși la discreția câtorva mari puteri preocupate în primul rând de menținerea controlului lor asupra tuturor statelor lumii iar în al doilea rând, atunci când atingerea unui asemenea obiectiv se dovedește imposibilă, de împărțirea între ele a sferelor de influență.

Pe de altă parte, nici alianța ruso-americană în lupta împotriva fundamentalismului islamic nu s-a născut abia acum. Un prim element al acesteia a fost intervenția Rusiei pentru rezolvarea crizei armamentului chimic al Siriei, cu câțiva ani în urmă. Atunci Moscova a luat inițiativa, de conivență cu Washingtonul, spre a evita implicarea militară a SUA practic de partea fundamentaliștilor. Manevra a făcut inevitabilă revenirea în jocul negocierilor internaționale a guvernului sirian legitim, readucând astfel discuția pe terenul dreptului internațional.

Problema a fost, atunci ca și acum, că tacticienii neo-conservatori americani nu au găsit formula strategică pentru ieșirea în condiții rezonabile din scenă a Președintelui al Assad – prea slăbit de criză pentru a mai rămâne pe termen mediu și lung în fruntea statului sirian dar imposibil de dizlocat pe termen scurt în favoarea unei opoziții religioase (sunite) fără a se provoca dezechilibre geopolitice inacceptabile pentru orice minte lucidă. În orice caz inacceptabile pentru Rusia dar și pentru Iran sau chiar îndepărtata Chină. În lipsa respectivei formule tranziția nu a putut începe.

În schimb a început războiul Nordului euro-asiatic cu Sudul arabo-musulman. Acesta a fost impus de avansul forțelor ISIS – după depășirea crizei armelor chimice – nemaisprijinite de SUA dar sprijinite în continuare de vechii parteneri strategici ai Americii, respectiv Turcia, Arabia Saudită și alții.

Ceea ce a rezolvat acordul Lavrov-Kerry a fost nu evitarea războiului dintre Eurasia și Oceania, dintre lumea euro-atlantică și cea euro-asiatică, ci reglarea rivalității la conducerea Nordului euro-asiatic (de la San Francisco la Vladivostok) în campania din Orientul Mijlociu, pe frontul medio-oriental / arabo-musulman. În această dispută de importanță secundară în gestiunea celui de la treilea Război Mondial aflat în desfășurare, se poate spune că punctul de vedere rusesc a câștigat.

Mai mult, lăsând cumva inițiativa Rusiei în Orientul Mijlociu în lupta cu fundamentalismul sunnit și implicit cu neo-otomanismul care se folosește de acesta ca de o armă pentru impunerea unei noi ordini mondiale, SUA recunosc eșecul strategiei lor neoconservatoare (promovată de adminstrația Bush Jr. în principal sub impulsul vicepreședintelui Dick Chenney) vizând instaurarea controlului american asupra petrolului arab. Spre a impune o "pax americana" statelor arabe producătoare de petrol și a câștiga astfel competiția cu ceilalți actori globali consacrați sau emergenți (în special Rusia dar și China), tacticienii neo-conservatori americani au subminat regimurile politice naționaliste din țările arabe care nu le acceptaseră tutela, sub cuvânt (de altminteri drept) că sunt dictatoriale (vezi răsturnarea regimului Saddam Hussein în Irak și apoi "Primăvara arabă"). Ei nu au putut însă anticipa că mișcările islamiste folosite ca "berbece de asalt" și ajutate să preia puterea, pe de o parte, nu vor fi în stare să asigure coerența statală a unor societăți în mare măsură încă tribale și pe de altă parte, nu se vor supune conducerii externe. Iată de ce acum, o Americă incapabilă să oprească haosul, renunță la geo-strategia sa petrolieră (energetică) și abandonează terenul în favoarea Rusiei.

Rusofilii trebuie să își stăpânească însă entuziasmul. SUA au cedat pentru că dezangajarea lor din luptele de avangardă din Orientul Mijlociu (foarte costisitoare și pentru ele rămase fără perspective) le economisește forțe pentru luptele de ariergardă din Occeanul Pacific, acolo unde se ridică irezistibil și amenințător pentru supremația mondială americană, puterea Chinei. Iată de ce Rezoluția Consiliului de Securitate nu anunță apropiata încetare a războiului mondial ci extinderea ariei lui într-un viitor nu foarte îndepărtat.

 

2. Frontul balcanic
Asupra viitorului ne lămuresc și veștile primite de la NATO. Ele sunt în număr de trei; la care se adaugă non-știrea de la Deveselu (care, oricum, este o bază americană iar nu nord-atlantică). Astfel, dintr-o suflare NATO a decis: a) să întărească frontiera turco-siriană – dar nu pentru a apăra Turcia împotriva Rusiei, așa cum ne-am fi așteptat, ci pentru a împiedica repetarea unor incidente cum a fost doborârea "din greșeală" a unui avion rus despre care s-a dovedit că nu părăsise spațiul aerian sirian dar amenința formațiuni de luptă de pe teritoriul Siriei, înarmate de Turcia (sic!); b) să invite Muntengru, cu facilitățile sale portuare de la Marea Adriatică, ca membru al alianței – "pohta ce a pohtit" încă administrația Clinton; c) să reia relațiile cu Rusia în cadrul Consiuliului NATO-Rusia – fără a mai aștepta retrocedarea Crimeii sau retragerea sprijinului rusesc pentru secesiunea malorusă. Dacă introducem în pachet și scutul antirachetă de la Deveselu – care, în condițiile acordului de neproliferare încheiat cu Iranul, apare a fi mai mult un element de negociere la care se va putea renunța în schimbul unor concesii din partea Rusiei sau pentru a face mai ușor de oficializat anumite condiții deja convenite – avem imaginea proiectului inițial al unei noi linii de demarcație dintre Est și Vest în emisfera nordică, linie care permite unirea forțelor lor în lupta dintre Nord și Sud.

La prima vedere – ca și la prima strigare – deciziile NATO displac Rusiei în măsura în care aceasta a considerat totdeauna că Balcanii intră în zona intereselor sale vitale. În fond, Primul Război Mondial a început nu numai din Balcani ci, din perspectivă rusă, chiar pentru Balcani. De când a avut viziunea identității sale ca putere mondială Rusia a știut că are nevoie de ieșirea la mările calde și că, în acest sens, stăpânirea Mării Negre nu este suficientă dacă nu asigură libera trecere spre Mediterana prin strâmtori. Ca să domine Europa avea nevoie să controleze "poarta belaruso-ucraineană", gurile Dunării și strâmtorile Bosfor și Dardanele. Atunci când Europa a vrut să lase Rusia în afara posibilității de a influența decisiv jocul politic regional și global i-a răpit aceste poziții. De aceea, ca o garanție a menținerii lor, precum și spre a avea un coridor alternativ către Mediterana atunci când trecerea prin strâmtori devine problematică (așa cum se întâmplă chiar în prezent), strategii ruși au căutat mereu o poziție dominantă în Balcani. Dezinteresul Germaniei pentru Balcani, proclamat încă de Bismarck, a fost una dintre bazele pactelor strategice de "neagresiune" ruso-germane.

Iată însă că acum, prin invitarea Muntenegru, întregul litoral adriatic al Balcanilor intră în tabăra euro-atlantică (deci sud conducerea SUA) după ce același lucru s-a întâmplat deja cu litoralul vestic și sudic al Mării Negre. În plus, principalul aliat al Rusiei în Balcani – Serbia – se vede înconjurat de state membre ale NATO. Ceea rușii par a fi câștigat în Siria, sub rezerva incertitudinii aferente unui război în curs, par a fi pierdut în Balcani, la nivelul certitudinii oferite de un fapt împlinit.

Lucrurile nu sunt însă chiar așa cum par. Că SUA / NATO și-au întărit pozițiile în vestul Balcanilor transformând Adriatica într-un "lac american" (sau, în orice caz, euro-atlantic) este adevărat. Câștigul nu este însă pur și simplu. El vine la schimb cu acceptul pentru transformarea Mării Negre în "lac rusesc".

Chiar dacă apartenența Crimeii la Rusia nu va fi recunoscută oficial pentru multă vreme, faptul nu va mai avea nici un impact asupra relațiilor Rusiei cu Occidentul euro-atlantic. De asemenea, Ucraina va fi lăsată să se prăbușească economic în brațele Rusiei, sancțiunile economice impuse Moscovei desprinzându-se de problema ucraineană spre a deveni parte a unui război economic despre care vom vorbi mai încolo și care deocamdată a reușit, prin efect de recul, să distrugă ordinea stabilită la Bretton Woods.

În același timp, SUA au cerut Turciei să își retragă trupele din Irak iar NATO, după cum am mai spus, intenționează să "securizeze" granița turcă în sensul împiedicării acțiunilor aviației turce în spațiul sirian împotriva forțelor ruse. În ceea ce privește Irakul, acesta a cerut ajutor militar din partea Rusiei. Totodată, Rusia a deplasat forțe în Armenia, la granița de nord a Turciei. Dacă flota sau aviața rusă va răsunde în forță la blocarea tranzitului navelor sale prin Bosfor de către turci, toate semnele indică faptul că NATO nu va interveni. La urma urmelor, turcii au declanșat conflictul iar nu rușii. Prin urmare, cel atacat nefiind Turcia, nu sunt întrunite condițiile pentru ca un război al strâmtorilor să fie considerat un casus foederis care să pună în mișcare sistemul de apărare colectivă prevăzut de articolul 5 al Tratatului de la Washington. Turcia este deci mai încercuită decât Serbia. Aliații din NATO au lăsat-o la discreția Rusiei, care își poate deschide drumul spre Mediterana pe cât o țin mușchii, fără a mai avea nevoie să treacă prin Balcani.

La pachet vine și Georgia. Perspectiva intrării ei în NATO sau/ și UE este nulă, după cum nulă este și perspectiva recuperării Abhaziei și Osetiei de Sud, practic anexate de Rusia. Guvernul georgian nu mai are altă posibilitate decât de a se înțelege cu Moscova. Orice altă variantă rămâne, cel puțin pentru un interval de timp indefinibil, o pură iluzie.

Revenind în Balcanii propriu-ziși, încercuirea Serbiei este mai mult decât discutabilă:

i. Deși membru NATO, Ungaria se apropie tot mai mult și tot mai nesancționată de Rusia, renunțând la democrația liberală și la integrarea europeană și euro-atlantică în favoarea revenirii la vechea sa agendă națională. Faptul nu justifică atâta mirare cât liniștea cu care Occidentul euro-atlantic îl acceptă. Să fie oare "defecțiunea" maghiară parte a înțelegerii Occidentului (căruia Budapesta nu îi aduce nici un avantaj economic, politic, financiar, militar sau geografic) cu Rusia?

ii. Pusă la colț de troica formată din FMI, Banca Centrală europeană și Comisia europeană (deci de binomul Washington-Berlin), Grecia, și așa, în mod tradițional, americano-sceptică, turcofobă, germano-ostilă, ruso-pozitivă și sârbo-filă, va fi bucuroasă oricând să blocheze orice presiuni occidentale asupra Belgradului.

iii. La fel va proceda probabil și Bulgaria care, lăsată pe o poziție de membru de mâna a doua al UE și NATO, precum și mânată de vechile resentimente anti-otomane, va simpatiza mai mult cu politica Moscovei în Balcani decât cu cea a oponenților acesteia.

iv. Ce să mai vorbim de Macedonia, a cărei intrare în NATO a fost refuzată și care se află sub crescânda presiune a albanezilor susținuți de SUA? Apropierea de Serbia și alinierea acestei țări la politica rusă par singurele sale opțiuni geopolitice.

În concluzie, dacă este vorba de încercuire, încercuită nu este Serbia ci România.

Așadar, în afara mânii libere date în confruntarea cu Turcia și acceptarea planului rus pentru stabilirea ordinii în Orientul Mijlociu, SUA / NATO propun o linie de demarcație în Balcani potrivit căreia Balcanii de Vest (limitați la statele coastei adriatice – Albania, Muntenegru, Croația și Slovenia, plus Kosovo) revin Americii iar Balcanii de Est (populați în majoritate de slavi ortodocși) Rusiei. Pentru ca Rusia să accepte un astfel de partaj este obligatoriu ca înțelegerea să vizeze și frontul ucraiean.

3. Frontul ucrainean
Fostul Secretar de Stat american Henry Kisinger opina că SUA ar fi trebuit să negocieze cu Rusia granițele Ucrainei iar nu să intre în război cu Rusia pentru Ucraina. Scoasă din context ideea sună prost. Cum să negocieze două state determinarea teritoriului unui al treilea stat?!

În realitate nu trebuie uitat că Ucraina s-a autodeterminat și s-a desprins din URSS cu frontierele ei sovietice, stabilite după criterii geo-strategice, în timp ce normele de drept internațional referitoare la autodeterminare au în vedere criteriul naționalității. Ulterior acestui eveniment care, împreună cu autodeterminarea Rusiei și a Belarusului, a pus capăt ordinii bipolare, arhitectura de securitate din Europa de Est a fost unilateral desenată de SUA și aliații săi euro-atlantici.

Atunci când Moscova a pus în discuție această decizie unilaterală, care nefiind luată cu consimțământul ei nu o implica, problema frontierelor ucrainene trebuia tratată în contextul securității regionale și globale. Un acord asupra unui pachet mai cuprinzător, care ar fi stabilit statutul post-sovietic al Rusiei în ordinea post-bipolară, ar fi putut salva Ucraina. În locul dialogului, care indiscutabil ar fi dus la un globalism multipolar nedorit de SUA, au fost preferate, însă, revoluțiile portocalii "maidaneze". Rezultatul, perfect previzibil, a fost războiul civil, rapid internaționalizat prin implicarea Rusiei și a Occidentului plural (SUA și Europa germană) de partea uneia sau alteia dintre tabere, precum și dezmembrarea Ucrainei. Cum criza ucraineană a fost și rămâne o parte a crizei ordinii globale, frontul ucrainean este unul dintre fronturile celui de la treilea război mondial în desfășurare.

Pentru că momentul optim al negocierilor a fost ratat și pentru că s-a dorit evitarea acuzației de cinism, protagoniștii jocului global au decis să lase Ucraina să se prăbușească astfel încât apoi toți cei interesați să culeagă din grămada de moloz, după puteri, tot ce era recuperabil și îi interesa. Pentru Rusia asta înseamnă Crimeea (deja adjudecată practic), Dombasul (cu resursele sale naturale, activul industrial și oportunitățile de comunicare terestră cu Crimeea) și regiunea strategică Odessa (cu Bugeacul și prin el, gurile Dunării).

Nemaiputând opri această evoluție a lucrurilor și chiar conchizând că, în noul context global, SUA nu mai sunt vital interesate să o oprească, tacticienii neoconservatori au gândit că prețul plătit de Rusia pentru obținerea acestor avantaje geo-strategice trebuie să fie totuși mare. O idee, în principiu, logică dacă o asemenea victorie tactică nu i-ar fi impus Occidentului euro-atlantic (mai ales SUA) un dezastru strategic.

Despre ce este vorba? Constatând că sancțiunile economice aplicate Rusiei o slăbesc dar nu o pot face să capituleze, în timp ce sprijinul rusesc devine esențial pe alte fronturi, Occidentul a transformat războiul economic direct cu Moscova într-un război indirect purtat prin recurgere la tactica "pământului pârjolit"; o manevră constând în falimentarea Ucrainei. Rusia nu va mai plăti "amendă" Occidentului pentru ciopârțirea statului ucrainean dar va rămâne în brațe cu un cadavru economic pentru funeraliile căruia va fi obligată să cheltuiască mai mult decât își poate permite, cu riscuri interne semnificative.

Manevra se pare că a reușit numai că ea a implicat distrugerea ordinii financiare mondiale concepută de SUA la finele celui de al Doilea Război Mondial; o ordine care îi permitea Washingtonului să exercite presiuni dominatoare asupra tuturor celorlalte state ale lumii. Astfel FMI, principala instituție finanțatoare internațională, a decis să își încalce principiile fundamentale și să își modifice regulile de operare numai pentru a încuraja Ucraina: a) să nu-și plătească datoriile față de Rusia; b) să se îndatoreze (față de guvernele occidentale) peste puterile sale de restituire. Cu alte cuvinte, pentru a scoate bețivanul ucrainean din criză alcoolică, SUA i-au mai dat pe împrumut (prin FMI) o sticlă de votcă, sperând că sub influența băuturii acesta le va oferi măcar satisfacția de a sparge geamurile vecinului rus; cu puțin noroc, acesta se alege și cu o pneumonie.

FMI, ca orice creditor, este ghidat de regula potrivit căreia nu acordă împrumuturi decât celor care se estimează că le pot restitui. Altfel împrumutul nu ajută la nimic pe împrumutat dar în schimb contaminează de insolvența debitorului și pe creditor. Subsumat acestei reguli, până acum FMI nu putea acorda împrumuturi statelor care aveau datorii, pe care nu reușeau a le rambursa la scadență, față de alte state și care, în atari condiții, refuzau să negocieze în mod serios soluții adecvate cu statele creditoare. De asemenea FMI nu putea împrumuta state aflate în război cu alte state membre sau state pe teritoriul cărora se desfășurau războaie civile sau state care erau susceptibile să folosească împrumutul spre a achiziționa armament în vederea susținerii unor asemenea războaie. În fine, FMI nu putea acorda credite statelor care, spre a garanta restituirea, refuzau să încheie așa-numite acorduri de "stabilizare" – respectiv cunoscutele acorduri prin care împrumutatul se obliga să strângă cureaua cetățeanului propriu și să favorizeze capitalul străin, pentru ca din ceea ce producea împrumutul să fie plătit împrumutătorul, țara rămânând tot mai săracă. În plus, dacă unui stat creditor nu i se restituia la termen datoria, acesta putea declanșa o procedură de insolvență care aducea toate datoriile statului rău platnic la scadență. Rostul tuturor acestor reguli este clar. Ele păstrau ordinea pe piața financiară garantând recuperarea împrumuturilor de către statele creditoare membre ale FMI, în condițiile în care relațiile dintre creditori și debitori se legau potrivit cu politicile FMI controlate de SUA ca acționar majoritar.

Ei bine, toate aceste reguli au fost încălcate în cazul Ucrainei atunci când aceasta a declarat că nu va plăti datoriile sale față de Rusia. Atunci când Rusia, în loc să declanșeze procedura de insolvență împotriva Ucrainei, a anunțat că este gata să reeșaloneze plata datoriei cu condiția ca SUA sau/și alți mari acționari europeni ai FMI să garanteze operațiunea, demonstrând astfel că au încredere în solvabilitatea statului ucrainean, aceștia au refuzat. Refuzul a pus nu numai Rusia într-o situație dificilă ci și pe creditorii occidentali, respectiv FMI, care au recunoscut implicit că ei înșiși au bani de recuperat de la un datornic a cărui economie nu este capabilă să asigure finanțarea datoriei. Dezordinea a cuprins astfel întreaga piață financiară internațională. Orice guvern care are dificultăți în achitarea datoriilor sale suverane, va fi tentat de acum să refuze plata solicitând FMI să îi aplice "precedentul ucrainean".

Mai mult, atunci când Rusia a avertizat că va urmări Ucraina pentru plata datoriei în fața curților britanice, a căror competență fusese aleasă prin acordurile de împrumut ruso-ucrainene, Kievul a invocat nulitatea respectivelor acorduri pe motiv că ele ar fi fost lovite de vicii de consimțământ. Astfel s-a susținut că încheierea acordurilor ar fi fost afectată de violență (constând în presiuni politice făcute de guvernul rus asupra celui ucrainean) sau de dol (constând în mituirea negociatorilor ucraineni corupți de către negociatorii ruși corupători). Or, asemenea excepții pot fi ridicate de mai toate guvernele care în situații de criză au negociat cu guvernele occidentale "credite de salvare" acceptând ca din banii primiți să cumpere din țara creditorului furnituri de care nu aveau nevoie sau să îi vândă acestuia active naționale în condiții preferențiale. (Cazul Greciei în relația cu Germania este doar un asemenea exemplu.) Prin deschiderea acestei Cutii a Pandorei, securitatea pieței financiare mondiale și ordinea cu atâta grijă păzită timp de șaptezeci de ani este aruncată în aer.

Pe deasupra tuturor acestora, este clar că Ucraina are mai mult de pierdut decât Rusia. Obținând împrumuturi de la FMI cu atât mai ușor cu cât refuză să restituie banii datorați Rusiei și fără a se ține seama de incapacitatea sa cronică de plată astfel atestată, Ucraina se prăbușește cu fiecare zi care trece într-un faliment economic de negestionat. Asemenea falimente potențează ascensiunea extremismului politic și dau oxigen regimurilor dictatoriale. Or, în cazul unei țări cuprinse de război civil, falimentul ecomonic cumulat cu falimentul democrației duce la colapsul națiunii.

Prăbușirea Ucrainei nu deranjează America. Totul este ca Rusia să nu o aibă; ca să nu redevină imperiu. Iar dacă, totuși, o va lua, să culeagă fructul otrăvit al unui stat cronic nefuncțional.

Ceea ce ar mai rămâne de văzut este ce se va întâmpla cu "molozul" nereciclabil. Cine va fi obligat să depoziteze acest moloz? Cu alte cuvinte cine va trebui să gestioneze stabilizarea a ceea ce va mai rămâne din Ucraina după ce împărțirea părților ei utile se va fi terminat? Răspunsul la aceste întrebări depinde de ceea ce se va întâmpla pe frontul vest-european.

 

4. Frontul vest-european
Sfârșitul tragicului an 2015 consemnează, într-o Europă lovită de arma de distrugere în masă a imigrației musulmane, și lansarea unui document semnat de patru lideri europeni prin care se oficializează proiectul unei UE cu mai multe viteze. Am putea vedea în această inițiativă o primă mare victorie strategică a Sudului arabo-musulman obținută pe frontul euro-creștin.

Documentul recunoaște, în mod just, că multiplele crize de care suferă actuala uniune de douăzeci și opt de state (inclusiv criza sau, mai bine spus, invazia refugiaților musulmani), reclamă adâncirea urgentă a federalizării iar nu renaționalizarea Europei. Cu alte cuvinte este nevoie de mai multă Europă iar nu de mai puțină.

Problema este că protagoniștii și profitorii UE nu vor să admită și consecința logică a acestei concluzii, respectiv consolidarea prin solidaritate a unei federații paneuropene autentice de state-națiune, caracterizată de coeziune economică, socială și teritorială, și organizată ca o democrație transfrontalieră în care toți membri sunt în același timp liberi și egali. Ei vor doar o federație mică – și aceea funcționând pe baze oligarhice – în care statele membre ale Uniunii monetare (zona Euro) își coordonează politicile economice, bugetare și fiscale (necesitate despre care eu unul vorbesc de ani de zile), aflată într-o antantă cordială de tip confederal cu Marea Britanie și având în celelalte state din afara eurozonei o categorie de cvasimembri cu funcție de sateliți ai nucleului dur. Cu alte cuvinte, în loc să își apere frontierele externe actuale și să se consolideze în interiorul lor pe întregul teritoriu, națiunile imperiale ale Europei occidentale se retrag într-un adăpost fortificat, lăsând celelalte națiuni europene (națiunile vasale) să se descurce cum pot, sub o protecție minimală la care le îndreptățesc raporturile de vasalitate cu nucleul dur al UE.

Cu privire la membrii acestui nucleu dur, se subînțelege că Germaniei îi va reveni rolul de lider. Referitor la grupul sateliților, se conturează câteva subdiviziuni.

Mai întâi sunt "cvasi-membrii privilegiați", respectiv statele nordice (Danemarca, Suedia și chiar Norvegia, care deocamdată formal nu este membru al UE). Acestea, din punctul de vedere al îndeplinirii criteriilor de convergență economico-socială, pot intra în zona Euro dar din rațiuni politice nu vor. Ele vor ocupa orbita cea mai apropiată de "soarele federal", neputând participa direct la luarea deciziilor politice ale acestuia dar fiind acceptate într-un fel de coabitare politică de natură a permite o minimă armonizare a intereselor.

Vor urma apoi "cvasi-membrii tolerați", respectiv statele cu dificultăți în realizarea convergenței dar care sunt eligibile din punct de vedere politic fie din rațiuni propagandistice fie pentru că deja sunt în eurozonă și ruperea relațiilor cu aceasta ar produce mari pagube celor rămași acolo. Este vorba de statele baltice (Estonia fiind deja membru al eurozonei) și cele balcanice (Croația, întrucât Slovenia și Grecia sunt deja în eurozonă). Oricare dintre ele va putea fi însă exclus ori silit să se autoexcludă dacă nu acceptă condițiile conducerii germane.

În fine, "cvasi-membrii tutelați" (în realitate pseudo-membri) vor fi statele Europei centrale și răsăritene. Chiar dacă pentru a obține un statut de egalitate politică acestea vor fi dispuse să suporte costurile economice și sociale adecvate, încă nu li se va acorda decât un rol accesoriu urmând a fi, după nevoi, fie extensii de piață fie teritorii-tampon fie monezi de schimb geo-strategic. (Intră aici Cehia, Ungaria, România și Bulgaria, cărora oricând li se pot alătura Grecia și chiar Slovacia, ca membri recalcitranți de rang secund ai zonei de prim rang.)

Nu este clar încă unde va fi plasată Polonia în această schemă. Există probabil mai multe curente de gândire în ceea ce o privește.

Președintele Consiliului European, polonezul Donald Tusk, care a semnat și el documentul sus-amintit, vede totuși Polonia ca membru al nucleului federal al UE, deși el însuși nu este un federalist entuziast. Într-o federație mai mică țara sa ar putea juca însă un rol mai mare.

Liderii Partidului "Lege și justiție", aflat acum la putere, văd Polonia în UE mai degrabă ca pe o Mare Britanie a estului – nici înăuntru nici în afară, nici obligată să respecte toate deciziile europene nici împiedicată să le blocheze sau măcar să le influențeze în chiar procesul adoptării lor. Întrebarea este dacă UE poate suporta două Mari Britanii? Dacă nu, Polonia ar putea-o sfârși din nou strivită "glorios" în cleștele ruso-german.

În condițiile căderii sau abandonării frontului ucrainean, SUA văd desigur în Polonia componenta nordică a unui intermarium de la Baltica la Marea Neagră, în al cărui flanc sudic se situează România, cele două – Polonia și România – ancorând ceea ce va mai rămâne din Ucraina. Acesta ar fi un "coridor sanitar" care să ferească Europa occidentală de îmbrățișarea rusească dar și de propria-i tentație de a se arunca în respectiva îmbrățișare, precum și, la nevoie, un aliniament avansat al Americii într-o eventuală confruntare cu Rusia. (Asemenea idei apar și într-un nou Raport de sfârșit de an prin care, reluând idei vechi, neoconservatorii de la Stratfor se autoproclamă profeți, cu speranța de a-și autoconfirma profețiile inducând o psihoză belicistă între partenerii strategici est-europeni ai SUA și Rusia, tocmai pe când acestea din urmă ajung să se înțeleagă, chiar dacă numai parțial și provizoriu, asupra cooperării strategice în lupta cu Sudul musulman.)

Mai puțin ambițioasă sub aspect strategic, UE ar putea găsi în Polonia (ca, de altfel, și în România) depozitarul și administratorul reziduurilor toxice rămase după falimentul politcii ucrainene a Occidentului euro-atlantic.

Din punct de vedere geo-strategic documentul "celor patru" – altminteri prezentat cu "modestie" ca un exercițiu intelectual privat al câtorva corifei ai Europei politice – și care poate fi văzut drept sursă posibilă a unui adevărat razboi în interiorul UE, reprezintă un compromis germano-britanic perfect.

Marea Britanie vrea să rămână în UE (caci dincolo de retorică, în realitate asta vrea) nu pentru că o atrage federalismul continental ci pentru că nu concepe să fie lăsată în afara unui bloc de putere pe care nu are cum să îl contrabalanseze. Britanicii au aflat de mult că atunci cand nu pot înfrânge o putere continentală europeană trebuie să i se alăture, din interior aceasta fiind mai ușor de subminat decât din exterior. Pe altă parte, Londra s-a opus totdeauna coagulării statale în Europa centrală și orientală, mai multe state mici și relativ slabe aflate acolo, putând fi lesne utilizate în reglajul fin al echilibrelor de putere.

Când mai recent, Guvernul Majestății Sale a susținut extinderea UE către est, a făcut-o tocmai în speranța că extinderea va zădărnici adâncirea integrării europene. Această tactică a fost contrară intereselor germane vizând o Europă (desigur germană) cât mai puternică și de aceea cât mai integrată. O UE în care Marea Britanie este un membru cu îndatoriri a la carte convine, însă, Londrei, chiar dacă nu mai poate controla procesul decizional al nucleului federal dur al acesteia, în măsura în care acest nou Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană nu integrează efectiv pe micii sateliți din centrul și estul continentului.

De astă dată soluția aranjează și Berlinul, de asemenea interesat (cel puțin ca plan B) într-o Europă centrală (Mitteleuropa) divizată și slabă care, după nevoi, poate fi fie dominată fie tranzacționată cu Rusia spre a pune temelie păcii dintre ele.

Un asemenea compromis anglo-german – la care, măcinată de boli interne structurale, Franța este obligată să asiste neputincioasă – condamnă România la un statut periferic în Europa mai mult dezbinată decât unită. Dacă, ceea ce este previzibil, rămânerea în afara zonei Euro va însemna (pentru România dar nu numai) și rămânerea în afara spațiului Schengen (restrâns la eurozonă), atunci cvasi-membrii UE vor resimți cel mai acut șocul războiului cultural-demografic cu Sudul arabo-musulman care dispune de arma de distrugere în masă a imigrației.

Din păcate, asemenea evoluții pe frontul vest-european sunt de natură să transforme UE într-o putere provincială, punând capăt istoriei Europei (din care, totuși, și România face parte) ca putere globală. În consecință, în războiul mondial și frontul european va deveni un front secundar, lăsând Pacificului prim-planul.

 

5. Frontul Pacificului
Pe frontul Pacificului deocamdată nu se dau lupte la vedere. Acolo se aude însă cel mai puternic zăngănitul de arme. Tot ceea ce se petrece pe celelalte fronturi este determinat de logica pregătirilor pentru marea confruntare care va avea loc peste doar câțiva ani în zona Asia-Pacific, acolo unde se ridică superputerea chineză. Mișcările SUA în Europa și Eurasia, în ciuda zâmbetelor diplomatice adresate Beijingului (oare nu tot așa se întâmpla și în relațiile americano-japoneze înainte de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial?), arată că decizia vizând adoptarea unei soluții marțiale a fost luată. Cum și așteptarea este o parte a luptei, se poate spune că războiul a început și acolo. Miza nu este doar tranșarea rivalității dintre o putere decadenta și una emergentă ci stabilirea parametrilor unei noi ordini mondiale.

În așteptarea marii confruntări – ori poate întru provocarea ei – China a lansat megaproiectul referitor la refacerea "Drumului mătăsii". Este vorba despre o imensă rețea de infrastructuri trans și inter continentale pentru transport și comunicații care va putea modifica geografia economică – și pe cale de consecință, geografia socială și politică – globală, dând expresie materială concepției universaliste chineze asupra ordinii mondiale, care așează China în centrul universului. "Drumul mătăsii" este conceput ca un adevărat vehicul al "imperialismului cultural" chinez. (Cu câțiva ani în urmă, pe când conduceam politica externă a socialiștilor europeni, am întocmit un document înaintat Înaltului Reprezentat UE pentru politica externă și de securitate – document abandonat imediat după înlăturarea mea din acea funcție – prin care propuneam ca, în cadrul unui parteneriat strategic cu China, UE să cofinanțeze respectivul proiect, astfel încât să devină un fel de co-propietar al amintitului drum strategic, acompaniind ascensiunea Chinei, în loc să i se opună zadarnic. Evident că lucrul nu s-a întâmplat.)

Pentru finanțarea unui asemenea proiect China nu se putea baza în nici un caz pe FMI, controlat de SUA. De aceea a luat inițiativa revoluționară a înființării unui FMI alternativ, respectiv Banca Asiatică pentru Investiții Internaționale (BAII). Această bancă va fi capabilă să susțină și proiecte de dezvoltare în diverse țări ale lumii lipsite de resursele financiare necesare pentru construcția națională și consolidarea bazei economice a edificiului național emergent. Este vorba în primul rând de țări din Africa și Asia acolo unde FMI a eșuat. Creditele BAII nu sunt însoțite nici de condițiile ideologice puse de SUA și UE, în narcisismul lor sinucigaș, nici de condițiile adoptării politicilor neoliberale impuse de vehiculul financiar al Occientului euro-atlantic, FMI, spre a face din finanțarea săracilor lumii surse de îmbogățire pentru bogații lumii.

Aceasta nu înseamnă că noua ordine economico-financiară propusă de China este lipsită de egoism. Evident că și BAII va fi mânată de interesele acționarilor săi. Diferența se regăsește în trei puncte: egoismul nu se asociază cu dogmatismul; egoismul se exprimă prin solidaritate, înțelegându-se că securitatea, stabilitatea și prosperitatea sunt indivizibile; egoismul (capitalismului de stat și prin asta social) calculează profitul pe termen lung în perspectivă strategică (spre deosebire de egoismul capitalismului corporatist și deci individualist, care calculează profitul pe termen scurt, exclusiv în logică tactică).

Apariția BAII – care acordând credite suverane în yuani, va putea yuaniza o parte a economiei mondiale, la concurență cu dolarizarea acesteia, necontestată până acum – este începutul negării caracterului unitar al actualei ordini financiare mondiale centrate pe dolar și pe FMI, și prin aceasta a instrumentului financiar prin care SUA domină sau, dacă vreți, garantează ordinea (neo)liberală a lumii. Decizia FMI, luată tot la finele lui 2015, de a recunoaște moneda chineză ca monedă de referință introdusă în coșul monedelor internaționale principale cu care operează, singură nu va opri procesul ci doar îl va accelera. Întrebarea este doar dacă această negare va duce la definirea unei noi ordini trecând printr-un alt război mondial sau nu. Răspunsul nu mai pare azi atât de dificil. Din nefericire opțiunea preferată este războiul. El a și început.

Amintindu-și desigur de politica administrației Nixon privind China (politică în realizarea căreia diplomația românească și-a adus o merituoasă contribuție) și nedorind să repete experiența încercuirii strategice în care antanta chino-americană dusese URSS în anii 1970, Rusia a luat-o de această dată înainte cu inițiativa creerii unui adevărat echivalent euroasiatic al NATO și anume, Oraganizația Grupului de la Shanghai. Din acest grup mai fac parte, alături de Rusia și China, fostele republici central asiatice cu excepția Turkmenistanului (Kirkizstan, Uzbekistan, Tadjikistan și Kazahstan). După cum merg lucrurile Iranul se va alătura și el în curând acestei formații, cel puțin în calitate de observator sau de asociat.

Supusă din 1990 (ca reacție la represiunile din piața Tienanmen) unui aberant embargou privind transferul tehnologiei militare (în Parlamentul european am insistat în repetate rânduri pentru ridicarea acestuia ca fiind contraproductiv), China și-a folosit în măsură considerabilă fabuloasa creștere economică pentru dezvoltarea cercetării și pe această cale (la care s-au adăugat spionajul economic și contrafacerea) a ajuns să se doteze cu tot ceea ce Occidentul euro-atlantic a refuzat să îi vândă. După cum se vede în Siria, nici Rusia nu stă rău la capitolul tehnologie militară. Asocierea celor două – la care împinge politica euro-atlantică, făcându-le să treacă peste orientările strategice care le despart – profilează, în cadrul grupului de la Shanghai, un focar de putere euroasiatică apt a da frisoane puterilor Oceaniei euro-atlantice.

Această asociere trebuie văzută și în termenii alăturării hidrocarburilor Rusiei – de care este în mare măsură dependentă puterea soft a UE – cu banii Chinei – mulți investiți în datoria americană (ceea ce face din SUA un debitor major al Chinei, respectiv din China proprietar virtual până și al covoarelor de la Casa Albă.)

În contrapondere la UE, Rusia a creat Uniunea eurasiatică, pe care o controlează mai eficient chiar decât o face Germania cu restul Europei. Din această uniune, alături de Rusia mai fac parte Kazahastanul, Belarusul și Armenia. De asemenea, ca o contrapondere a Grupului celor 7 (revenit la acest format după ce Rusia a fost exclusă din Grupul celor 7+1 ca sancțiune pentru anexarea Crimeii), s-a constituit BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud). Sprijinit de BAII acest grup devine un centru de putere mondială din ce în ce mai semnificativ, punând în defensivă atât pretențiile universaliste ale unipolarismului american cât și tradițiile eurocentrice ale ordinii globale, precum și supremația economică a UE.

"Marele premiu" al acestor proiecte geo-strategice alternative este India. Aventurile SUA în lumea musulmană, implicând reluarea cooperării aprofundate americano-pakistaneze, au potențialul de a împinge iarăși India către Rusia, după ce, ulterior încetării Războiului Rece, adminstrația Clinton reușise performanța de a o aduce în tabăra Washingtonului. Vizita premierului indian la Moscova, în acest final de an 2015, atât de bogat în evoluții geopolitice, dar mai ales acordurile comerciale și de cooperare tehnologică, având o considerabilă componentă militară, încheiate cu acest prilej, cimentează adeziunea Indiei la BRICS și atestă realitatea noii piruete strategice indiene, cu impact major la nivelul echilibrului de putere global.

Cum răspunde lumea euro-atlantică acestor sfidări? Prin unitate în diversitate (sic!). Ca putere soft (non-militară), UE, sub ghidajul Germaniei (pentru care aliatul american este mai ambarasant și mai puțin util decât concurentul chinez, la rându-i tot o putere soft), a ales formula unui război de hărțuire, în care alternează armistiții economice cu lupte ideologice.

Pentru moment, chiar dacă nu în mod declarat, SUA, ca putere hard (militară) par a se fi decis pentru varianta confrontațională. Ciocnirea propriu-zisă este amânată, forma ei concretă este neclară dar, cel puțin la finele lui 2015 și sub rezerva unor modificări de planificare politică totdeauna posibile, deocamdată aceasta este direcția. Ea explică acceptarea și chiar încurajarea remilitarizării Japoniei (anunțată cu o limpezime fără precedent tot în acest an 2015), inclusiv cu riscul alienării aliatului strategic sud-coreean. De asemenea, se regăsește în relativa dezangajare, în înțelegere cu Rusia, din Orientul Mijlociu, ca și în încercarea de a lăsa în spatele unei Rusii tot mai apropiate de China, pe frontul est-european, acolo unde vechii aliați din NATO ("Vechea Europă") nu mai sunt siguri, două avanposturi – Polonia (din păcate, tot mai impredictibilă) și România (din păcate, tot mai inertă) – unite prin tranșeea ucraineană (din păcate, tot mai firavă); o linie tot mai greu de acoperit la sud printr-un bastion turc (din păcate, tot mai rupt de agenda strategică occidentală)

Așadar, piesele sunt aproape aranjate pe tabla de șah a lumii pentru marea partidă decisivă care va finaliza competiția deja în desfășurare. În prezent, structurile de putere ale Eurasiei (prin BRICS devenită un pentapod cu centrul în Asia și picioarele sprijinite pe cinci continente) par mai fragile din punct de vedere strict material, decât cele ale Oceaniei euro-atlantice (în tabăra căreia formal se află România). Problema este că ponderea puterilor decadente în tabăra euro-atlantică este mai mare decât cea din tabăra euro-asiatică, unde prevalează puterile emergente. Ca să nu mai vorbim de energiile emergente (fie ele și produs al disperării) care animă ofensiva (aparent haotică pentru că este neconvențională) a Sudului arabo-musulman.

La fel ca în fizică, în concursul strategic internațional, nivelul puterii fiecărui combatant nu se rezumă la masă, adică la greutatea însumată a elementelor materiale. Puterea din fizică (respectiv capacitatea unui corp de a modifica viteza, direcția sau forma unui alt corp cu care interacționează) depinde de relația dintre masă și energie, cea din urmă fiind rezultatul înmulțirii masei cu pătratul vitezei luminii. În cazul nostru, masa este reprezentată de capacitățile economice, militare și tehnologice, precum și de resursele naturale și umane (elementul demografic) ale unui stat sau ale unei alianțe. Aici Occidentul euro-atlantic pare a sta deocamdată mai bine; deși foarfeca se închide inclusiv pe acest teren (cel puțin în ceea ce privește resursele naturale și umane). Partea proastă, din perspectivă occidentală, este că volumul de energie prin care această masă superioară poate fi valorificată în confruntarea cu ceilalți, se calculează prin înmulțirea ei cu pătratul vitezei reprezentate în politică de voința de a lupta, de curajul implicării în competiție, de spiritul de sacrificiu, de capacitatea asumării riscurilor, de rezistența la durere, de obișnuința suportării greutăților vieții – într-un cuvânt, de caracter. Or, tocmai aici, la capitolul caracter, ceilalți – Orientul euroasiatic dar și Sudul arabo-musulman – par a sta mai bine.

Rezultatul luptei este deci incert. Confruntarea, însă, se anunță a fi crâncenă.

 

6. Frontul românesc
Pe harta lumii frontul românesc arată ca un punct. Punctul poate fi, însă, câteodată esențial. În orice caz el este esențial pentru cei care locuiesc acolo.

Din orice direcție ai privi România, ea apare a fi o țară de flanc. Nici un drum strategic nu o străbate. "Armatele Sudului" care vor să ajună în Nord au ruta firească de trecere pe la sudul Dunării; și invers. "Armatele Vestului" care vor să ajungă în Est își croiesc cale în mod natural prin câmpiile polono-belaruse, ocolind Carpații pe la nord; și invers. Nimeni nu își poate permite însă să lase flancul descoperit. Un atac din flanc poate răsturna frontul advers.

În măsura în care frontul principal al actualei confruntări mondiale se mută în Pacific iar frontul secundar se plasează în Orientul Mijlociu extins, România interesează doar strategiile periferice ale protagoniștilor regionali și globali. Ea este însă centrul unor asemenea strategii. Prin urmare, în principiu, de neignorat.

Cum ar trebui să se poziționeze românii în condițiile unui amplasament strategic nu tocmai de invidiat?

Pe vremea în care Turcia era partenerul strategic al SUA, opțiunile geopolitice ale României erau simplu de operat. Ce va face însă România în condițiile în care relațiile americano-turce se răcesc văzând cu ochii, Washingtonul nemaigarantând nimic Ankarei în relația cu Moscova iar Ankara nemaigarantând nimic Americii (și nici Europei) în relația cu fundamentalismul islamic militant? A rămâne alături de Turcia ar însemna să piardă simpatia Americii și să acutizeze în același timp antipatia Rusiei. În trecut România a câștigat toate războaiele în care a fost alături de ruși împotriva turcilor. Concluzia regelui Carol I după una dintre aceste victorii – "decât să căștigi un război alături de Rusia, mai bine să pierzi unul alături de Germania" – nu poate fi tratată, însă, cu superficialitate de planificatorii strategiei românești. Ce te faci, totuși, atunci când Rusia și Germania sunt de conivență și acționează mână în mână? Titulescu avea dreptate să spună că România este pierdută dacă în clipa în care rușii și germanii se înțeleg ea nu se află alături de nici una dintre aceste două tabere. Exact cum se întâmplă acum.

Pe vremea când Rusia și China erau în rivalitate deschisă, opțiunile geopolitice românești erau evidente. România juca alături de Beijing pentru a ține în șah Moscova și a se feri de îmbrățișarea velicorusă. Acum, însă, politica nesăbuită a alianțelor din care România face parte, a condus la apropierea Rusiei de China. Chiar dacă dintr-un punct esențial de vedere complementaritatea ruso-chineză este toxică – Rusia are teritoriu iar China are populație – și asta ar putea face antanta lor cordială nedurabilă, cealaltă dimensiune a complementarității – Rusia are hidrocarburi iar China are bani – conduce la concluzia că respectiva antantă poate dura suficient spre a da actuala ordine mondială peste cap; sau, mai corect spus, pentru a fasona actuala dezordine mondială în așa fel încât să rezulte o ordine globală conformă concepției lor (euro-asiatice). Alegerea Bucureștiului este cu atât mai grea cu cât aliații săi euro-atlantici – și în special partenerul strategic american – se pregătesc pentru o mare confruntare cu puterile euro-asiatice. Să fie oare concesiile tactice făcute de SUA Rusiei în Europa și în Orientul Apropiat, suficiente spre a rupe parteneriatul strategic al Moscovei cu Beijingul, simplificând astfel misiunea României? Și dacă acele concesii se fac tocmai și pe socoteala României?

Pe vremea când Ungaria și România alergau împreună după grațiile NATO și UE, socotind că interesele lor strategice le cer să se integreze în structurile euro-atlantice și în același timp ca ambele să se regăsească în aceeași tabără (alianță), jocul geopolitic al Bucureștiului era mai ușor. Apropierea Ungariei de Rusia schimbă complet datele problemei. În anul 2000, îi puteam explica ministrului de externe rus, Evgheni Primakov, că România nu intră în NATO împotriva Rusiei sau pentru că se simte amenințată de Rusia, ci pentru că întreaga ei istorie modernă a învățat-o că trebuie să stea sub aceeași umbrelă de securitate cu Ungaria. Ce va putea spune România acum când cleștele ruso-maghiar, ținut în mână de Germania, o strânge geo-strategic din apropiere, în timp ce partenerul strategic depărtat, SUA, se pregătește să se angajeze încă și mai departe, în Pacific, și dorește să aibă spatele asigurat; adică să fie scutit de complicații și angajamente în Europa?

Pe vremea când SUA și Germania erau doi actori "europeni", situația geopolitică a României era mult mai sigură. Chiar dacă Washingtonul a fost mereu reticent cu privire la proiectul unei adevărate Europe unite (Statele Unite ale Europei), ideea unei Germanii europene într-o Europă a cărei stabilitate lăuntrică și securitate externă erau garantate de alianța strategică transatlantică, genera un climat de siguranță în care România se putea apropia de SUA fără să se depărteze de Germania sau, cel puțin, fără să o indispună. Revenirea Berlinului la proiectul Europei germane, căruia SUA îi sunt fundamental ostile, și pe cale de consecință, la strategia tradițională a "pactelor de cooperare și neagresiune" ruso-germane, a împins Bucureștiul într-o poziție la fel de delicată cu cea din 1938 când garanțiile anglo-franceze date României împotriva unei eventuale agresiuni germane, transformau Rusia, mult mai apropiată geografic, în adevăratul arbitru al situației. Acum "garanțiile" ar viza Rusia dar logica perversă a jocului este aceeași.

Pe vremea când Germania și Marea Britanie se aflau pe poziții adverse cu privire la destinul UE, România își putea permite o politică de balans relativ facilă. Compromisul germano-britanic, menit a menține Marea Britanie într-o Europă-piață de pe care producătorul român practic a dispărut, în paralel cu creerea unei Europe germane redusă la eurozona în care României i se va interzice desigur să intre altfel decât ca teritoriu sub mandat, pune Bucureștiul într-o încurcătură dramatică. Acest compromis condamnă România să rămână la periferia UE. De aceea, în mod normal "brexitul" (ieșirea Marii Britanii din UE) ar trebui să fie un obiectiv strategic al României. (Ceea ce eu susțin de multă vreme.) Profitând de referendumul imprudent convocat de guvernul conservator britanic, guvernul român ar trebui să facă totul spre a-i convinge pe cetățenii britanici să voteze în favoarea părăsirii UE. Într-o asemenea eventualitate, nu numai că UE ar deveni mai coerentă dar centrul său de greutate s-ar muta spre est și astfel influența membrilor estici ar deveni considerabil mai mare iar interesele lor legitime mai ușor de apărat. Din păcate, deocamdată, luate de valul mimetismului servil, autoritățile române se pronunță – este adevărat, exclusiv retoric întrucât de mai mult nu sunt în stare – pentru rămânerea Marii Britanii în UE.

Pe vremea când Polonia democrată optase ferm pentru afirmarea apartenenței sale la familia euro-atlantică, în ciuda rusofobiei sale adesea excesive și contraproductive, ea reprezenta pentru România un partener strategic natural de o valoare inestimabilă. Astăzi, când o Polonie mai puțin democrată se plasează pe o poziție în egală măsură rusofobă, eurosceptică și chiar antiamericană, menținerea parteneriatului aprofundat cu ea devine un exercițiu dificil pentru diplomația română. Aceasta nu pentru că afirmarea identității poloneze ca formă de rezistență împotriva recrudescenței hegemonismului profitorilor UE sau a neoconservatorismului american, nu ar fi un model demn de urmat și de către România, ci pentru că românii nu au în tradiția și mentalitățile lor gustul șarjei de cavalerie împotriva tancurilor și nici pe acela al luptei pe mai multe fronturi – total opusă politicii românești de balans între fronturi.

În măsura în care starea de spirit a românilor poate fi cunoscută și sintetizată, probabil că formula optimă a deciziilor strategice ale acestora ar putea fi exprimată în următoarele teze: Suntem cu Nordul secular în lupta împotriva Sudului fundamentalist. Suntem neutri în lupta dintre Vestul euro-atlantic individualist (Oceania) și Estul euro-asiatic colectivist (Eurasia). Suntem cu universalismul pacific și tolerant chinez în lupta împotriva universalismului marțial și dogmatic american.

Din păcate, formulele ideale sunt de cele mai multe ori utopice. Mai realist este ca România să caute a se poziționa în funcție de opțiunile protagoniștilor globali în ceea ce o privește; de locul pe care superactorii mondiali i-l rezervă în proiectele lor strategice.

Din acest punct de vedere pot fi identificate două școli de gândire principale.

Prima este aceea care susține că o Românie mare și puternică, care are o agendă politică proprie și este capabilă să și-o susțină, reprezintă o bătaie de cap inutilă pentru primadonele ordinii internaționale existente sau emergente. Dimpotrivă, o Românie mică și slabă poate fi folosită și ca monedă de schimb în tranzacțiile geo-strategice regionale și globale. În trecut această opinie a avut ca susținători principali state ca Germania și Marea Britanie.

În prezent asemenea opinii se regăsesc în anumite cercuri americane influente, fără să însemne însă că aceasta este neapărat linia oficială a administrației SUA. Cercurile respective se află în spatele multor ong-uri militante din România, al justiției selective și al mișcărilor de stradă justițiar-populiste, anarhiste, antidemocratice și antinaționale. Ele sunt cele care propagă mitul excepționalismului corupției românești dar și pe acela al incompatibilității culturii românești cu cultura Europei moderne. (Când domnul ambasador Klemm a declarat că "America susține revendicările străzii" subsecvente dezastrului umanitar de la Clubul Colectiv, el a dat glas instinctelor rele ale respectivelor cercuri. Aceasta chiar dacă, potrivit informațiilor mele, nu SUA au fost în spatele "manipulării colective" iar premiile de consolare primite prin nominalizările de la externe și apărare, nu au putut echivala cu pierderile strategice suferite prin instalarea guvernului "tehnocrat" bruxellez care, prin glasul ideologului său, Vasile Dâncu, a precizat că "Germania este căpitanul echipei".)

Cea de a doua școală de gândire susține exact contrariul. Ea crede, dimpotrivă, că o Românie mare și puternică, situată pe linia de demarcație între zonele de iradiere ale diferitelor centre principale de putere ale lumii și capabilă să reziste presiunii acelor centre, este cea mai bună garanție a ordinii geopolitice convenite de marii actori globali și regionali. Totodată ea poate intra într-un sistem de echilibre locale și regionale care să garanteze securitatea dinamică a raporturilor internaționale, asigurând astfel viabilitatea ordinii mondiale și deci, durabilitatea / stabilitatea păcii. În trecutul istoric asemenea poziții au fost susținute de Franța și, cu anumite rezerve și intermitențe, de Rusia. În ultima jumătate de secol ele au fost exprimate constant de China.

Cu certitudine atari idei sunt îmbrățișate astăzi în SUA de un curent care probabil se va consolida pe măsură ce: i. înțelegerile americano-ruse se vor contura și se vor concretiza inclusiv prin trasarea unei linii de demarcație între zona euro-atlantică și cea euro-asiatică; ii. America va părăsi Europa sau va renunța la intervenția directă în Europa atât ca urmare a opțiunii proprii pentru o implicare prioritară în regiunea Pacificului cât și ca o consecință a americanoscepticismului dezvoltat de Europa germană; iii. America va accepta fie ideea unei ordini multipolare (globalismul multipolar) fie pe aceea a menținerii ordinii globale printr-un sistem de distribuire a puterii, subsidiaritate globală și echilibru între actori locali și regionali, renunțând la intervențiile sale directe în scopul gestionării crizelor locale (la funcția de "jandarm global") fie pe ambele. Marile puteri nu se pot baza numai pe cuvântul lor de onoare iar România are datele necesare spre a juca rolul unui lider local sau regional apt a acționa ca pilon de stabilitate într-o structură de rezistență a ordinii rezultate din actuala conflagrație mondială sau a celei provizorii convenite între diferiți combatanți pe perioada acesteia.

Pe linia acestor cosiderente mai trebuie adăugată o ipoteză deosebit de sensibilă. O înțelgere americano-rusă cu privire la Balcani și la Ucraina, are aptitudinea de a conduce la pierderea interesului Rusiei pentru Moldova sau poate fi însoțită de o cerere a SUA pentru ca, în scopul reglării echilibrului geo-strategic în Europa de est, Republica Moldova să se unească cu România – cu sau fără Transnistria. Cum va reacționa România în cazul în care din jocul marilor puteri va rezulta "decizia" acestora privind unirea (într-o formă oarecare) cu Republica Moldova, un stat practic eșuat, purtător de mari probleme, dar un teritoriu istoric românesc locuit de români, din păcate cu o conștiință destul de confuză asupra identității lor naționale? Un asemenea pas nu este o chestiune de retorică. El cere fapte și impune costuri pentru care nu se știe dacă România este pregătită și pentru care nu pare a avea liderii politici necesari.

Care dintre opiniile și scenariile descrise mai sus va triumfa, este deocamdată greu de stabilit. Pentru moment România se află în aceeași situație în care se găsea acum exact nouăzeci și opt de ani, la 31 decembrie 1917. Atunci ca și acum, economia națională era distrusă, țara era ocupată, statul era pe punctul de a eșua politic și a se descompune teritorial, liderii politici erau decredibilizați și amenințați cu procese de corupție. Cu numai unsprezece luni mai târziu, pe 1 decembrie 1918 apărea România Mare. Un asemenea miracol istoric l-a determinat pe P. P. Carp să afirme că "România are atât de mult noroc încât nu mai are nevoie și de o politică bună."

Este cert că România are dinnou nevoie de noroc. Să sperăm că îl vom avea. În așteptarea lui să amintim adagiul latin care spune că "norocul îi ajută pe cei curajoși" ("audaces fortuna iuvat"). Prin urmare să ne amintim că noi suntem făuritorii propriului nostru noroc.

Pe această notă pozitivă, ne putem ura ca Anul Nou 2016 să ne aducă cel puțin curajul necesar pentru a ne stimula și valorifica norocul. Numai așa putem crede că anul care vine va fi pentru români mai bun, mai pașnic, mai prosper și mai drept.

La mulți ani România! La mulți ani cetățeni ai României! La mulți ani români, oriunde v-ați afla!

 

 

 

 

Daniel Bran Deci: nu toata lumea face sarmale si cozonaci ?!?!

Henrieta Szabo Exceptional ! O noua expertiza remarcabila scrisa cu multa luciditate de unul dintre cei mai avizati si valorosi oameni politici, confirma o cunostere aprofundata a situatiei politice mondiale , a institutiilor internationale, capacitate de previziune si analiza pe care numai oamenii politici valorosi o pot avea .
Adrian Severin este printre putinii oameni politici care au capacitatea sa ofere abordari care sa corespunda momentului , sa dea raspunsuri , sa formuleze concluzii pertinente pentru procese si confruntari globale . Multumim Adrian Severin !

Daniel Cristian Popescu Mulțumim! Crăciun fericiit!

Adriana Teodorescu Multumim mult ! Sarbatori fericite !

Delia Alexandra Pavel Da, dupa cum am zis mereu, cu blat sau fara, Bashar ramane la putere! Craciun fericit!

Ioan Sorin Leoveanu Craciun Fericit. Multumimim mult. Foarte logica si pragmatica expunerea.

Iacob Dorina Petrina MULŢUMIM MULT PENTRU ANALIZA FĂCUTĂ LA OBIECTIVITTE. SFINTELE SĂRBĂTORI SĂ VĂ ADUCĂ TOT BINELE DIN LUME. LA MULŢI ANI !

Henrieta Szabo O noua analiza politica reala și exacta adusa în atenție de Adrian Severin, cel care pe parcursul întregului an 2015 și nu numai a oferit cu generozitate expertize pe diverse teme ce au vizat situația politica interna și internațională. Reprezentant al elitei politice autentice, om politic vizionar descoperind fenomenul din spatele evenimentului , demonstrează și de aceasta data ca are abilitățile și cunoașterea necesară pentru a face din politica atat " arta " cât și " mestesug", ceea ce bineînțeles nu este la indemana oricui.

Sorin S. Tudora O opinie interesantă

Dumitru Vultur Cred că ar trebui să lucraţi la două cărţi. Una despre istoria României şi una despre istoria lumii. Începând din 1989, sau chiar puţin mai înainte, şi până... cine ştie când.

Henrieta Szabo O sugestie foarte inspirata !!!

Max Maxi Si totusi, as spune ca inca mai am speranta, pentru ca dezangajandu-se din Orientul Mijlociu, si deplasandu-se in Pacific, americanii il lasa pe draku si-l iau pe tat-su...asa ca poate trag niste invataminte pana la urma si se mai linistete planeta asta amarata.

Vasile Delcea OXIGENUL ...,SE TRANSFORMA TREPTAT IN CO2 ..., ATUNCI CÎND ESTE EXPIRAT DE TATUCUL SAM !!

Mikael Tincu Asadar US se muta la Pacific, Germania face o intelegere cu Federatia iar noi ramanem ai cui?

Dorel Cernat ai nimanui...........

Vasile Delcea NU SUPORT UCRAINA ..,SI CRED CA STITI DE CE !!!

Henrieta Szabo Ucraina - specialitate „ a la carte „ pentru analistul politic Adrian Severin, fost ministru de externe si vicepremier, europarlamentar si raportor permanent al PE pentru relațiile dintre UE și Rusia , binecunoscute fiind expertizele valoroase pe acest subiect, aduse in atentia cancelariilor europene cat si a opiniei publice de catre Adrian Severin. Intr-un articol publicat In urma cu peste doi ani ,"Vilnius nu trebuie sa fie un alt Munchen „ , articol ce se regaseste si in cartea lui Adrian Severin , „Romania - subiect sau obiect al geopoliticii „ autorul facea urmatoarele consideratii perfect valabile si astazi, confirmate de mersul evenimentelor..... „De aici rezulta ca esecul de la Vilnius (al carui criteriu, repetam, este nesemnarea Acordului de asociere cu Ucraina) va consemna nu doar o mare victorie strategica a uneia dintre marile puteri globale absente, Rusia, ci si o mare pierdere suferita de o mare putere globala de asemenea absenta, SUA. Intr-adevar, dupa ce a fost obligat sa crediteze Moscova cu gasirea solutiei la criza armelor chimice siriene, ca pret pentru iesirea din capcana aventurii militare in care singur intrase, Washingtonul va cunoaste in termeni relativi o si mai mare depreciere a prestigiului sau international, in masura in care se va crea impresia ca tot Moscova este cea care impune ordinea si la frontiera estica a spatiului euro-atlantic. In plus, impingerea spre vest a frontierei dintre lumea euro-atlantica si cea euro-asiatica, chiar de s-ar limita pentru o vreme doar la simboluri, ar crea un raport de putere la nivel global de natura a stanjeni masiv politica mondiala a Washingtonului. " „.....

Vasile Delcea GAZUL SARIN A FOST FOLOSIT DE MERCENARII ISIS ..,SI IN GAURILE LOR DE GUZGANI S-AUGASIT DOVEZI SOLIDE SI ACUM CÎTEVA ZILE !!! DE ASEMENEA PRESA TURCA A INCEPUT SA DEA PE FATA AFACEREA CU GAZELE FOLOSITE IN SIRIA !!! DESPRE LIFTELE AMERICANE NEBUNE ...,PE UNDE AJUNG ..,,NUMAI RAZBOAIE SI FOAMETE !!!! NU PRIVITI IN JUR CE SE INTIMPLA ???

Vasile Delcea OARE ESTE NEVOIE SA LUAM CÎTEVA DUPA CEAFA ..,SI 100 DE ANI DUPA ACEEA SA NI SE PREDEA MATERIE DE STUDIU ..,RUSIA KIEVEANA ??? DACA CITESTI ÎNAINTE ..,NU COMITI ERORI !!!!

Vasile Delcea AMERICA ESTE O TARA CREATA PRIN GENOCID ...,SI GENOCID A PRODUS SI VA PRODUCE !!!

Henrieta Szabo Despre destinul Europei unite, prezent si viitor in cartea luiAdrian Severin - " Romania - subiect sau obiect al geopoliticii ? ", capitolul " Drumul desfundat de la Europa -piata la Europa - putere ".... "UE cunoaste o multime de crize strategice: criza de identitate ( culturala si geopolitica ), criza de crestere , criza de credibilitate , criza de comunicare, criza de conducere( leadership ). De aici se nasc doua intrebari : suferind de atatea crize, UE mai are sansa insanatosirii ? Merita oare UE sa fie mentinuta in viata prin terapii de supravietuire in conditiile unei existente mizerabile, care nu ii permite sa livreze membrilor sai ceea ce le-a promis ? La ambele intrebari raspunsul este afirmativ . Orice analiza a proiectului european ii indica validitatea. Pentru a o recunoaste, trebuie sa avem mereu in vedere obiectivul strategic care i-a determinat nasterea : pacea durabila in Europa. Aceasta in conditiile in care pacea fara prosperitate este in pericol, iar prosperitatea fara pace este zadarnica .".....

Henrieta Szabo Adrian Severin, un excelent cunoscator al fenomenului politic european si mondial, cu o vasta experienta in forurile europene, om politic vizionar, expertizele sale sunt modele adevarate de luat in seama si de aplicat. ...... " Pentru multi ,UE tinde sa arate ca o ruina, caci avem de- a face cu o constructie neterminata. Or ne-o spune un filosof german, nimic nu seamana cu o ruina mai mult decat o casa in constructie. Cei care se plang ca UE nu le asigura un adapost destul de confortabil, ar face bine sa termine constructia, iar nu sa o darame. Fara ea vor ajunge din nou in bataia vantului. Terminarea constructiei inseamna in esenta, trecerea de la Europa -piata la Europa -putere, adica la un teritoriu in care legile naturii( economice) sunt lasate sa opereze liber, nestingherite de frontierele nationale, la un mecanism capabil sa civilizeze actiunea legilor naturii la nivel transnational- adica sa puna legile naturii in slujba cetatenilor prin politici economice, sociale, fiscale, bugetare, monetare, externe, de securitate si aparare gandite si aplicate in folosul unei natiuni cosmopolite paneuropene "...... din cartea lui Adrian Severin , " Romania- subiect sau obiect al geopoliticii ? "

Sorin Bele Sorin Lumea s-a schimbat,iar ritmul schimbarilor este mult mai alert decat era in trecut.Zona asiatica,in principal China si Japonia,dar si India,Vietnam,Singapore,Coreea,etc a castigat rzaboiul economic si l-a castigat la modul cel mai net cu putinta.Americanii au inteles asta din nou cu mult inaintea europenilor,rusii chiar inaintea americanilor.Cum s-ar spune,capul face,capul trage.In mod normal si Romania ar trebui sa se alinieze acestei constatari de bun simt si sa lase stingerea luminii in UE pe seama altora.Bine ar fi daca macar de data asta nu vom fi ultimii care vom parasi UE,aceasta struto camila,fara nici un viitor.

Traian Mihai Cioroianu "Ignoranţa este noaptea minţii, dar o noapte fără lună şi stele", Confucius.

Adrian Severin Dle Bele, problema nu ține numai de suveranitate, care este un concept juridic, ci de putere, care este esența politicului. România nu putea opri acțiunea NATO / SUA în Serbia, oricât de suverană ar fi fost. Și vă asigur că în 1998 mai era suverană. Iar atunci când nu îl poți învinge pe cel căruia i te opui, trebuie să i te alături. De acord că și criminalii au justificări dar asta nu înseamnă că toți cei care au justificări sunt criminali. În fine, revenind la Rusia, sunt primul care pledează pentru o bună relație cu Rusia și cred că am făcut și gesturi concrete în acest sens. (Gesturi care m-au costat dar pe care nu le regret.) Rusia însă respectă puterea. L-am cunoscut personal pe Președintele Putin, am discutat cu dânsul și am o părere foarte bună despre dânsul. Priviți, însă, în ce posturi apare în ochii rușilor. Posturi de om forte. Asta apreciază ei și nu avem de ce să îi blamăm pentru asta. Ceea ce urmează este că nu putem aștepta respectul lor pentru interesele noastre dacă noi suntem slabi. Reluând cuvintele celebre ale lui Theodore Roosevelt, trebuie să vorbim blând (cu rușii) dar să ținem în mână o bâtă mare. La fel trebuie să o facem și cu americanii sau cu nemții. Așadar, dacă vrem relații bune cu Rusia trebuie să ne dezvoltăm puterea, inlcusiv prin alianțe cu alții. Nu dezarmând vom putea construi o relație bună ci arătând că iubim pacea chiar dacă și tocmai pentru că nu ne temem de război.

Sorin Bele Sorin Nu am spus nici o secunda ca am fi putut opri agresiunea americana din Serbia.Nu am spus nici o secunda ca toti care au justificari sint criminali,doar am vrut sa sugerez ca se pot gasi justificari pentru orice pe lumea asta,inclusiv pentru rusinosul act de a permite bombardarea unei tari prietene, de pe teritoriul nostru.Stiu ca ati facut parte din PD pe vremea aia,care era la guvernare,departe de mine gandul de a va reprosa ceva.Relativ la veriticalitate sau putere cum o denumiti,de acord,asta e valabil oriunde nu numai in relatiile interstatale.Dar oare nu ar fi primul semn de putere sa ne recunoastem si erorile?Pentru ca e evident ca au fost majoritare,ca nu de bine au emigrat 5 milioane de romani,ci de foame majoritar.Si nu de bine ce am fost condusi am ajuns o rezervatie,pentru ca o colonie totusi mai are anumite drepturi.Deci,in privinta sarbilor,americanii au ajuns sa recunoasca eroarea.mai pe fata mai voalat,dar au dat-o la intors.Iarasi devenim mai americani decat americanii?Oricum eu am si spus-o de mai multe ori ca va consider un alt fel de om politic si nu numai,fata de ce avem actualmente la conducere.Si am convingerea ca nu ma insel.Stiu presiunile la care sinteti supus,cele vazute si nevazute,nu am venit alaltaieri pe lumea asta,fapt pentru care va si apreciez.

Adrian Severin Dle Bele, prima carte pe care am scris-o după 1989, "Lacrimile dimineții" (1995) avea subtitlul "Greșelile Guvernului Roman". În 1997, în timpul unei crize iugoslave similare celei de la noi din Piața Universității din 1990 (în care am avut și o componentă de lovitură de stat, oricât s-ar supăra unii sau alții), am trimis un emisar personal la Belgrad reușind apoi să ajut la aplanarea relațiilor sârbo-americane. În 1998 sau 1999, când cu bombardamentele, nu mai eram ministru de externe deci nu am nimic personal de apărat sau de recunoscut. În 2000, după căderea lui Miloșevici, am fost primul om politic străin, în calitate de Președinte al AP-OSCE, alături de Benita Ferero-Waldner, care a făcut o vizită la Belgrad făcând o serie de declarații echivalând cu recunoașterea greșelilor occidentale. Atunci vorbeam în numele a 54 de state. Povestea este complicată și lungă. O cunosc în detaliu. Greșelile trebuie recunoscute, pentru că altfel nu numai că nu pot fi îndreptate dar se și repetă. Eu nu am nici o problemă în acest sens. Nu cred, însă, că trebuie să recunoaștem și greșeli pe care nu le-am făcut sau să discutăm prea mult despre greșeli care nu au produs efecte ce ar trebui îndreptate. Pe de altă parte, probabil că unele greșeli ar putea fi recunoscute dacă noi am discuta public despre lucrurile importante. Partea proastă este că noi nu discutăm pe marginea temelor reale. De aceea nu există nici ocazia recunoașterii și deci a îdreptării greșelilor. În rest sunt de acord cu dvs.

Virgil Vilceanu Imi aduc aminte ca in armata, prin 73, (chimica/atomica/bacteriologica) am aflat cu surprindere ca loviturile strategice asteptate in campia Romana (cam 1-2, max. 3) veneau dinspre... EST! La Deveselu avea prin 65 bunicu-meu o gradina de zarzavat si o vie minunate, dar am si auzit prima data pe viu ce e bangul sonic al MIG-ului nostru (Rusii deja nu mai erau). Cred ca nici astia de acuma care fac exercitii tactice pe harta n-or fi naivi... emoticon smile Sper, daca se ajunge acolo, sa fie lovituri cat mai (ac)curate. Oricum, ceea ce nu studiam pe atunci era haosul de dupa. De asta imi place sa cred ca diplomatii actuali isi fac treaba si gasesc solutia ecuatiei in registrul real, D-le Severin, daca ma intelegeti. emoticon wink

Andreea Dorian americutza pierde pe toate planurile de ani
se multumeste doar cu coloniile

Cristi Pantelimon Domnule Adrian Severin, cât suntem încă pe pace (deși dvs. spuneți că războiul a început și e clar că nu greșiți!), putem să mai speculăm, cum că astfel de articole apărute în SUA trădează fie o nervozitate mare, fie un fel de resemnare. Căci în loc să ni se vorbească despre relația reală militară dintre Rusia și China, ni se spune că China stă să fure (de la Franța) o tehnologie pe care de altfel o are și Iranul și pe care se pare că SUA nu au dorit-o, adică au banat-o. Ea însă a crescut... ca drumul mătăsii: http://nationalinterest.org/.../how-sink-us-navy-carrier...

 

 

How to Sink a U.S. Navy Carrier: China Turns to France For Ideas

NATIONALINTEREST.ORG

Andreea Dorian foaie verde pom cu tot
americutza are un presh pe care il alinta numindu-l "pussy"

Serban Paunescu Conflictul vechi dintre Rusia si China, actualmente stins dar de nestins, cand se va reaprinde?

Adrian Severin Când îl va lăsa SUA să se reaprindă. Pentru asta va fi nevoie însă ca SUA să înceteze a mai crede că sunt un "imperiu necesar" și să renunțe la ideea de a fi unica superputere a lumii, deținătoare a unicului set de valori autentic. Adică atunci când America nu va mai fi "cetatea de pe munte", "Noul Ierusalim".

Serban Paunescu In ziua aia intr-adevar poate incepe macelul final.

 

Naidin Petre Bravos-Felicitari-Aplauze

Henrieta Szabo Pornind de la felul cum scrie Adrian Severin acest articol si aduce in prim plan evenimente politice majore, as interveni cu o parafraza ce pleaca de la titlul lucrarii lui Max Weber "Politica o vocatie si o profesie " !! 
Multumim Adrian Severin , o analiza reala , argumentata, stiintifica , un adevarat tur de orizont asupra principalelor zone de conflict din lume integrate intr-o confruntare globala.

Mikael Tincu La multi ani, domnule Severin!

Adrian Severin Multumesc. La multi ani!

George Halarescu Curajul este o virtute, iar norocul o oportunitate pe care ţi-o pregătești cu răbdare şi chibzuită. Îmi este greu să cred că vom putea juca abil cu lideri care nu au puterea, legitimitatea şi susţinerea poporului. Când liderilor români, că nici români nu mai sunt, le este încredinţat să conducă ţara din exterior, atunci ei vor sluji celor care i-au pus. În consecință România este si va fi proiectul unor structuri de putere străine de aspiratiile poporului român. Dar oare noi avem vreun proiect de ţară realist, corelat realităţilor lumii în care trăim?

Adrian Severin Dle Halarescu, toate referirile la România din cele șase episoade ale acestui eseu au presupus existența unui stat român suveran viabil și funcțional, care poate fi subiect al geopoliticii. Realitatea pe teren nu este însă asta la ora actuală. Din nefericire, la ora la care sunt scrise aceste rânduri, România are aproape toate caracteristicile unui stat eșuat, lipsit de o suveranitate reală, care este doar obiect al geopoliticii. Singura veste bună este aceea că străinătatea nu are destulă putere și nici destulă dorință pentru a menține statutul colonial al României fără "cooperarea" românilor. (Mă refer în primul rând la cozile de topor dar și la "furioșii rătăciți" precum și la mulțimile tăcute.) Iată de ce, pentru a-și valorifica șansele geopolitice în confruntarea mondială în curs, românii trebuie mai întâi să își reinventeze / recupereze statul. Nu este deloc ușor dar nici imposibil nu este. Cu puțin noroc și cu mult caracter am putea fi iarăși ceea ce am fost și mai mult decât atât. De unde luăm caracterul? Poate are cineva vreo idee...

George Halarescu Dle Adrian Severin am să încerc să răspund la întrebarea dvs. Nu cred că trebuie să facem mari eforturi pentru a găsi acele modele de oameni care prin faptele lor dau dovadă de curaj, de prietenie, de dreptate, de onoare , de solidaritate și de respect faţă de alteritate. Avem opere consacrate care ne pot ajuta să ne şlefuim caracterul - Etica Nicomahică, Bazele metafizicii moravurilor, Biblia, de ce nu Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie etc. Așadar, cu ambiție și muncă putem să ne facem un caracter după vrerea inimii noastre - valorile le avem greu este să ni le asumăm. Odată ce ele ne-au devenit un crez vom fi greu de doborât , iar cetatea noastră imposibil de asediat.

George Halarescu Am uitat să menţionez că articole dvs. nu sunt foarte vizibile pe facebook, doar dacă le caut pe wall la dvs. le găsesc.

Adrian Severin Modelele nu lipsesc, dle Hălărescu. Așa este. Oamenii ne lipsesc. ...Și voința de a urma modelele.

Adrian Severin Îmi pare rău, dle Hălărescu, că articolele mele nu sunt prea vizibile. Eu le scriu și le public pe unde pot și cum pot. Răspândirea cred că aparține celor care ajung la concluzia că merită răspândite. Este marele avantaj pe care ni-l oferă (alături de multe dezavantaje) rețelele sociale. Există o certă conspirație a tăcerii în legtură cu ceea ce scriu eu. Ținta și victima principală a acestei conspirații nu sunt eu ci dvs, cei pentru care scriu. Apărați-vă, deci! Dacă socotiți că și eu pot face mai mult, vă rog să îmi spuneți.

George Halarescu Eu am promis că până la sfârșitul acestui an voi face un portal de știri, se pare că cei cu care am vorbit s-au arătat interesați dar din senin nici măcar nu doresc să vorbească cu mine. Așa că am decis să-l fac singur și atunci cu siguranță va fi o platformă media care să permită apariția în public a opiniilor avizate. Politica editorială va fi axată pe promovarea acelor știri și opinii care privesc evoluția proceselor globale, relațiile internaționale dintre state precum și modul în care România se poziționează în contextul evoluției globalizării. Așadar, informațiile și opiniile vor fi axate în mod exclusiv pe identificarea acelor informații/evenimente care au drept consecință influențarea vieții social-politice și economice naționale.

Henrieta Szabo Probleme fundamentale globale abordate realist si stiintific de unul dintre putinii oameni politici ai societatii romanesti, care pot sa o faca la modul profesionist, aducand astfel in atentie din nou faptul ca o tara fara elite, fara oameni politici performanti, dedicati interesului national, ramane in continuare cufundata in mediocritate si in ape tulburi, fara nici o sansa de a progresa .Romania are nevoie de o politica europeana coerenta, de reactii politice ferme si corecte pe masura evenimentelor globale ce se desfasoara imprevizibil si periculos, de aliati si de aliante strategice, de oameni de stat capabili sa sustina interesul si interesele nationale.De asemenea si societatea civila are nevoie de clarificari , de formule , solutii si de concluzii spuse de cei care stiu sa o faca corect si bine, precum si de oameni politici performanti, de elita politica..... pana atunci din

Sorin Bele Sorin Trist,dar adevarat.Si as mai accentua ceva.Domnul A.Severin nu este unul din putinii oameni politici care are macar curajul sa abordeze problemele globele deosebit de complicate,ci singurul,hai sa o spunem pe aia dreapta,ce-i corect e corect.Mai exista politicieni cu coloana vertebrala,care mai au o voce distincta,da,putini, dar mai exista,nu putem nega asta.Dar nivelul lor de expertiza este departe de cel al d-lui A.Severin.Iar asta este un adevar.Eu vad singura solutie in pusul mainii pe carte.Mai bine mai tarziu decat niciodata.Si sa se termine cu prostitutia,ca nu aduce nimic bun,nici macar pe termen scurt.E mult prea multa prostitutie in Romania,de-a dreptul insuportabila.Si nu numai in clasa politica,din pacate.

 

Henrieta Szabo O analiza obiectiva , bine argumentata a mizei geopolitice la frontiera estica a U.E. in conditiile in care constructia europeana a devenit tot mai indoielnica in aceasta zona. Pornind tot de la un articol al lui Adrian Severin, un indemn dar in acelasi timp si o tema de meditatie........ "Lumea fierbe, in jurul nostru. Ordinea lumii se reaseaza. Romania nu trebuie sa lipseasca din acest proces. In acest scop este necesar sa convenim cu totii asupra „interesului national" pe care il adoptam oficial si il sustinem cu totii, dincolo de tot ceea ce ne separa. "Interesul national" nu se decreteaza ci se convine. Cu viziune, pricepere, onestitate, curaj si noroc el va triumfa. In pragul nasterii unei noi arhitecturi de securitate globale avem nevoie, deci, de un nou consens national….. Iata indemnul si chemarea zilei ! "

Vasile Delcea STIMATE DOMN .., DE DATA ACEASTA AVETI ACELEASI TEMERI ,CA UN ROMÎN ADEVARAT ..,NU TEMERI DE POLITICIAN !!!! ÎNCEP SA VA URMARESC CU MAI MULTA ATENTIE ..,IAR DACA IN CONTINUARE O TINETI TOT ASA ..., AVETI VOTUL MEU DE ÎNCREDERE SI AL MULTOR ROMÎNI !!!