Să decriptăm strategia domnului Brzezinski
Adrian Severin October 8, 2015
Intervenția armată a Rusiei în ceea ce am putea numi „criza siriană" – deși mult mai corect ar fi să vorbim despre războiul mondial dintre tabăra creștinismului național și cea a universalismului islamic sau de cel dintre națiunile imperiale (westfaliene) și universalismul musulman (neo-otoman) – a prilejuit Consilierului pentru Securitate Națională al Președintelui Jimmy Carter, reputatul geostrateg Zbigniew Brzezinski, publicarea unui editorial în ziarul britanic Financial Times. Citit prea repede acesta riscă să inducă în eroare cu privire la mesajul real al autorului și asupra strategiei pe care el o preconizează.
Domnul Brzezinski – cu care m-am întâlnit de mai multe ori, o dată (în 2004) atrăgânu-i atenția că ingineria politică prin care SUA doreau să marieze naționalismul cu democrația în creuzetul „revoluției portocalii" ucrainene este utopică și de aceea susceptibilă să se termine cu un divorț geo-politic putând duce până la dezmembrarea Ucrainei – și-a început analiza făcând apel la lecțiile istoriei. În acest context a observat cu deplin temei că multe războaie – în orice caz Primul Război Mondial – au izbucnit din greșeală (sic!). Confruntări accidentale cu caracter local dar implicând interesele actorilor globali, i-au aruncat pe aceștia, împotriva dorinței lor și a vreunui calcul strategic, în conflagrații de anvergură mondială. O situație similară ar putea să apară și în Siria dacă Rusia tratează cu neglijență sau, și mai grav, cu ostilitate interesele americane din Orientul Mijlociu.
Din chiar această paralelă istorică rezultă că, în ciuda interpretării majoritare date articolului său, domnul Brzezinski nu condamnă atât acțiunea armată a Rusiei în Siria cât faptul că ea ar fi avut sau ar avea loc „fără cooperare politică și tactică cu SUA". Pornind de aici el constată că „dacă vor să își protejeze interesele în regiune", ca și „credibilitatea în rândul aliaților din Orientul Mijlociu", „SUA au o singură opțiune: să transmită Moscovei solicitarea de a înceta și de a se abține de la acțiuni care afectează în mod direct interesele americane." În cazul în care Rusia nu se conformează acestei „solicitări", SUA ar urma să treacă la represalii (în engleză, „retaliate„) – se subînțelege, tot cu caracter militar; adică să pornească un război nemijlocit cu Rusia (!!).
Problema constă, deci, în protejarea intereselor americane și a imaginii de atotputernicie a SUA iar nu, așa cum s-a tot spus, în promovarea principiilor și în democratizarea (silită) a Siriei (și a întregului „Orient Mijlociu Extins").
Logica imaginii este mai ușor de înțeles. Domnul Brzezinski este îngrijorat de faptul că prin acțiunea sa temerară Rusia ar urmări și ar reuși să dovedească lumii „impotența politică" (evident, nu și cea militară, greu de contestat) a Americii; țintă care ar putea fi atinsă în lipsa unei reacții decisive din partea Washingtonului. Românii spun: „frica păzește bostănăria". Dacă Moscova ignoră interesele SUA în Orientul Mijlociu iar Washingtonul nu pune imediat lucrurile la punct, trecând la represalii, lumea va zice că, în ciuda superiorității lor militare, care le garantează victoria în confruntările tactice, americanilor le lipsesc vigoarea, curajul și inteligența politică necesare spre a valorifica respectiva superioritate în plan strategic. Cu alte cuvinte, lumea va conchide că ei pot câștiga bătălii dar nu pot câștiga războaie sau, dacă pot câștiga războaie, nu pot câștiga pacea, respectiv premiul victoriei în război.
Necazul este că în această privință nu imaginea ridică probleme ci realitatea. În ultimele decenii SUA au câștigat din punct de vedere strict militar toate războaiele în care au intrat dar au ratat întotdeauna pacea – pax americana – după care au alergat prin intermediul lor. Ceea ce au obținut prin ascuțimea sabiei nu au putut valorifica prin ascuțimea minții. Acesta este secretul lui Polichinelle, rămas ascuns doar unora dintre decidenții de la Washington, adepți ai neoconservatorismului sau al procesului de „militarizare a diplomației americane" (criticat chiar de către unele personalități de pe malurile Potomacului, precum ambasadorul Thomas Pickering sau ambasadoarea Susan Johnson).
Rusia nu poate face nimic în această privință. Președintele Putin nu merită nici o asemenea acuzație nici un asemenea credit. Administrația americană, însă, ar trebui să învețe chiar din lecțiile istoriei invocate de Zbigniew Brzezinski, că toate imperiile (decadente) care au apelat la gesturi de forță nu pentru a-i face pe ceilalți să nu uite unde este puterea ci pentru a ascunde faptul că puterea nu mai este acolo unde altădată era, au sfârșit-o prost. Pe „Marea tablă de șah a lumii" (titlul unei excepționale cărți scrise de domnul Brzezinski), acolo unde rușii sunt reputați ca mari maeștri șahiști, americanii nu vor putea câștiga jucând ca pokeriștii la cacialma.
Acestea fiind spuse, să revenim la interese. Care sunt „interesele americane în regiune" pe care rușii nu ar trebui să le trateze neglijent? Domnul Brzezinski nu o spune. Pentru a nu intra într-o analiză prea lungă, mă rezum a aminti aici descrierea făcută acestor interese de congresmanul Tom Lantos în justificarea intervenției militare americane în Irak, decise de administrația Bush Jr., cu scopul înlăturării lui Saddam Hussein. Tom Lantos (între timp decedat) spunea atunci că ceea ce SUA urmăresc (povestea armelor de distrugere în masă ale liderului irakian fiind doar un pretext) era aducerea la putere a unui „dictator prietenos" în relațiile cu America și Israelul, care să pregătească democratizarea societății irakiene după model american. (Obiecțiunea mea și a altor câtorva oameni politici europeni și israelieni, potrivit căreia dictatorii nu prea acceptă de bună voie trecerea la democrație, precum și că nu „modelele" de democrație pot fi exportate ci numai cele de dictatură, nu a făcut cine știe ce impresie). Mai târziu, după ce SUA se împotmoliseră în Irak, într-o discuție purtată cu adjunctul Secretarului pentru apărare, Paul Wolfowitz, venit la București pentru consultări privind posibilitatea de a aplica lecțiile revoluției române din 1989 și a reformelor subsecvente întru rezolvarea șaradei irakiene, am luat act de calculul strategic – de altminteri just – potrivit căruia eforturile americane în acea țară rămâneau fără efect consistent și durabil dacă ele nu ar fi fost urmate de o schimbare similară în Siria. Dincolo de aspectul petrolier al afacerii, sub aspect geopolitic un „bloc" proamerican format din Irak și Siria ar fi fost de natură a consolida parteneriatul strategic al Turciei cu America, ar fi garantat securitatea Israelului și ar fi permis, inclusiv cu participarea Arabiei Saudite și Egiptului, crearea unei contraponderi irezistibile la puterea și influența Iranului în regiune. Bonusul era excluderea cvasitotală a Rusiei din Orientul Mijlociu; deși la timpul respectiv prezența acesteia acolo nu mai genera mari emoții. Fără a pune la socoteală cinismul, ideea nu era rea; ea era însă nerealistă.
Ca și în alte dăți și în alte locuri, americanii, sub presiunea internă – democrația obligă – au trebuit să părăsească Irakul fără a fi putut lăsa în urmă nici dictatori prietenoși nici democrație viabilă, în timp ce în Siria, după chiar expresia lui Zbigniew Brzezinski, „domnul Bashir al-Assad nu a fost nici înclinat să asculte ordinele Washingtonului de a se retrage (de la putere – nn), nici intimidat de eforturile SUA de a organiza o rezistență democratică împotriva regimului său" (rămânînd pe poziție – nn). Între timp, cu sprijinul Rusiei, s-a schimbat însă conținutul relației dintre SUA și Iran, după cum vom vedea mai jos. (Lăsăm la o parte analiza schimbărilor în relațiile Turciei cu Israelul, Rusia și respectiv SUA ca și nuanțările apărute în relațiile SUA cu Arabia Saudită și respectiv Israelul. Notăm doar, cu legitim amuzament – fie el și tragic, temerea gingașei doamne Nuland că intervenția Rusiei împotriva ISIS va ostiliza întreaga comunitate sunnită. Aceasta după ce SUA i-au alienat pe sunniții irakieni prin propulsarea la putere a minorității șiite – nu mai vorbim de alienarea Turciei prin susținerea kurzilor – deschizând astfel calea spre războiul inter-confesional care a provocat apariția Statului Islamic.)
În efortul de a-l dizloca pe Președintele al-Assad, administrația americană a făcut eroarea, deja clasică, de a crede că oricine se opune unui dictator este democrat și, în consecință, a susținut (a se citi inclusiv înarmat) insurgența împotriva șefului formal legitim al statului sirian, fie că aceasta era moderată fie că era fundamentalistă. Decizia de a bombarda depozitele guvernamentale de arme chimice, pe considerentul nesprijinit de vreo dovadă, că guvernul oficial le-ar fi folosit împotriva populației civile, ar fi implicat SUA direct în conflict, facilitând accesul la putere a fundamentaliștilor; așa cum s-a întâmplat în toate celelalte țări lovite de microbul „primăverii arabe". În ultimul moment Moscova a ajutat Washingtonul să evite căderea în capcană mediind (la rugămintea discretă a Președintelui Obama) un aranjament între Guvernul sirian, SUA, Rusia și UE în baza căruia armamentul în cauză a fost distrus pe loc sau predat comunității internaționale spre a fi distrus. Am fost direct implicat în conceperea și promovarea acestei formule. (A se vedea și scrisoarea trimisă de mine la vremea respectivă doamnei Catherine Ashton, Reprezentantul UE pentru politica externă și de securitate.) Astfel Președintele Barak Obama a reușit să evite „folosirea forței în tragedia siriană", decizie salutată și de domnul Brzezinski, după cum mărturisește acesta în articolul din Financial Times despre care vorbim.
Aranjamentul amintit l-a readus pe Președintele al-Assad în postura de interlocutor al Occidentului (numai cu cei cu care discuți poți negocia și încheia acorduri) și astfel a permis, potrivit domnului Brzezinski, „o evoluție în foarte dificilele negocieri nucleare cu Iranul (sprijinitor al Siriei – nn), în care atât SUA cât și Rusia au cooperat pentru a depăși obstacolele". La rândul său, tot potrivit domnului Brzezinski, tratatul de neproliferare încheiat cu Iranul a creat premise pentru ca semnatarii acestuia – printre care SUA, Rusia și China – să se implice într-un efort comun vizând „rezolvarea problemei siriene". În contextul unor asemenea evoluții și pe fondul unor asemenea așteptări, forțele de opoziție fundamentaliste din Siria, încurajate inițial de SUA, au devenit principala problemă, după ce Washingtonul crezuse că ar putea fi o parte a soluției.
Ce înseamnă, însă, „rezolvarea problemei siriene"? Să luăm lucrurile așa cum ni se spun de către protagoniștii ordinii mondiale. Pentru SUA rezolvarea constă în neutralizarea Statului Islamic, care între timp s-a instalat pe o mare parte a teritoriului sirian și irakian, simultan cu înlăturarea regimului al-Assad și instalarea la Damasc a actualei „opoziții moderate" și presupus democrate. Astfel războiul civil și cel religios se vor încheia iar Siria va deveni o democrație de tip occidental; prin urmare deschisă către acceptarea protecției americane. Pentru Rusia, prioritară absolut este lichidarea Statului Islamic. În acest scop ea are nevoie de un aliat local și crede că atât din punct de vedere juridic cât și din punct de vedere practic, aliatul optim – dacă nu chiar singurul – este guvernul oficial al țării. În optica Moscovei, acesta beneficiază în suficientă măsură atât de legitimitate cât și de putere pentru a pune capăt războiului civil / religios de îndată ce va primi sprijinul internațional solicitat de multă vreme. După aceea, în condiții de pace, se poate realiza tranziția de la regimul al-Assad – care, uzat moral de conflict, nu mai dispune de capacitatea politică de a reface coeziunea și coerența societății siriene – la un alt regim, legitimat printr-un proces democratic de preluare a puterii.
SUA doresc să întărească „opoziția moderată" punându-o în situația de a purta un război victorios pe două fronturi – atât împotriva Guvernului cât și împotriva Statului Islamic. Rusia argumentează că așa ceva este imposibil: pe de o parte, pentru că acea opoziție este prea slabă și prea divizată iar pe de altă parte, pentru că nu dispune de altă legitimitate decât cea îndoielnică conferită de puterile străine, însăși orientarea sa democratică nefiind certă. În spatele acestui discurs principial, Rusia speră, desigur, că o tranziție graduală și negociată îi va oferi spațiul de manevră necesar spre a se asigura că noua putere nu îi va fi nefavorabilă și îi va permite păstrarea influenței politice în zonă. SUA se tem, însă, că dacă va câștiga singură războiul, Rusia va impune singură și pacea, exclusiv potrivit intereselor sale. Cum pot participa la negocierea păcii dacă nu vor participa la război? Iată una din problemele unei Americi căreia izolaționalismul tradițional al electoratului său îi frânează angajarea în acțiuni marțiale explicite și decisive. Pentru SUA este preferabil ca Rusia să poarte războiul fără ca ele să se implice dar vor să fie prezente la încheierea păcii. De aceea critică războiul purtat de Rusia.
Așadar, nici SUA nici Rusia nu mor nici de dragul nici de grija Președintelui Bashir al-Assad și a regimului său. Ambele se tem de scăparea de sub control a fundamentalismului islamic acum organizat politic în forma Statului Islamic. Fiecare dorește să își consacre influența în regiune instalând la Damasc un guvern favorabil, ca să nu spunem supus. Primele două puncte le unesc; ultimul le dezbină. Dacă asupra acestui din urmă punct, care are valoare strategică, s-ar ajunge la un acord, conotațiile tactice vor fi lesne negociabile.
Înțelegem deci, din articolul domnului Brzezinski, că dacă Rusia nu va îngădui formarea unui guvern „post Assad" suficient de disponibil față de SUA – ceea ce devine nesigur dacă „opoziția" așa-zis moderată, înarmată, antrenată și conseiată de Washington, ar fi distrusă odată cu Statul Islamic – forțele navale și aeriene ale Rusiei în Siria ar trebui „dezarmate". De către cine? De către SUA, evident. Folosind ce mijloace? Nu este clar dar pare imposibil să nu se recurgă (și) la mijloace militare. Autorul articolului noteză că „prezența navală și aeriană rusă în Siria este vulnerabilă, fiind dispersată și aflată departe de baza din țară". Să însemne asta că în Siria ar exista forțe armate americane care nu sunt izolate și departe de bazele lor de aprovizionare? Nu numai că se trece repede peste aceste aspecte „tehnice" de care depinde fezabilitatea recomandării dar nu sunt evaluate nici consecințele militare și politice ale unei confruntări directe în viesparul Orientului Mijlociu dintre Rusia și SUA; confruntare de care China și Iranul cu greu ar putea fi ținute departe. Aceasta în condițiile în care tot domnul Brzezinski ne spune că pe aliații europeni nu se va putea conta. „Se sperie gândul!"
Fără îndoială că lăsarea în ambiguitate a acestor aspecte, altminteri esențiale, nu este semnul superficialității ci indică faptul că în realitate domnul Zbigniew Brzezinski are în vedere cu totul alte soluții, pe care le consideră cu adevărat oportune și realiste în același timp. Iată cuvintele sale, care coincid integral și cu punctul meu de vedere de multă vreme exprimat: „…mai bine Rusia ar putea fi convinsă să acționeze împreună cu SUA și să încerce să se adapteze unei problematici regionale care transcende interesele unui singur stat. Dacă se va întâmpla asta, chiar și o cooperare limitată între SUA și Rusia pe plan politic și militar în Orientul Mijlociu ar duce și la alte evoluții geopolitice pozitive: anagjamentul constructiv al Chinei în limitarea pericolelor unei explozii mai ample în Orientul Mijlociu…Și China nu este interesată doar să prevină extinderea haosului ci și să-și sporească influența regională. Franța și Marea Britanie nu mai pot juca un rol decisiv în Orientul Mijlociu. Pentru SUA este greu să joace acest rol singure. Regiunea este ruptă pe falii religioase, politice, etnice și teritoriale și alunecă spre o violență tot mai mare. Aceasta necesită un ajutor din afară însă nu o nouă formă de dominație colonială."
Este foarte interesant și de luat aminte. Intervenția rusă nu este blamată de principiu căci situația „necesită un ajutor din afară". Blamul cade doar asupra caracterului său unilateral iar amenințările cu retorsiunea nu sunt decât perdeaua de fum în spatele căreia se susține necesitatea unei coalizări ori cel puțin a unei coordonări între SUA, Rusia și eventual China. O coaliție, nu atât împotriva regimului Assad cât în favoarea unei ordini regionale noi de convenit între cei menționați, a cărei condiție prealabilă – unică și nenegociabilă – să fie excluderea dominației neo-coloniale, adică a monopolului politic al unei singure puteri globale asupra Siriei și regiunii. Mai mult, domnul Brzezinski spune că o asemenea coaliție este preferabilă celei cu vechii aliați din UE, ajunși într-o stare de neputință structurală, care îi face a fi pentru SUA mai degrabă o vulnerabilitate decât un atu. (De remarcat că „polonezul" Brzezinski nu menționează Germania atunci când se referă la aliații europeni ai Americii. Aceasta neîndoielnic nu pentru că a observat imposibilitatea revenirii la „Acordul Sykes-Picot" ci întrucât, înțelegând că „Pactul Ribentropp-Molotov" a fost reactualizat, trece deja Berlinul în tabăra Moscovei.)
Nedumerirea care rămâne se referă la destinatarul acestei pledoarii (destul de înșelătoare). Aparent este Rusia. De la tribuna ONU, însă, Președintele Putin a chemat în termeni neechivoci tocmai la „formarea unei coaliții între Occident și Rusia asemănătoare celei formate împotriva lui Hitler". (În treacăt fie spus, și aceea a negat „Pactul de neagresiune" germano-rus încheiat anterior.) În aceste condiții de ce se mai obosește domnul Zbigniew Brzezinski să bată la porți deschise?!
Răspunsul nu poate fi decât unul singur: deși publicat în Marea Britanie articolul se adresează nu rușilor ci publicului american. Acesta trebuie convins că – în ciuda strigătelor de luptă ale uliilor neoconservatori republicani, amplificate de difuzoarele campaniei electorale în curs – unica soluție în războiul mondial care de fapt a început este o nouă antantă americano-rusă, extinsă de astă dată, dacă se poate, până la Beijing. O antantă care probabil a fost deja convenită dar care nu a fost încă ambalată corespunzător spre a fi vândută cetățeanului turmentat american în așa fel încât acesta să creadă că de fapt SUA au convins Rusia să coopereze iar nu invers. De „comercializarea" acestui produs se ocupă, iată, domnul Zbigniew Brzezinski. S-o auzi oare și la București? A bon entandeur salut! (Cine are urechi de auzit, să audă!)
„Este nevoie de puterea americană, aplicată inteligent, pentru găsirea unei formule regionale de stabilitate." – spune Zbigniew Brzezinski. Nimic mai adevărat. A fi inteligent înseamnă a înțelege că oricât de puternic ai fi, singur nu poți face totul. Puterea americană este necesară dar nu suficientă. Că este necesară, se pare că Rusia o înțelege. Că nu este suficientă, ar trebui să o înțeleagă și americanii. … Dar și românii…
Draghi Puterity "A bon entandeur salut"-ul dumneavoastra e ocupat acum sa laude beneficiile "scutului" de la Deveselu. Scut care ne transforma automat intr-un "legitimate target" pentru armamentul strategic rusesc...
P.S. Gurile rele spun ca "darnicia" doamnei Merkel e motivata de faptul ca s-ar pregati pentru un premiu Nobel pentru pace.
In opinia mea, daca va primi premiul, nu va fi dispusa sa renunte la putere (politica pro refugiati fiind cea mai sigura cale de sinucidere politica in Germania) si la scurt timp dupa, va impune mai multa "solidaritate" in impartirea echitabila a refugiatilor.
Smaranda Dobrescu Deja la intalnirea de ieri D-na Merkel impreuna cu M.Hollande, constienti de remarca lui Brzezinski sau afland poate din surse mai oficiale ca Franta si Anglia,practic Europa, nu va fi chemata la o eventuala intelegere a puterilor a chemat tarile UE la o Europa mai solidara si mai integrata, amintind de atributele si institutiile unei UE de tip federal. Cred ca este totusi cam tarziu, dat fiind conditiile de renegociere ale Angliei, sustinute de alte 4 tari. Solidaritatea a fost deja grav incercata, ultima actiune total nereusita in acest scop fiind negocierile din vara cu Grecia.
Marta Nora Tarnea „Cu alte cuvinte, lumea va conchide că ei pot câştiga bătălii dar nu pot câştiga războaie sau, dacă pot câştiga războaie, nu pot câştiga pacea, respectiv premiul victoriei în război."
I s-a părut cuiva întreg la cap că tabăra câştigătoare a războiului rece, în frunte cu SUA, ar fi fost un „administrator" inteligent al păcii de după război? Sau mai degrabă un lacom administrator al „notelor de plată de război", uneori de-a dreptul prădalnic!?
Draghi Puterity Se pare ca pt. SUA pastrarea intacta a fortelor anti-Assad aflate sub controlul lor ("rebelii" adica teroristii ascultatori) e mai importanta decat distrugerea ISIS-ului (teroristii neascultatori):
http://www.pbs.org/.../u-s-cooperating-russia-islamic.../
Ion Tanasuica Vă mulțumesc pentru accept!
