.
Râsul fecioarei din Tracia aplicat capitalismului postmodern sau cum impotența intelectuală devine discurs academic
Râsul fecioarei din Tracia aplicat capitalismului postmodern sau cum impotența intelectuală devine discurs academic
De: Claude Karnoouh Publicat la: 16-04-2015
„Tugend ist nicht genau Wissen, auch wenn die Unsicherheit ist genug, um zu handeln und zu leben”
„Tugend ist nicht genau Wissen, auch wenn die Unsicherheit ist genug, um zu handeln und zu leben”
(„Virtutea nu este neapărat cunoaștere, deși nesiguranța este suficientă pentru a acționa și trăi”)
(Hans Blumenberg, Das Lachen der Thrakerin, eine Urgeschichte der Theorie)
Acest articol este de fapt o prelegere susținută în timpul unui colocviu organizat de către directorul Centrului Polanyi al Universității Corvin din Budapesta, Attila Melegh, pe 13 martie 2015.
Observându-mi, de mai bine de jumătate de secol, propria viață intelectuală și pe cea a prietenilor și colegilor universitari, am ajuns cu tristețe la concluzia că citim mult, înțelegem puțin, scriem multe articole și cărți, dar nu ne implicăm în acțiuni care să schimbe cât de cât politicile țărilor noastre în vederea emancipării omului din sfera necesității. Ceea ce tocmai am afirmat îmi amintește de o foarte veche problematică, la fel de veche ca filozofia, care se ocupă de relația dintre teorie și practică, despre cum funcționează ea, cum ar fi, bunăoară, teoria critică.
Nu am observat o schimbare reală a cursului istoric al popoarelor care să fie influențată de cărți, în ciuda faptului că atunci când sunt confruntate cu evenimente foarte serioase sau de-a dreptul tragice acestea utilizează teoria, sub formă retorică, pentru a justifica a posteriori lupta practică.
Schimbările istorice majore sunt de obicei rezultatul molimelor, războaielor sau al revoluțiilor, sau al ultimelor două simultan: chiar dacă o stare de război poate fi pacificată prin compromis, ne aflăm, cu toate acestea, în stare de război.
Dacă alegem ca exemple naive câteva dintre schimbările majore începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, ce observăm?
1. Izbucnirea Revoluției Franceze în cadrul maselor pariziene a fost posibilă datorită episoadelor de foamete care au avut loc în cei trei ani anteriori. La fel și pentru declarația de război din 1792, „țara în pericol”, această sintagmă a fost folosită datorită unor considerente politice domestice, arestarea regelui și formarea primei coaliții dintre Prusia, Rusia și Austria împotriva republicii franceze.
2. Un alt exemplu faimos este Revoluția din Octombrie din Rusia. Oare aceasta chiar a fost consecința deșteptării maselor din Sankt Petersburg după ce i-au citit pe Lenin, Marx și Plehanov? Această autentică inversare a puterii și a referenților socio-economici este în primul rând rezultatul foametei din orașele Sankt Petersburg și Moscova (cf. Marc Ferro), plus apăsarea de nesuportat a războiului dus de țăranii care au făcut sacrificii enorme pentru a înfrânge armatele Austro-Ungare, de exemplu, precum și succesiunea înfrângerilor care au părut că erodează legitimitatea aurei sacre a Țarului, în sfârșit, rezultatul a ceea ce Pierre Pascal numea lupta pentru un creștinism sacrificial (creștinismul rusesc popular împotriva injustiției, cf. Moshe Lewin).
3. Nu în ultimul rând, alegerea lui Hitler cancelar al Republicii de la Weimar. Crede cineva că acest lucru s-a datorat faptului că majoritatea germanilor citiseră Mein Kampf sau datorită condițiilor sociale și economice ale Germaniei, aflate pe punctul de a intra în colaps, dublate de un insuportabil sentiment de umilință creat de condițiile Tratatului de la Versailles? S-a datorat colapsului de după război al primului Stat al Bunăstării dintre statele Occidentale?
Toate aceste exemple banale ne reamintesc că cea mai mare parte a științelor umaniste, filozofia politică, sociologia politică, în general științele politice rămân pe un teren teoretic comun, cel al atemporalității obiectelor filozofice, care este calitatea lor transcendentă. Dar „singurul criteriu (pentru a distinge) între teorie și «realism», cât mai precis, este diferența dintre o finită sau infinită concepție a timpului…” (Hans Blumemberg, op. cit, p. 23.). Lipsa de realism a filozofiei politice (și a tuturor subdomeniilor care derivă din ea) este ideea conform căreia conceptele nu mor. Pentru acest motiv lucrarea lui Heidegger despre relația dintre Sein și Zeit este începutul unei deconstrucții esențiale a ceea ce Clément Rosset a numit iluzia filozofică (Clément Rosset, Le Réel et son double, Gallimard, Paris, 1972), metafizicul, adevărul de dincolo de fenomene. Pentru că avem de-a face cu acțiuni politice umane, aparența este esență și invers.
Așa cum bine a observat Hegel, filozofia sau, dacă preferați, analiza critică își face apariția pe înserat, atunci când Bufnița Minervei își ia zborul. Asta înseamnă că interpretarea are loc întotdeauna după consumarea acțiunii (cu excepția popoarelor primitive, atunci când caută să discearnă printre evenimentele naturale semnele premonitorii care oferă sau nu oportunitatea de a implica grupul într-o acțiune).
În politică, acțiunea este întotdeauna rezultatul aplicării unor noțiuni variate de putere și suveranitate (în sensul utilizat de Carl Schmitt). Așa că, pentru a înțelege în orice circumstanțe politice acțiunile actorilor istorici, trebuie să înțelegem ce înseamnă concretul; cu alte cuvinte, care sunt relațiile de putere dintr-un anumit moment. Astfel, acțiunea reală cu efectele sale este singura realitate, și nu cea a analizei intelectuale pure construite în universități și la seminariile academice. Dar acțiunea politică, chiar dacă se referă la o teorie etico-politică, nu este niciodată posibilă, deoarece jocul politic acționează violent și violența este, indiferent de justificare, o decizie de a face oamenii să sufere și să moară de o moarte violentă.
Pe de altă parte, se spune că acțiunea politică este arta compromisului, dar compromisul poate să însemne de asemenea un posibil război în viitor: rebeliuni externe sau interne în jurul unor concepte ca rasa, religia, clasa, ideologia fericirii, un război orientat spre totala „exterminare a inamicului considerat o «provocare negativă a umanității»”. Dar, indiferent de tipul de război, actorul politic nu este un teoretician al obiectivelor sale pe termen scurt, ci caută să le îndeplinească prin toate mijloacele care îi stau la dispoziție. Nu avem cunoștință de vreo politică ce nu utilizează toate mijloacele pentru a-și atinge obiectivele, chiar și mijloace criminale (se poate verifica în Irak, Siria sau Fâșia Gaza).
Atât de frecventă este această atitudine, încât gândul care îi domină pe actorii politici este așa-numitul timp adecvat, kairos la Gorgias, virtú la Machiavelli. Actorii politici au întotdeauna mâinile mânjite (cf. piesei lui Sartre Les Mains sales, Paris, 1948). Iar asta a fost descoperit într-un mod naiv de către Platon, atunci când a mers la Siracuza pentru a pune bazele unui guvern ideal, în conformitate cu propriile sale criterii, împreună cu dictatorul Dion. Fecioara din Tracia a trebuit să râdă „Homeric”. În birourile lor, universitarii (profesori sau cercetători) pot construi societăți ideale pe baza unui ideal etic, iar contradicțiile nu pot proveni din logica argumentării lor (care este întotdeauna perfectă), ci din factualitatea lor, pentru că faptele nu sunt perfecte, ele nu se potrivesc cu structura logică a unui sistem de concepte. Faptele umane sunt fapte și – așa cum bine știm – nimeni nu e perfect. Mai mult, proiectul păcii perpetue al lui Kant este probabil cea mai nerealistă sau suprarealistă lucrare a sa.
Analiza politică și interpretarea politică ca praxis eficient nu pot începe decât de la un gând care nu include un ideal, ci un fel de termen mediu, cu siguranță nu un compromis lipsit de consistență, ci calea de a găsi un echilibru între forțe contradictorii. Puterea este întotdeauna fundația sau esența, Urgrund-ul, tuturor societăților umane, chiar și a celor primitive (e.g., rolul Omului Mare – Big man – melanezian), și foarte, foarte rar există excepții de la această regulă la cele mai primitive popoare. Această trăsătură ar putea fi numită nivelul ontologic al omului socio-politic, zoon politikon-ul, și trebuie luată în calcul în definirea acțiunii politice sau a artei politice ca artă a posibilului, deoarece atunci când acțiunea politică este guvernată de un scop absolut, religie, rasă, clasă, ca gând ultim până la sfârșitul lumii, apare o totală negare a Celuilalt: singura religie adevărată a singurului Dumnezeu sau a Dumnezeului Trinitarian, Reich-ul celor o mie de ani, orizontul științific de nedepășit al comunismului sovietic. Dacă idealurile ar fi mai puțin glorioase, probabil că societățile ar fi un loc mult mai propice locuirii.
Limitele acțiunii politice în postmodernism
Hegel a prezis odată apariția și împlinirea Spiritului Lumii. Într-adevăr, acest spirit al lumii a fost îndeplinit ca practică generală, dar nu în sensul lui Hegel, ci în sensul în care Marx i l-a oferit în fenomenologia sa economică – spiritul lumii este forma capitalului în toate societățile. Cineva ar putea spune că opera teoretică a lui Marx, opera sa economico-teoretică, (fenomenologia sa economică, dacă preferați), și-a găsit în mare confirmarea în practica ultimului secol. Nu și opera sa politică, deoarece nici unul dintre regimurile politice care a pretins că era marxist nu a fost cu adevărat marxist, ci mai degrabă ceea ce un antropolog ar putea defini ca un sincretism între forțe sociale arhaice și tradiții, forme de socializare periclitate de capitalism și de naționalismul modern. Pentru Pierre Pascal și Berdiaev, Revoluția Rusă a fost mai degrabă ghidată de pietatea creștinismului popular decât de o conștiință proletară; revoluția chineză a fost în primul rând ceva între revoltă populară și naționalism imperial chinez, ceva între revolta boxerilor și o răscoală țărănească; revoluția vietnameză a fost motivată per ansamblu de o lungă tradiție de luptă națională pentru independență împotriva tuturor țărilor din vecinătatea sa, pentru că naționalismul vietnamez este înrădăcinat atât în cultura politică a elitelor, cât și în cea a poporului, în special în nord etc.; revoluția cubaneză, mișcarea angoleză, sandiniștii, socialismul bolivarez (versiunea lui Chavez) sunt mai mult sau mai puțin revoluții naționale cu așteptări de justiție socială. Referințele marxiste au venit după victorie.
În privința fundamentelor populare, toate aceste mișcări sunt o colecție de reacții împotriva efectelor capitalismului colonial sau neocolonial și astfel sunt răspândite în întreaga lume, așa cum și capitalismul este distribuit global. Așa că singurul subiect istoric și singurul aparent orizont ontologic insurmontabil este acela al capitalismului.
Tocmai pentru că orizontul ontologic al capitalismului este de nedepășit, ne aflăm în fața unui dezastru de proporții. Deșertul se extinde, au scris atât Nietzsche, cât și Hannah Arendt. Deșertul nu este numai ecologic, ci mai ales unul spiritual, însemnând lipsa unei etici a responsabilității a majorității politicienilor și intelectualilor care îi servesc. Eșecul total al tuturor inițiativelor politice de a promova Binele și Iluminismul este cea mai simplă și cea mai bună dovadă a acestei deșertificări. Astăzi, dezbaterile bizantine asupra schimbărilor climatice și lacrimile ipocrite pentru necesarul declin al producției sunt un simulacru și sunt propuse de revista MAUSS (Alain Caillé și Serge Latouche). Vă rog încercați să le vorbiți despre declinul producției oamenilor înfometați ai lumii; sau încercați să produceți o acțiune reală, și nu o simplă discuție academică sau o bârfă, pentru a schimba bugetele militare care asigură mii de locuri de muncă într-o lume în care șomajul este mijlocul prin care capitalismul gestionează frica de șomaj și veți obține numeroase revolte. Solidaritatea muncitorilor este o iluzie deja semnalată de Marx în unele articole publicate în New York Daily Tribune.
În general, esența sau fundamentul ontologic al revoltei depinde de obiectul revoltei ca atare. Această remarcă esențială a fost formulată de Heidegger în cartea sa despre Parmenide. Mai exact, el a spus: „orice opoziție care ia forma unui anti este gândită în aceeași direcție ca aceea împotriva căreia se ridică” (Parmenide, L IV Gesamtausgabe).
Acesta reprezintă o insolubilă aporie, iar capcana dezastrului de care vorbesc, aporia tuturor revoluțiilor care au avut loc în lumea modernă (nu numărul morților, pentru că istoria, așa cum spune Bernanos, este un mare cimitir sub lună), este aceea că întârește împlinirea esenței capitalismului sau, dacă preferați, a Seiendes-ului său (Wesen-ul poziției sale singulare, ca a-fi-în-lume-ca-atare). Asta deoarece caracteristica de dezvoltare exponențială a celei de-a doua modernități (cea industrială) nu poate fi îndeplinită de către ea însăși, ea având nevoie, azi ca și ieri, de energii ca inventivitatea (științele) și productivitatea (capitalul). Azi, societatea noastră hipermodernă, „postindustrială” și „postistorică”, unde industrializarea este total subordonată puterii financiare, producția de bunuri împlinește și se împlinește pe sine în totalitatea sa ca ceva ce ar putea fi numit Spiritul Tehno-Capitalului global. Așa cum Adorno a evidențiat acum mult timp, chiar și Cultura este o parte importantă a afacerilor capitaliste și a propagandei capitaliste (arte vizuale, filme). Chiar și în societățile socialiste s-a observat asta. Ceaușescu i-a spus regizorului Lucian Pintilie în anii 1970: dacă vrei să faci filme experimentale care nu sunt pentru popor, nu cere țării banii poporului (i.e. ai statului), trebuie să găsești singur bani, să plătești prin propriile tale mijloace financiare. Același scop capitalist, nerecunoscut ca atare, a avut loc în cazul urbanizării litoralului Mării Negre sau a lacului Balaton, atunci când țările socialiste organizau turism de masă nu pentru cetățenii lor, ci pentru cetățenii străini și valuta lor forte. Toate aceste afaceri au fost de natură capitalistă și toate acestea împlinesc forma-capital a Lumii, care este singura Lume reală.
Această soartă aporetică a revoltelor sau a revoluțiilor în epoca modernității care încearcă să amelioreze condiția celor exploatați ne confruntă cu propriile noastre contradicții. În timpul primei modernități oamenii erau precum copiii, naivi și plini de mari așteptări, și ar fi luptat cu entuziasm (până la moarte) pentru un viitor mai bun. Acum s-a terminat: două războaie mondiale care seamănă cu niște războaie mondiale civile (Weltbürgerkriege), Gulagul, Auschwitzul, Holocaustul American, genocidul indian prin înfometare, războaiele coloniale, Napalmul și în special „Ploaia Galbenă” în Vietnam, lungul, nesfârșitul război palestiniano-israelian soldat cu distrugerea totală a Fâșiei Gaza, folosirea masivă a munițiilor cu uraniu îmbunătățit în Orientul Mijlociu etc. Și, nu în ultimul rând, criza economică orchestrată și creșterea șomajului i-au condus pe mulți europeni spre o atitudine de fatalism: „Nici un Viitor” sau, mai bine zis, nici un viitor cu excepția aceluiași cult al fetișismului mărfii, oficiat peste tot în lume în noile biserici care sunt mall-urile și supermarket-urile.
Intelectuali naivi sau corupți îi denunță ca stupizi și idioți pe cetățenii statelor estice care regretă comunismul în ciuda tuturor disfuncțiilor sale. Dar trebuie să fii pur și simplu prost să nu vezi cum schimbările din 1989 au sărăcit mase întregi de cetățeni, care sunt pierzătorii tranziției. Acești oameni sunt majoritatea, 99%.
Pe de altă parte, agenții liberalismului nu s-au oprit din a proclama că trebuie să încetăm cu statul bunăstării pentru că frânează „dezvoltarea armonioasă a economiei generale” prin intermediul mâinii invizibile a pieței! După mai bine de treizeci și cinci de ani de practici neoliberale, putem vedea care sunt rezultatele economice în UE, cum deciziile economice bazate pe austeritate sunt acelea care au creat mai mulți cetățeni săraci decât oricând, începând cu sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu siguranță putem regreta pasivitatea celor care și-au pierdut memoria istorică și pentru care provocarea viitorului nu mai înseamnă acum nimic, dar putem blama intelectualii, cu siguranță pe aceia din Est, care au legitimat (prin toate mijloacele) dezvoltarea acestor politici economice distructive pentru clasa muncitoare, și pe cei din Vest, care, cu consimțământul sindicatelor, au acceptat an după an abandonarea graduală a principalelor victorii ale unor lupte sociale vechi de peste un secol.
Avem în față acest peisaj: marele dezastru postcomunist (atât pentru Est, cât și pentru Vest). Ce-i de făcut? Cu siguranță, o întrebare veche.
Fără concluzii
Acum câțiva ani am scris: tot ce putem face este să contemplăm dezastrul. Pentru că nu vrem să fim poluați de absența moralității oricărei politici realiste, pentru că vrem să rămânem cu mâinile curate, vom rămâne în sfera criticismului.
Nu avem nici un control asupra succesiunii evenimentelor. Trebuie să acceptăm asta și să lăsăm în urmă câteva amprente interpretative ale trecutului nostru, încercând să gândim și să stăpânim timpurile noastre atât cât este posibil, ceva de care oricum mă îndoiesc profund. Poate că cineva dintre noi, cineva cu mult mai multă imaginație decât mine, va fi în stare să ofere o schiță a viitorului (deși știm că acesta nu are nici un chip).
În ultimii ani am citit și ascultat în România tânăra generație de marxiști academici care propun așteptarea condițiilor obiective pentru a se angaja în acțiuni militante. Dar condițiile obiective ale alienării și exploatării crunte ale poporului sunt prezente de mult timp și încă pentru mult timp. Dar ce nu e prezent sunt însă condițiile subiective. Mulți oameni visează evenimente consumeriste, chiar dacă flămânzesc. Asta este noua subiectivitate postmodernă care a castrat poporul și, chiar și atunci când acesta se mișcă împotriva puterii capitaliste, este ghidat de orizontul consumului. Așa că înțelegem cu un exemplu mai practic ceea ce Heidegger ne-a spus în formulările sale mai abstracte. După o viață întreagă de entuziasm militant pentru o posibilă schimbare a timpurilor, acum, când nu sunt prea departe de sfârșitul vieții mele, spun: nu există viitor. Umanitatea este condamnată. Este surprinzător chiar și pentru mine, un agnostic, să regăsesc cuvintele Bibliei, dar nu am așteptări în ceea ce privește orice Mântuire, orice Milă, orice Grație Divină.
Dar ceea ce în analiza lui Platon era valabil pentru astronom (Thales, conform dialogului Theaetetus) și s-a dovedit a fi adevărat și pentru științele naturale nu este valabil pentru ceea ce aparține guvernământului oamenilor, cu alte cuvinte pentru arta politica. Acesta a fost și este încă triumful fecioarei din Tracia care s-a referit la realitățile lumești ca la acel loc unde zeii adevărați trebuie să fie identificați, și printre ei cu siguranță Ares, zeul războiului. Și așa cum știți, războiul este și va rămâne întotdeauna politică și politici.
Retrospectiv, toate teoriile noastre politice inventate în cabinet (mă refer, de exemplu, la Spinoza și la al său Tractatus theologico-politicus), în orice turn de fildeș academic, în timpul seminariilor noastre științifice, în timpul dezbaterilor uneori finanțate de către inamicii noștri politici (e.g. National Endowment for Democracy, Fundația Soros, Fundația Adenauer, Fundația Ebert și multe altele), vor apărea în lumina unui splendid soare logic, dar realitatea ne spune că nihilismul este în același timp fundamentul și suprafața vieții zilnice ca un Fără Viitor care cu siguranță generează râsul incontrolabil al fecioarei din Tracia. Noi, intelectualii critici, avem cu siguranță mâinile curate, dar dacă ne uităm foarte atent în jurul nostru și la ceea ce se întâmplă în viața politică reală, trebuie să recunoaștem că nu avem mâini deloc.
Traducere din limba engleză de Emanuel Copilaș
