Fenomenul Păltiniş-Humanitas sau despre cum se spală creierele unor generaţii (Pătraşcu)
Ca mulţi alţi „colegi de generaţie” – ca să folosesc o terminologie adecvată subiectului pe care-l voi aborda – m-am format în cultul „şcolii de la Păltiniş”. Celor mai puţin familiarizaţi cu subiectul trebuie să le spunem că aşa numita şcoală reprezenta de fapt un mic grup intelectual format în jurul filosofului român Constantin Noica, fost adept al mişcării legionare, convertit, după ani buni de puşcărie, la mişcarea naţionalist-ceauşistă. Cei mai faimoşi absolvenţi ai şcolii de la Păltiniş sunt Gabriel Liiceanu – „filosof şi om de afaceri”, cum îl numea, ironic, Emil Cioran, director, apoi proprietar al Editurii Humanitas, urmaşa directă a uriaşei edituri Politice – şi Andrei Pleşu, ministru al Culturii, ministru de Externe, consilier prezidenţial în diferite regimuri de după 1989. Cei doi au rămas timp de douăzeci de ani lideri spirituali greu contestabili ai culturii române. Plini de farmec, extrem de cultivaţi, având harul vorbirii în egală măsură cu cel al scrisului, beneficiari ai unor recomandări şi acreditări înalte, susţinuţi de alte mari personalităţi culturale româneşti şi din străinătate, purtând fiecare la rever insigna prestigioasei şi extrem de selectivei şcoli păltinişene – nu le-a fost deloc greu să se impună ca deţinători ai adevărului absolut, maeştri ai competenţei, ai nuanţei şi ai clar-obscurului. Rolul de papă al renaşterii culturale de după executarea soţilor Ceauşescu îi va reveni însă lui Gabriel Liiceanu, cel care îşi va propune de la amvonul celei mai puternice edituri din România să îşi proiecteze biblioteca sa personală peste lume. Lucru pe care nu va ezita să-l aducă la îndeplinire, cu consecvenţă, inteligenţă şi hotărâre. Şi profit.
Cine dă şi cine primeşte
Fenomenul Păltiniş începe în 1983 odată cu publicarea Jurnalului de la Păltiniş scris de Gabriel Liiceanu. Jurnalul e o consemnare exaltată, patetică, cvasireligioasă a faptelor, spuselor şi ocupaţiilor ce se derulau cu ocazia întâlnirilor de la cabana din Păltiniş locuită sezonier de celebrul filosof Constantin Noica. Stilul jurnalului oscilează între hagiografie şi doxografie, aducând aminte de scrierile discipolilor marilor înţelepţi chinezi. „Poza” lui Noica din jurnal este, într-adevăr, cea a unui iluminat în viaţă, plutind într-un cer al abstracţiunilor şi reflecţiilor, căutător de esenţe şi aflător de absoluturi. Singurul Dumnezeu recunoscut este dumnezeul culturii. Timpul este cu totul anulat, istoria nu este decât o piedică în calea consacrării depline şi de aceea va trebui complet anulată, uitată, extirpată din corpul spiritual al novicelui.
Intenţia hagiografică este vizibilă încă din subtitul Jurnalului de la Păltiniş: un model paideic în cultura română. Gabriel Liiceanu este conştient că asta vrea să propună cititorilor săi: un model paideic, un model demn de a fi urmat de generaţiile mai tinere sau mai puţin tinere din România. Şi intenţia sa este foarte curând îndeplinită. Jurnalul stârneşte un val de adulaţie faţă de Noica. Păltinişul devine peste noapte un loc de pelerinaj şi un fel de centru spiritual unic şi anacronic în România. Noica se transformă într-un fel de duhovnic cultural, la care vin tineri dornici de performanţă culturală, diletanţi, oameni trecuţi de prima tinereţe sperând că se mai pot salva, mântui sau împlini „cultural”. Se pare că filosoful este mai curând stânjenit de rumoarea creată în jurul său, fără să ştie, în cele mai multe din cazuri, cum să-i îndrume pe cei care, dezorientaţi, îi cer sfatul în diferite probleme. La cel care se pretindea a fi un „antrenor cultural” veneau de multe ori persoane care nu jucaseră niciodată pe terenul culturii. Şcoala lui Noica era însă o şcoală superioară: „elevii” ei erau tineri deja pregătiţi, cu o calificare obţinută în domeniul ştiinţelor umaniste, suficient de dotaţi şi suficient de tineri pentru ca scopul formativ să fie atins. Mântuirea culturală nu era deci accesibilă oricui… De fapt, scopul formativ, se reduce, conform spuselor lui Noica însuşi, la a transmite „nu cunoştinţe, ci stări de spirit”. Nu e o şcoală în adevăratul sens al cuvântului întrucât „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”.
Totuşi e clar cine ce dă: Noica le dă discipolilor un anumit stil filosofic, o anumită disciplină de gândire, legătura cu o generaţie veche, ante- (şi nu întotdeauna anti-) comunistă. Tinerii îi dau lui Noica: prospeţimea, desprăfuirea, readucerea lui pe piaţa culturală ca o noutate de ultimă oră, în cele din urmă reabilitarea lui, şansa la nemurirea culturală. Noica îi susţine pe tineri prin autoritatea sa – filosofică şi de vârstă, tinerii îl susţin pe Noica prin prospeţimea lor, prin tinereţea şi inocenţa lor. Noica îi mântuie pe cei tineri de viitorul lor nesigur, tinerii îl mântuie pe Noica de trecutul său condamnabil, de adept şi susţinător al legionarismului. Noica este capabil – prin legăturile, relaţiile sale, ca şi prin autoritatea sa, să-i impună pe tineri pe piaţa culturală românească, discipolii săi sunt capabili – prin lipsa unui „trecut deocheat” – să garanteze nevinovăţia politică a maestrului. E un dublu transfer: de autoritate culturală de la Noica spre discipoli, de inocenţă politică de la discipoli înspre Noica. Unul se obligă să le deschidă calea, ceilalţi să-i şteargă urmele.
Că iniţiativa lui Constantin Noica ţine de un calcul interesat mai degrabă decât de un nobil proiect de edificare spirituală a unei naţiuni căzute de câteva decenii sub dictatură o dovedeşte chiar felul în care este excedat de valul de adulaţie posterior apariţiei Jurnalului de la Păltiniş. Aşa cum rezultă din notaţiile prezente în al său Jurnal de idei, el pare mai curând agasat, deranjat, pus în încurcătură de vizitele acestor admiratori, de insistenţele şi de întrebările lor. Încearcă totuşi să joace rolul personajului din jurnalul lui Liiceanu, răspunde cu bonomie, improvizează răspunsuri, se preface interesat de soarta corespondenţilor săi, prescrie programe şi liste de lecturi. De fapt, şcoala de la Păltiniş va rămâne tot timpul un grupuscul elitist, Noica nefiind interesat de primirea unor noi membri, ci doar de „tinerii de performanţă” – pe care deja i-a găsit. De altfel, însuşi proiectul său de „antrenor cultural” nu-şi propunea să adune mai mult de douăzeci şi doi de discipoli. Justificarea pe care o dă Noica acestei cifre este o idee destul de fantezistă: aceea că la un milion de locuitori există cu necesitate un geniu, el aşteptând doar să fie descoperit, aşadar la douzeci şi două de milioane de români, revin douăzeci şi două de genii româneşti. Nu este exclus însă ca modestia în materie de număr de adepţi să fie explicată prin motive mult mai pragmatice: pentru a fi sigur de apostolii numelui său, era necesar ca aceştia să fie discipoli direcţi şi direct controlabil. La urma urmei, nici Isus Hristos nu a avut decât doisprezece ucenici, din care doar unsprezece s-au dovedit cu adevarat fideli…
Şcoala de la Păltiniş – cenaclul Flacăra
Prima etapă a fenomenului Păltiniş este contemporană cu cenaclul „Flacăra” condus de poetul Adrian Păunescu, un alt fenomen, în multe privinţe similar celui dintâi. La o altă scară, folosind alte mijloace, Adrian Păunescu îşi propune ca şi Constantin Noica să găsească tinerele talente necunoscute din ţară şi să le propulseze spre celebritate. La prima vedere cenaclul Flacăra şi şcoala de la Păltiniş par să nu aibă prea mult în comun. Scena primeia este ocupată de cântăreţi folk, trupe muzicale, poeţi, recitatori, grupuri umoristice. Şcoala de la Păltiniş primeşte, cum am văzut, doar câţiva elevi şi nu are nimic în comun cu stadionul – locul predilect de desfăşurare a grandioaselor spectacole Flacăra.
Cu toate acestea, la o privire mai atentă vom surprinde similarităţi evidente:
– în atmosfera unei culturi oficiale, de stat, supravegheate şi cenzurate, în care producţiile culturale sunt îmbrăcate în haine scorţoase, iar limba folosită este, fatalmente, atinsă de limba de lemn a aparatului politic – manifestările cultural-artistice ale cenaclului Flacăra şi dezbaterile din cadrul şcolii de la Păltiniş par să fie vii, naturale, umane, accesibile oricui.
– şcoala de la Păltiniş şi cenaclul Flacăra sunt atât de vii încât însuşi comunismul pare să fie revivicat în cadrul acestora. Lozincile comuniste – de obicei ursuze, necredibile, litere moarte – prind viaţă atunci când sunt rostite, cântate sau urlate pe scena cenaclului Flacăra. La Păltiniş, Noica le vorbeşte şi el, pe un glas mai domol, dar tot entuziast, discipolilor săi despre norocul de a trăi sub comunism, despre pericolele democraţiei, despre decadenţa occidentală şi despre marea cultură care se realizează chiar aici, sub Ceauşescu. Ideile vor fi reluate şi în unele din articolele scrise ale lui Noica.
– atât şcoala de la Păltiniş cât şi cenaclul Flacăra sunt adeptele unui naţionalism total. Cel mai important grup de rock românesc – grupul Phoenix, prezent în cadrul cenaclului – practică un aşa numit etno-rock şi nu ezită să se îmbrace în costum popular românesc sau să poarte elementele definitorii ale acestuia. Imaginea rezultată este aceea a unor haiduci scăpaţi direct în domeniul muzicii rock. Mesajul: avem şi noi rockul nostru, specific românesc, mult mai valoros decât al lor şi cu o tradiţie mult mai îndelungată. La polul celălalt, filosofic, se vorbeşte despre un sentiment românesc al fiinţei, despre o rostire filosofică românească, se discută despre anumiţi termeni filosofici pe care însăşi limba germană nu îi posedă. Aşa este cazul aşa numitului operator filosofic „întru”, care, conform lui Noica, i-ar fi provocat convulsii de invidie lui Heidegger însuşi. Noica va „mentoriza” traducerea marilor opere filosofice în româneşte (de către discipolii săi) şi va milita activ pentru facsimilarea caietelor poetului naţional Mihai Eminescu pe care îl consideră „omul deplin al culturii româneşti”. În treacăt fie spus că deşi îi îndemna pe tinerii săi discipoli să înveţe cât mai multe limbi străine, Noica nu-şi propune niciodată să realizeze o ediţie bilingvă a operelor Platon – absolut necesară, practică curentă în ediţiile serioase, ştiinţifice occidentale – în vreme ce consumă o enormă energie pentru publicarea facsimilată a caietelor lui Eminescu, un procedeu cu mult mai dificil, aproape imposibil la vremea respectivă… Nejuxtapusă textului original grec, traducerea realizată sub direcţia sa va putea să scape oricărei verificări sau alte interpretări, putând fi luată drept o echivalare absolută a textelor lui Platon.
– atât cenaclul Flacăra cât şi şcoala de la Păltiniş se prezintă publicului ca alternative la ceea ce însemna viaţa culturală şi artistică a vremii. Ambele promovează însă, sub masca alternativei, aceleaşi valori promovate de aparatul culturii oficiale. Nu doar că nu neagă directivele şi imperativele epocii, dar le afirmă răspicat, chiar dacă într-o formă nouă, neobişnuită până atunci. Regimul dictatorial din România acelor ani, cunoscut prin cenzura extrem de severă a literaturii şi a oricărei manifestări culturale libere, nu ar fi putut de altfel accepta abateri reale de la comandamentele sale. Aşadar, regimul comunist profită de pe urma cenaclului Flacăra şi a şcolii de la Păltiniş ca de pe urma unor extrem de eficiente instrumente de propagandă. Să nu uităm că în 1987, într-unul din anii celei mai negre sărăcii materiale şi spirituale, Gabriel Liiceanu publica la una din editurile importante ale statului socialist, cartea intitulată Epistolar, o culegere de scrisori primite de autorul Jurnalului de la Păltiniş şi de răspunsuri ale acestuia – ca reacţii la apariţia acestei cărţi. Epistolarul este unic în cultura română – nu mai există nici o carte care să cuprindă reacţiile la o altă carte, coordonată de însuşi autorul acesteia din urmă. Contrastul dintre acest lux şi megalomanie editorială şi restricţiile de publicare ale multor autori români nu mai lasă loc nici unui comentariu…
– una din cele mai nete asemănări între cele două grupări cultural-artistice, respectiv cultural-filosofice constă în aceea că ambele au ca animatori direcţi pe chiar conducătorii lor: Adrian Păunescu şi Constantin Noica. Desfăşurarea unei şedinţe de cenaclu Flacăra sau a unei şezători filosofice păltinişene sunt de neconceput în absenţa liderilor lor. Dovada cea mai elocventă o constituie faptul că moartea lui Constantin Noica va reprezenta desfiinţarea şcolii de la Păltiniş (de aceea titulatura de şcoală este cel puţin forţată, o şcoală are tradiţie şi nu moare odată cu moartea întemeitorului), iar căderea în dizgraţie a lui Adrian Păunescu va fi suficientă pentru închiderea porţilor cenaclului patronat de acesta.
– mult mai subtil, dar în definitiv destul de evident, cenaclul Flacăra şi Şcoala de la Păltiniş sunt într-o deplină armonie cu spiritul epocii, mai precis ambele par să fie constituite după modelul cultului personalităţii. Dacă la nivel politic exista un singur cult al personalităţii, cel consacrat culpului prezidenţial Ceauşescu, din punct de vedere cultural, existau cele două: unul închinat lui Adrian Păunescu şi unul lui Constantin Noica. Discuţiile filosofice din cadrul cabanei păltinişene, operele discipolilor lui Noica, precum şi giganticele şi înflăcăratele manifestări ale lui Păunescu se desfăşurau mai mult sau mai puţin explicit „întru” gloria celor care le patronau. Tinerii lansaţi de cei doi vor purta întotdeauna la vedere semnătura maestrului. În Jurnal de la Păltiniş repetarea numelui lui Noica este comparabilă numai cu aceea a numelui Ceauşescu într-un omagiu dedicat conducătorului iubit. De asemenea, numele lui Păunescu este extrem de vehiculat, devenind într-o anumită perioadă al doilea ca importanţă după Nicolae Ceauşescu însuşi. Cultul personalităţii… culturale era tolerat de regimul totalitar ceauşist doar întrucât se subsuma şi era utilizabil de către propriul său cult al personalităţii. După cum am văzut, atât Noica cât şi Păunescu îi recunosc lui Ceauşescu supremaţia politică, iar în schimbul acestei recunoaşteri se pot bucura nestânjeniţi să fie obiectul unui alt fel de cult.
– cenaclul Flacăra şi Păltinişul se constituie în adevărate debuşee de energii care altfel descătuşate, altfel canalizate şi altfel catalizate ar fi putut duce la o mişcare intelectuală şi artistică cu adevărat rezistentă faţă de regimul ceauşist şi ar fi pregătit România cu mult mai bine pentru ceea ce va urma după căderea acestuia. Impactul celor două „centre” spirituale nu se rezumă doar la cei care au încăput pe stadioanele cenaclului Flacăra sau în cabana de la Păltiniş, ci se extinde asupra unui întreg popor, în principal asupra tinerilor care erau minţiţi cu neruşinare, la scenă deschisă, de către cele mai charismatice personalităţi ale ţării că 1. sunt liberi să facă şi să spună ce vor; 2. politica ceauşistă e bună; 3. singurul rol politic şi social al lor este de a aclama şi de a fi mulţumiţi cu politica statului; 4. singura dimensiune reală a omului este cea cultural-artistică, nu şi cea social-politică, iar din acest punct de vedere, pentru a se afirma, totul depinde numai şi numai de ei: de cât de mult învaţă, îşi cultivă talentele etc. Tinerii pot visa liniştiţi la Hollywood-ul păunescian şi la Harvard-ul nicasian.
Similitudinile cu cenaclul Flacăra se opresc aici. În 1985 acesta este închis, poetul Adrian Păunescu cade în dizgraţia regimului comunist. Adrian Păunescu va rămâne repudiat şi marginalizat şi după căderea lui Nicolae Ceauşescu. Păltinişul însă continuă să fascineze şi după moartea lui Constantin Noica. După executarea soţilor Ceauşescu în decembrie 1989, principalii discipoli ai şcolii de la Păltiniş, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu se vor bucura de un imens prestigiu în ochii opiniei publice, dar şi ai acelora ai mai mult sau mai puţin noii clase politice. Aşa se face că în 1990 Andrei Pleşu devine ministru al culturii în guvernul Petre Roman. Din funcţia sa politică, Pleşu îi va încredinţa colegului şi prietenului său Gabriel Liiceanu, Editura Politică, cea mai puternică editură a fostului regim comunist, transformată în editura Humanitas, fiind prima editură privată din România.
Partea a doua a fenomenului Păltiniş: editura Humanitas
Editura Humanitas se va impune extrem de repede pe piaţa românească. Ea îndeplineşte câteva condiţii pentru a-şi asigura un succes deplin pe piaţa cărţii româneşti: nu porneşte de la zero ci de la capitalul – enorm – al fostei edituri politice, este prima şi pentru mult timp singura editură privată – ceea ce în anii de tranziţie de la comunism la capitalism o ţine departe atât de deruta editurilor de stat cât şi de… concurenţă, beneficiază de renumele directorului său. Editura Humanitas devine în primii ani un fel de monopol: este singura editură privată, este o alternativă la editurile de stat şi, mai ales, publică scriitori interzişi înainte de 1989. Directorul ei este, să nu uităm, nu doar un cunoscut scriitor şi discipol al unui mare filosof, ci propunătorul unui model paideic în cultura română, cel care prin Jurnalul de la Păltiniş a provocat un adevărat fenomen înainte de 1989.
Gabriel Liiceanu deţine acum un mecanism redutabil de a-şi impune modelul formativ. În rândul generaţiilor tinere şi mai puţin tinere beneficiază de o mare credibilitate, milioane de tineri formându-se direct la ceea ce putem numi şcoala Păltiniş-Humanitas. În penuria de modele şi de repere de după căderea regimului Ceauşescu, Humanitas se prezintă ca centrul absolut al valorilor şi modelelor adevărate, sigure, incontestabile. Aceste modele vor fi întruchipate de autori şi gânditori precum mai întâi, fireşte, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, Gabriel Liiceanu însuşi. Operele lor vor fi editate şi reeditate în tiraje ameţitoare, foarte repede epuizate. Emil Cioran se vinde ca pâinea caldă, cunoscând un succes pe care nu l-a avut niciodată până atunci, nici în România interbelică, nici în Franţa, ţara în care s-a exilat. Prima sa carte, Pe culmile disperării se tipăreşte într-un prim tiraj de… 150.000 de exemplare. Românii, avizi de filosofie „liberă de comunism” se reped la ceea ce li se dă. Cioran va deveni pentru români, mai ales pentru cei tineri, imaginea Filosofului, a Gânditorului şi într-o mare măsură a omului împlinit, recunoscut de o lume întreagă. Ceea ce contribuie la gloria românească a lui Emil Cioran este şi fascinaţia pe care a reprezentat-o pentru români dintotdeauna Parisul. Or, Emil Cioran este vândut ca un român de succes, celebru la Paris. Ceea ce, după cum vom vedea, este aproape complet fals. Foarte curând se formează o trinitate culturală compusă din Cioran-Eliade-Ionescu/Noica. Vreme de douăzeci de ani cel care se voia propunătorul unui model paideic în cultura română, directorul-filosof al celei mai puternice edituri din România nu simte nevoia să publice sau să iniţieze editarea marilor opere filosofice. Atunci când apar, acestea sunt sporadice, întâmplătoare, fără continuitate. Opere complete ale lui Cioran, Eliade, Noica, dar nici un cuvânt despre Aristotel, Kant, Nietzsche, Kierkegaard. Marile nume ale filosofiei europene par de mâna a doua, autori secundari în raport cu Cioran, Eliade sau Noica. Faptul este explicabil şi prin aceea că pentru că majoritatea tinerilor – aflaţi în formare intelectuală la momentul respectiv – află despre Aristotel, Kant sau Nietzsche prin şi de la Cioran, Eliade sau Noica. Modelul paideic este unul straniu: gânditorii români amintiţi sunt livraţi publicului ca surse primare, în raport cu care clasicii filosofiei par fie secundari, fie neinteresanţi, fie depăşiţi… Stranie inversiune temporală. Să ne bucurăm totuşi că românii sunt cei mai valoroşi şi, ca întotdeauna, primii în toate…
Trebuie adăugat că propunerea acestor autori ca adevărate modele formative pentru tineri nu cunoaşte nicio altă contrapropunere culturală. Informaţiile legate de autorii respectivi sunt disponibile exclusiv prin prezentările făcute de editura Humanitas. La vremea respectivă (cu o singură televiziune, cea naţională, cu un singur post de radio) nici un alt model cultural nu este posibil să rivalizeze cu cele marca humanitas sau să le relativizeze. Modelele propuse de editură sunt absolute şi incontestabile. În epoca internetului ne este greu poate să pricepem cum o editură poate juca un asemenea rol de control al minţii. O serie de minciuni, de adevăruri spuse pe jumătate sau cu jumătate de gură, de dezinformări şi de false valori vor contribui la succesul modelului paideic Păltiniş-Humanitas.
Adevărul… minciunilor
1. Minciuna celebrităţii. Este minciuna pe care s-a bazat succesul de librărie al lui Emil Cioran în România. Prezentarea făcută de editura Humanitas prin reprezentantul său Gabriel Liiceanu (susţinută şi prin filmul realizat de acesta împreună cu Constantin Chelba, Exerciţiu de admiraţie, difuzat în 1992 pe postul naţional de televiziune) forma în mintea publicului imaginea unui autor cu un enorm succes în Franţa. Ceea ce nu se spunea, ceea ce se ascundea în mod intenţionat era faptul că acest succes nu a fost niciodată unul de librărie, ci doar unul de critică. Deşi publicate de către editura Gallimard, una din cele mai faimoase edituri din Franţa, nici una din cărţile lui Cioran nu va cunoaşte un tiraj mai mare de două mii de exemplare. Cioran a rămas aproape toată viaţa, şi după moarte, un autor necunoscut publicului larg cultivat francez, ca să nu mai vorbim de publicul din alte ţări. Este drept că Cioran a fost apreciat de către unii dintre criticii şi filosofii francezi (nu de către toţi!), dar nu a avut niciodată succes la public. Este lucrul pe care-l recunoaşte el însuşi, pe care îl vedem consemnat în Caiete. Altfel spus, portretul adevărat al lui Cioran corespunde perfect portretului unui autor marginal, de mâna a doua sau, cum el însuşi recunoaşte, al unui scriitor ratat. Succesul din România îi provoca hohote de râs soţiei sale (cum să-i spunem altfel: „prietena de-o viaţă”, concubina, tovarăşa, colega de apartament?) Simone Boué care recunoştea că Cioran nu a trăit din scris niciodată, că a fost întotdeauna foarte prost vândut în Franţa, că trăiau foarte prost, cu foarte puţini bani (proveniţi, conform altor surse, din propriul ei salariu de profesoară de engleză).
2. Minciuna marginalităţii asumate. O altă imagine a lui Emil Cioran este cea a unui om retras, fără legături sociale, adâncit în contemplaţie într-una din „mansardele Parisului” de unde îşi trimitea, la răstimpuri, producţiile filosofice impresionând pe toată lumea. Or, se ştie acum că Emil Cioran era un om extrem de sociabil, care cultiva şi întreţinea relaţii şi din punctul de vedere al… utilităţii acestora. Departe de a fi scârbit de viaţă şi de lume, era un om de viaţă şi un om de lume. Un om care râdea mult şi conversa îndelung, vizita şi primea vizite, cu o vastă activitate epistolară. Un om extrem de calculat şi de abil care nu se dădea în lături să întâlnească o persoană pe care o detesta dar care s-ar fi dovedit utilă. Pe această minciună s-a construit în mintea cititorului român mitul anahoretului de la Paris (corespondentul de la câteva mii de kilometri al anahoretului de la Păltiniş). Cu doi anahoreţi exemplari, tânărul supus modelului paideic difuzat de Gabriel Liiceanu putea fi convins foarte uşor să devină un bun şi cuminte sociopat: nu e nevoie de ceilalţi, te poţi dezvolta de unul singur, poţi contempla, scrie, trăi, ajunge celebru cufundat fiind în singurătatea unei mansarde a acestei lumi sau într-una din cabanele din creierii munţilor. Or, marginalitatea lui Cioran dar, până la un punct şi cea a lui Noica, este una impusă, şi nu una dorită. Cioran nu poate obţine o catedră universitară sau un loc călduţ în cadrul CNRS tocmai din cauza trecutului său politic, de susţinător fanatic al hitlerismului şi al legionarismului. Aşadar, departe de a fi o marginalitate asumată, marginalitatea lui Cioran este mai curând una… forţată.
3. Minciuna modestiei. S-a spus şi s-a tot spus că Emil Cioran ar fi fost un om modest, care în pofida recunoaşterii a refuzat premiile. Se ştie astăzi, în principal datorită contribuţiilor cercetătoarei Alexandra Lavastine, că nu modestia sau dezinteresul, ci dimpotrivă un calcul foarte interesat a constituit motivul refuzării premiilor. De altfel, Cioran nici nu le refuză pe toate. În România i se decernează un singur premiu pentru cartea de debut, pe care îl şi acceptă, iar în Franţa acceptă de asemenea premiul pentru prima carte publicată în franceză, Tratat de descompunere. Motivul pentru care refuză celelalte premii decernate în Franţa îl constituie teama ca rumoarea provocată în jurul numelui său să ducă la descoperirea cadavrului din dulap: trecutul său de tânăr şi fanatic adept al hitlerismului şi legionarismului.
4. Minciuna apolitismului. Constituie poate una din cele mai grosolane şi mai condamnabile minciuni care s-au vehiculat prin modelul paideic care exalta trinitatea Cioran – Noica – Eliade. O minciună care a dus fie la o lobotomizare politică a tinerilor formaţi la şcoala Păltiniş-Humanitas, fie la o reactivare în anii ’90 a fenomenului legionar. Cu mult mai târziu se va afla că apolitismul lui Cioran, Noica sau Eliade nu reprezenta de fapt decât un crez… politic. După cum se ştie mişcarea legionară, din care toţi trei au făcut parte activă şi militantă, nu se considera o mişcare politică, considerând că transcende partidele politice şi politicianismul mizerabil al democraţiilor occidentale. După înfrângerea Germaniei naziste, apolitismul practicat de cei trei nu era unul sincer, ci unul de conjunctură: cei trei îşi pierduseră dreptul moral şi posibilitatea de a-şi mai exprima opţiunea politică. Dispreţul faţă de democraţiile occidentale rămăsese, aşa cum dovedeşte Alexandra Lavastine, puternic întipărit în minţile lor. Pentru tânărul educat la şcoala Păltiniş-Humanitas rezultatul va fi fatal. Ideea că politicul nu contează, că poţi trăi în mod esenţial în afara istoriei, a timpului, a opţiunii şi a implicării politice va duce la o generaţie dezastruoasă de apolitici, de oameni inculţi din punct de vedere politic sau programatic dezinteresaţi de sfera politicii. Or, România de după comunism avea nevoie tocmai de o nouă generaţie de oameni politici şi de o puternică şi solidă cultură politică.
5. Miniciuna superlativului. Cunoaştem foarte bine aceste superlative. Despre Cioran s-a spus că „este cel mai mare stilist francez”, despre Eliade că este „cel mai mare istoric al religiilor din lume”, Noica fiind şi el prezentat ca „cel mai mare filosof român”. Evident, pentru ca afirmaţiile să îşi păstreze tăria, absolutul şi să fie convingătoare se omitea în mod intenţionat trimiterea la numele celui care îl considera pe Cioran cel mai mare stilist, pe Eliade cel mai mare istoric al religiilor etc. Se omitea contextul în care a fost făcută afirmaţia, anul, locul în care apare. Toate acestea ar fi relativizat afirmaţiile respective, le-ar fi făcut dubitabile, le-ar fi contextualizat. Este de la sine înţeles că nu se dorea acest lucru. Aşa încât multă vreme tânărul în care se dezvolta modelul paideic propus de Liiceanu credea, de bună credinţă, că cei trei mari români sunt cu adevărat cei mai mari în domeniul lor. Din nou afirmarea absolutului valorilor naţionale a cărei practică ne amintim că am întâlnit-o în anii naţionalismului de tip ceauşist.
6. Minciuna atemporalului şi anistoricului. Jurnalul de la Păltiniş, cartea de căpătâi a modelului paideic, lăsa impresia tânărului cititor că istoria nu prea contează în cultură. Că esenţele culturale sunt unice, independente de fluctuaţiile istorice, de devenirea istorică. Cultura este, conform Jurnalului de la Păltiniş, un cer al esenţelor pure, atemporale. De aceea, în cadrul taberelor filosofice de la Păltiniş poţi discuta dimineaţa, la micul dejun, despre Platon, la prânz despre Heidegger, după siestă despre Kant şi la cină despre toţi trei laolaltă. În cabana de la Păltiniş, ca într-un paradis al culturii, paradis fără ceruri, fără delimitări şi fără separări, fiecare se întâlneşte cu toată lumea şi cu toţii şi îşi dau mâna într-o horă extrem de armonioasă în care se celebrează „frumuseţea” culturii. Ce mai contau secolele care-i despărţeau, controversele, opoziţiile? Cu toţii erau oameni de cultură şi asta era singurul lucru adevărat, esenţial, restul ţinând de accidentele stupide ale istoriei. Noica îi aducea pe toţi împreună într-un mod care ne aduce aminte de spusa lui Al. Paleologu, fostul său prieten: „Dinule, dacă nu ai fi avut geniu, ai fi fost un prost”. Or, atât Liiceanu, cât şi Noica ştiau că istoria contează foarte mult în studierea serioasă a filosofiei (şi nu numai). Că a face filosofie şi până la urmă a gândi pur şi simplu implică supunerea, conştientizarea sau exprimarea unui spirit al epocii căruia nu i te poţi – volens-nolens – sustrage. Că trebuie să te conectezi la o tradiţie mai largă, europeană, să fii la curent cu ultimele problematici, dezbateri filosofice, să te integrezi într-o şcoală sau direcţie de gândire. Că nu există filosofie generală şi că absolutul nu este niciodată o afacere atemporală, ci o afacere istorică, a timpului însuşi, măcar de la Hegel citire. Astfel pretinsul universalism propovăduit de Noica eşuează într-un jalnic provincialism.
De această filosofie a esenţelor culturale anistorice nu sunt deloc străine operele lui Emil Cioran sau Mircea Eliade. Afirmaţiile absolute ale celui dintâi sau trimiterea la arhaic, arhetipal, anistoric, atemporal din opera celui de-al doilea şterg din mintea cititorului, mai ales a celui tânăr, noţiunea timpului, importanţa dimensiunii temporale a omului. Tânărul cititor îşi creează în urma acestor lecturi (fatal legate în cadrul aceluiaşi model paideic), credinţa – iluzia nefastă – că poate filosofa de unul singur, privindu-şi buricul, complet desprins de tradiţie, de referinţe culturale, de istorie, că poate ajunge la adevăr pe cont propriu şi cu puţin ajutor de la Dumnezeul culturii.
7. Minciuna solitudinii. Legată de minciuna marginalităţii, minciuna solitudinii are totuşi specificul ei. Cioran, Eliade şi Noica par a fi adevărate modele ale solitudinii. Fiecare îmbrăţişează din tinereţe şi până aproape de sfârşitul vieţii poza romantică a eroului cunoscător solitar. Fiecare pare să fie un Faust rătăcit într-un nesfârşit proces de formare proprie sau de căutare a adevărului. Avem un Eliade, veşnic adolescent miop, cufundat în lectura cărţilor din mansarda sa, mai apoi în meditaţii himalaiene. Avem de asemenea mitul unui Noica – solitarul de la Păltiniş, străin şi îndepărtat de tumultul lumii istorice şi de preocupările ei ordinare. Avem, în al treilea rând, mitul unui Cioran, izolat şi el într-o mansardă din centrul Parisului. Ne va fi poate mai greu să acceptăm în locul acestor figuri mitologice unele mult mai prozaice şi mai asemănătoare oamenilor… normali. Şi totuşi este absolut necesar dacă vrem să ne eliberăm mintea de nişte idoli ai teatrului. Realitatea este cu totul alta: Eliade nu a fost nici pe departe solitarul din legendă, ci un tip foarte pragmatic, monden, puternic implicat în viaţa socială şi politică a vremii. Eliade a fost un important personaj politic al vremii sale, perspectiva de a căpăta un post de ministru fiind destul de plauzibilă la un anumit moment dat. Ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, făcând parte dintr-o complexă reţea de relaţii sociale şi politice, apropiat al lui Nae Ionescu, mentor al mişcării legionare, la rândul lui implicat în intrigi politice înalte – Eliade este tocmai opusul unui solitar. Cioran, la fel ca şi Noica, este un adevarat dandy al lumii bucureştene, mai târziu al celei pariziene. Salonard împătimit, asiduu frecventator al cafenelelor celebre din Bucureşti (Capşa) sau din Paris (Café de Flore), lăudător fără scrupule ai puternicilor zilei precum Adolf Hitler sau Corneliu Zelea Codreanu (căruia îi şi trimite cu dedicaţie una din cărţile sale, Schimbarea la faţă a României), Cioran nu ezită pentru a-şi construi un nume să pună în mişcare angrenajul relaţiilor, prieteniilor, legăturilor, oportunismul şi laşitatea nefiind deloc străine de caracterul său. Nici vorbă, deci, în viaţa reală a lui Emil Cioran de acel gânditor solitar, apropiat de autism, al cărui singur partener de discuţie este Dumnezeu însuşi, cufundat într-o beţie de forme şi culori, scârbit de toţi, de toate şi de el însuşi – imaginea pe care şi-o construieşte în cărţile sale şi care, mult mai important, a fost livrată şi continuă să fie livrată prin şcoala Păltiniş-Humanitas ca fel de a fi, ca modus vivendi demn de a fi pus în practică de cititorii lui Cioran.
8. Minciuna „rătăcirilor de tinereţe”. Cei trei – Eliade, Noica, Cioran – au după cum se ştie un extrem de încărcat trecut politic. Cu toţii au fost legionari, antisemiţi, adepţi ai hitlerismului, îndemnând la ură şi deseori incitând, prin articolele lor publicate în ziare foarte citite, chiar la crimă. Cum ce e scris rămâne, şi deci trecutul nu putea fi cu totul negat s-a recurs la o minimalizare a greşelii lor politice. Când citeşti textele lui Gabriel Liiceanu despre acest aspect al vieţii lui Cioran sau Noica aproape că te cuprinde înduioşarea. Cioran ar fi fost cuprins de o febră specifică tinereţii, de un elan, de o fanatică… iubire de ţară. Dacă explicaţiile date de Liiceanu merg pentru a justifica „năbădăile” sexuale de tinereţe, aventurile unui amorez de 20-30 de ani, ele şchioapătă atunci când e vorba de o implicare politică de anvergura celei practicate de cei trei. Pe urmele lui, Sorin Lavric, discipol al discipolului lui Noica, scrie că adeziunea la legionarism a maestrului de la Păltiniş denotă chiar un act de moralitate, de conştiinţă. Conform lui, asasinarea lui Codreanu declanşează în sufletul nicasian un fel de metanoia legionară. Cei din şcoala de la Păltiniş continuă şi astăzi să apere inocenţa celor trei, să-i atace furibund pe cei care nu sunt de acord cu teza „rătăcirii”, să-i ridiculizeze, indiferent de statura intelectuală a celor care o contrazic (aşa cum e cazul Alexandrei Lavastine). Humanitasienii reacţionează dur, sunt vexaţi, ofensaţi şi interpretează orice trimitere la trecutul „deocheat” al celor trei drept calomnii. Este meritul cercetătoarei franceze de a fi arătat că „tinerii” nu erau chiar atât de tineri, în orice caz nu erau nişte tineri obişnuiţi, ci scriitori formaţi, recunoscuţi, cu o maturitate intelectuală evidentă. Erau glasuri ascultate, cu o autoritate destul de mare asupra publicului românesc. În plus, la 30 de ani nici nu mai eşti chiar atât de tânăr. Or, aceasta e vârsta la care cei trei ating culmea imprecaţiilor nazist-antisemit-legionare. La acest proces de minimalizare a implicării lor politice se adaugă minciuna adeziunii la o ideologie. Cu alte cuvinte, cei trei ar fi străini de crimele comise şi puri de mirosul sângelui vărsat. Or, teoria pe care o exaltau în textele lor devenise de multă vreme şi sub ochii lor practică criminală. În plus, cuvintele pot ucide mult mai mulţi oameni decât gloanţele.
9. Minciuna Eugen Ionescu. Eugen Ionescu este folosit în trinitatea culturală construită în acelaşi fel în care Cioran, dar şi Eliade, se folosea de prietenii săi evrei. Pentru a-şi impune numele, pentru a nu fi suspectaţi de antisemitism, ambii clamau prietenia cu evrei celebri. Rolul lui Ionescu în „modelul paideic” este unul de faţadă, el acoperindu-l de fapt pe Noica, strecurat astfel cu brio în rândul „celor trei mari români”. La răstimpuri Ionescu este dat la o parte şi iese la iveală cine trebuie să iasă. Ionescu – una din minţile cele mai lucide din România şi din lume, un om cu adevărat tragic – nu are ce căuta în compania „filosofului Ciorap”, cum îl numeşte pe gânditorul de la Răşinari, nici în aceea a „ipocritului” Noica. Ionescu nu are deloc succesul la marele public din neantul valah pe care îl au ceilalţi trei titulari de drept ai Academiei Păltiniş-Humanitas. Ionescu este folosit drept „înălbitor” al unor trecuturi pătate, drept o contragreutate – pentru a menţine un echilibru de ochii lumii – la extrema dreaptă reprezentată de către ceilalţi trei grei ai culturii române. Ori de câte ori apar „calomniatorii” lui Cioran sau Eliade, Ionescu este scos din mânecă: Ionescu era prieten cu ei, Ionescu (vezi doamne, evreu fiind) nu a dezvăluit şi nu a condamnat antisemitismul lor, deci ei nu au fost antisemiţi etc. Humanitasienii se dau în schimb de gol în momentul în care o atacă pe Alexandra Lavastine. Ei se întreabă ce caută numele lui Ionescu alături de cele ale lui Cioran şi Eliade într-o carte subintitulată „Uitarea fascismului”. Şi râd: era şi Ionescu fascist? Or, nicăieri, dar nicăieri în cartea respectivă nu se afirmă aşa ceva (ci tocmai opusul). Numai că intoxicarea se face şi prin presa „bună”, culturală a ţării. Poate mai mult chiar decât prin canalele ordinare de televiziune. Într-adevăr, Ionescu nu are ce căuta între ceilalţi doi, dar tocmai humanitasienii sunt cei care îl plasează acolo. Modelul cultural servit la pachet se intitulează Cioran, Eliade, Ionescu. Mitul pe care încearcă Lavastine să-l deconstruiască este acesta, şi nu altul. Or, am văzut care este rolul lui Ionescu în acest mit.
10. Minciuna rezistenţei prin cultură şi a retragerii în interior. O minciună vehiculată ani de-a rândul şi care astăzi se reformulează prin minciuna retragerii în interior. Şcoala de la Păltiniş nu a reprezentat, după cum am dovedit în prima parte a scrierii de faţă, o mişcare de rezistenţă faţă de regimul ceauşist, la fel cum cenaclul Flacăra, condus de Adrian Păunescu nu a fost o mişcare de rezistenţă faţă de regimul comunist. Cele două au reprezentat false alternative, modalităţi informale de a susţine aceleaşi lucruri cu cele pe placul regimului naţionalist-ceauşist: românitatea, românismul, minunata noastră situare în raport cu democraţiile occidentale. Dacă Ceauşescu se adresa tinerilor prin citatul repetitiv şi castrant leninist: „învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi”, în esenţă, cu un vocabular mult mai bogat, Noica nu făcea altceva. Tânărul studios trebuia să fie veşnicul ucenic, copilul de nota zece, „premiantul”. Şi în afară de studiu, tânărul nu mai trebuie să facă nimic. În afara dimensiunii „paideice”, el nu mai are nicio altă dimensiune. Un tânăr extrem de confortabil pentru orice fel de regim social şi politic. Un tânăr retras în carapacea interiorităţii lui livreşti. Culmea minciunii e că nici unul din cei trei nu a crezut în valoarea acestui tânăr. Atât Cioran, cât şi Eliade sau Noica se exprimă – cel puţin la vârsta tinereţii – împotriva premianţilor în cultură, împotriva vechilor generaţii, împotriva „ascultării”. Sunt revoltaţi, furioşi, răsculaţi. Tânărul conceput în matricea aceluiaşi model trebuie să fie în schimb unul cuminte, preocupat doar de studiu, detaşat de actualitate, într-o bună relaţie cu generaţiile precedente (pe care Cioran le-ar fi vrut, la vremea lui, exterminate). Astăzi, Gabriel Liiceanu continuă tradiţia şcolii păltinişene şi ne vorbeşte în cărţile sale despre valoarea retragerii în interior, a regăsirii sinelui etc., etc. în vreme ce propunătorul este un monden cosmopolit, frivol, gurmand, hedonist şi extrem de înlesnit financiar (aşa cum rezultă din penultima lui carte, Scrisori către fiul meu). În ce curent filosofic ar trebui să-l integrăm? În cel stoic-hedonist, în pesimismul eudaimonist, în scepticismul optimist? Sau mai curând în pesimismul-optimist, în agnosticismul-gnostic? În oricare dintre ele, căci Liiceanu este un om cu vederi largi.
Aşteptându-l pe Noica sau Starea tineretului azi
Cum va arăta generaţia de tineri adăpată la izvoarele modelului păltinişean. O generaţie de tineri emasculaţi, asexuaţi, „cuminţi”, în cel mai bun caz şoareci de bibliotecă. O generaţie de tineri fără suflu, morţi din punct de vedere social şi politic, lipsiţi de orice orientare în actualitate, iluzionându-se că geniul lor va fi descoperit de un căutăror de genii. Aşteptându-l pe Noica, tinerii noştri sunt palizi, livizi, inexistenţi. Glasul lor nu se aude nicăieri sau atunci când se aude este revoltător de… cuminte, de livresc, de artificial, de timorat. Tinerii noştri vor o confirmare de la cineva mai mare decât ei, de la un maestru, de la un guru. Sunt lipsiţi de spirit organizatoric, de pragmatism, de spirit critic. Nu au curaj să se afirme şi să-şi afirme punctele lor de vedere. Pierduţi într-un no man’s land atemporal, aspaţial, agnostic nu cred în nimic, nu ştiu nimic, nu speră nimic. Complet rupţi de realitate, autişti, dispreţuind dialogul, întâlnirea vie, dezbaterea marilor probleme, aceşti tineri afişează zâmbetul sceptic şi fericit al oligofrenului. Fără cultură politică, fără dorinţa de a se implica social, căutători disperaţi de burse şi de stipendii în Occident, după modele prea bine ştiute. Îşi dispreţuiesc ţara, îşi dispreţuiesc semenii, se dispreţuiesc pe ei înşişi. Sunt tinerii cei mai comozi pentru orice regim politic. Lipsiţi de vlagă, nu găsesc nici un fel de resurse pentru a protesta împotriva oricărei forme de abuz. Înfricoşaţi, tac, sunt obosiţi de viaţă şi de tot, nihilişti din impotenţă şi sceptici din epuizare. Nu au nimic, nu vor nimic, nu sunt nimic. În mintea lor se învălmăşesc elucubraţii cioraniene şi sloganuri filosofice noiciene, scăldate în siropul dulceag al eseurilor liiceaneşti.
„Modelul cultural european” propus de Păltiniş-Humanitas a reuşit să ne rupă de actualitatea filosofică europeană şi să ne transpună într-o provincie unde nu există „nici timp nici spaţiu” şi care respectă întru totul notele caracteristice ale culturilor mici: lipsa simţului istoric, credinţa în fantome atemporale, o religiozitate mult prea… ortodoxă. Nici un act de revoltă, nici o manifestare de furie, niciun scandal, nicio dărâmare de idoli. Totul este în regulă, totul este bine. Să ne mai mirăm că nu există nicio abordare serioasă, profundă, filosofică a fenomenelor social-politice? Să ne mai mirăm de atomizarea, de monadeizarea lumii contemporane în care nimeni nu comunică cu nimeni, dar toţi respectă aceeaşi armonie universală?
Fără bătăi, fără tortură, fenomenul Păltiniş a produs vreo două generaţii de creiere spălate.
![[Vox Philosophiae] Horia-Vicenţiu Pătraşcu - Homo stupidus. Prostul ca specie](https://external-bos3-1.xx.fbcdn.net/safe_image.php?d=AQCR1G40hHil8f9e&w=98&h=98&url=https%3A%2F%2Fimgv2-1-f.scribdassets.com%2Fimg%2Fdocument%2F12537681%2Foriginal%2F646c7f93fd%2F1593693864%3Fv%3D1&cfs=1&_nc_hash=AQDAtA7QD-bmkMWD)
![VASILE CONTA – de Mihai Eminescu [25 aprilie 1882]](https://external-bos3-1.xx.fbcdn.net/safe_image.php?d=AQARGUQ11O-esAzM&w=98&h=98&url=http%3A%2F%2Fwww.mihai-eminescu.ro%2Fwp-content%2Fuploads%2F2017%2F03%2FMihai-Eminescu-1-1878-Fotografia-2-Societatea-Junimea-Photography-Studio-Ro.jpg&cfs=1&_nc_hash=AQCDBo8_wyNINfJH)
12) Alin-Bogdan Mihăilescu Au fost șterse postări, așa că nu am mai putut să ofer un răspuns E ok, nu-i nimic :)
