CLAUDE KARNOOUH, Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filosofice ale unui sceptic în acţiune, ‹Suceava›, Alexandria Publishing House, ‹2016›, 329 p.
Procesul globalizării a fost tratat cel mai adesea din perspectiva economiei. Înţeleasă astfel, globalizarea înseamnă răspândirea la nivel mondial a sistemului capitalist din Occident, ca urmare a liberului schimb, a implantării firmelor multinaţionale pe întreaga planetă şi, nu în ultimul rând, ca urmare a generalizării modului de viaţă consumerist care induce aşteptări şi opţiuni uniforme. Conform acestei viziuni, factorii eficienţi ai globalizării ar fi mobilitatea capitalului, dinamica producţiei industriale în căutare de pieţe şi forţă de muncă ieftină, respectiv noile mijloace de comunicare capabile să transmită informaţia instantaneu în toate colţurile lumii, transformată pe această cale într-o bursă ale cărei operaţiuni se desfăşoară fără limite de timp şi spaţiu.
Expresia economică a procesului este cea mai evidentă, întrucât chestiunile materiale şi pragmatice ale existenţei sunt cele mai pregnante în experienţa imediată. (Mai ales că sunt reactualizare în mod recurent de mass media şi o parte a cinematografiei). Cu toate acestea, activitatea economică nu reprezintă până la urmă altceva decât un comportament specific având în centru resursele şi marfa, care, la fel ca orice alt comportament se desfăşoară într-un cadru de atitudini, practici şi roluri de natură să-l justifice, adică să-l legitimeze moral şi să-l facă socialmente acceptabil. Aşa se explică faptul că aceeaşi provocare economică poate să primească răspunsuri diferite în funcţie de epocă şi societate, sau cu alte cuvinte în funcţie de contextul mental-cultural în care survine. Suprapolularea, de pildă, a fost contracarată în Europa creştină prin creşterea vârstei de căsătorie şi progresia celibatului, pe când în China de Nord, în absenţa interdicţiei biblice de a nu ucide, s-a recurs la infanticidul nou născuţilor de sex feminin. (A se vedea sub aceast aspect lucrarea lui Emmanuel Todd, L'illusion économique. Essai sur la stagnation des sociétés développées). Desfăşurarea activităţii economice se află aşadar în relaţie cauzală cu valorile, reprezentările colective şi motivaţiile mentale ce determină acţiunile oamenilor, ceea ce înseamnă că resorturile globalizării economice trebuie căutate mai profund, în substratul antropologic al civilizaţiei occidentale care a generat-o.
Din volumul publicat de Claude Karnoouh reţinem articolul intitulat Câteva note incomode pe marginea unei genealogii a globalizării, în care autorul tratează tocmai originile şi sensurile vocaţiei universaliste a Occidentului, existente ca potenţialitate în conştiinţa europeană încă dinaintea marilor descoperiri geografice şi a expansiunii teritoriale a Portugaliei, Spaniei şi Angliei. Este vorba despre o reflecţie asupra globalizării, dar implicit şi a modernităţii, în măsura în care, din secolul al XIX-lea, modernizarea s-a identificat tot mai mult cu occidentalizarea, fie şi numai sub aspectele sale tehnico-materiale.
În rezumat, autorul consideră că impulsul Occidentului către exterior, şi totodată posibilitatea acestuia de a concepe lumea ca un ansamblu nediferenţiat, ca o cultură unică ce exclude alteritatea (sau o asimilează eventual numai ca exotism, cum remarca la un moment dat Roland Barthes), se explică prin acţiunea conjugată a câtorva factori: creştinismul, modul de înţelegere a timpului, spiritul ştiinţifico-experimental, sistemul universităţilor medievale şi capitalismul comercial. Creştinismul, prin natura lui misionară, a fost întotdeauna o religie cu finalitate ecumenică, trăsătură accentuată în Occident după constituirea ordinelor franciscanilor şi dominicanilor, care au extins sfera propovăduirii de la spaţiul restrâns al mănăstirilor, la oraşe, provincii, pentru a se extinde ulterior până în America. Percepţia tot mai secularizată asupra timpului, punctată ritmic odată cu apariţia orologiilor, ca de altfel şi spiritul ştiinţifico-experimental, opus elaborărilor mitico-poetice arhaice, au conturat un univers mental cantitativ, matematizat, de natură să susţină reprezentarea Pământului în termeni măsurabili şi să alimenteze imaginar expansiunea spaţială, integrând prin reducerea la unitate (fie că ne referim la sistemul metric, la calendar sau la orele de muncă) diversitatea calitativă ireductibilă a culturilor întâlnite de europeni. Universităţile medievale funcţionau pe baza unor programe de studii analoage, foloseau în comun limba latină şi acordau diplome recunoscute la nivelul întregii Europe catolice, inducând astfel sentimentul identităţii comune ca premisă istorică a globalizării. Capitalismul comercial, sau am putea zice ethos-ul capitalist în căutare de resurse, mai ales de metale preţioase, a reprezentat resortul eficient al expansiunii europenilor, mai întâi în zona Mediteranei şi de-a lungul Asiei până în China, apoi dincolo de Atlantic.
Ordinele misionare, orologiile catedralelor, atelierele, universităţile, băncile şi negustorii au aparţinut mediului urban. Aici s-a configurat profilul moral şi intelectual universalist al Occidentului, şi de aici a pornit impulsul său expansionist, nu din structurile bine teritorializate şi personalizate ale feudalităţii, deşi nu ar fi lipsit de interes să amintim că prima translatare a modelului instituţional vest-european au realizat-o cavalerii cruciaţi atunci când au fondat Imperiul latin de la Constantinopol. Din acest motiv, Claude Karnoouh consideră că civilizaţia globalizată de astăzi nu este urmaşa lumii greco-romane având în centru cetatea-stat, ci moştenitoarea mentalităţilor şi tendinţelor apărute în oraşele libere ale perioadei de mijloc (p. 119).
Teza condiţionării mentale a expansiunii Occidentului, ca premisă a extinderii sale efective şi totodată sursă a globalizării, poate să pară în registrul istoriografic şi filosofico-istoric excesiv de „idealistă". Presupoziţiile materialiste ale cercetării aplicate şi raţionalitatea în general cantitativă a determinismului social, având în centru categoriile de obiectivitate şi măsură, sunt destul de refractare la cauzalitatea ce operează cu datele insesizabile specifice conştiinţei şi sensibilităţii. În absenţa criteriilor de veracitate verificabile, interpretarea riscă într-adevăr să se transforme în speculaţie. Numai că, în cazul de faţă, obiecţia nu este valabilă. În primul rând, aspectele care privesc aici conştiinţa şi sensibilitatea nu ţin de zona reflexivităţii sau a emoţiei cu relevanţă strict personală, ci se subsumează aşa-numitelor reprezentări colective, deci unor concepţii, atitudini şi aşteptări cu semnificaţie comunitară, confirmate fie prin recurenţa lor documentară, fie prin constanţa manifestărilor pe „durata lungă". Este posibil să elaborăm eventual serii antropologice, care să înregistreze acumularea diacronică a unor „mitologii", practici rituale şi comportamente culturale, analoage seriilor statistice din istoria economică ori socială. În al doilea rând, cauzalitatea intelectual-morală şi cu încărcătură afectivă nu se restrânge doar la zona teoriei abstracte sau a imaginarului, presupusă ca reflectare a raporturilor sociale concrete, ci intervine activ în existenţa pozitivă în măsura în care acţiunile oamenilor sunt susţinute de convingeri şi au scopuri ce transcend adeseori faptul empiric sau calculul de oportunitate. Exemplele susceptibile să confirme importanţa elementului subiectiv în istorie sunt prea multe şi uneori prea evidente ca să le mai înşiruim. Reţinem totuşi ceea ce spunea Geörg Lukács, aşadar un autor adept al determinismului, şi anume că procesele sociale nu sunt realităţi obiective sau naturale preexistente, precum legile din fizică, ci rezultatul însumării dialectice a intenţionalităţilor individuale. Interpretarea pe care ne-o propune Claude Karnoouh reprezintă astfel, prin afirmaţiile şi implicaţiile sale teoretico-metodice, o negare a explicaţiei mecaniciste, în subtextul căreia se întrevede câteodată speranţa naivă de a putea prevedea cu exactitate viitorul, sau chiar o formă de finalism eschatologic secular, în care funcţia determinantă şi mântuitoare a tehnicii se substituie intervenţiei divine.
Ceea ce se poate contesta interpretării de faţă nu este nici punctul de pornire, nici abordarea, ci tendinţa de absolutizare a concluziilor, în sensul că atribuie globalizării şi occidentalizării o extensie prea mare. Cum arătam înainte, din secolul al XIX-lea modernizarea însăşi s-a identificat cu occidentalizarea, mai exact cu industrializarea după modelul Occidentului, în absenţa căreia orice ţară risca să rămână la periferia capitalismului mondial şi să devină colonie ori semicolonie a marilor puteri. Procesul de occidentalizare a structurilor economice şi militare se întrevede astfel din Europa răsăriteană până în Japonia şi mai târziu în China, inclusiv sub forma industrializării înşelătoare din zilele noastre, când capacităţile productive de pe teritoriul unor state, prin urmare şi profiturile, aparţin de fapt unor companii străine. În toate cazurile industrializarea comportă asimilarea şi altor componente ale sistemului occidental, de la infrastructură şi comunicaţii, până la materialele publicitare şi divertisment. Din acest punct de vedere, constatăm într-adevăr uniformizarea unor preocupări, gusturi şi atitudini, legate mai ales de muncă, afaceri şi satisfacerea dorinţelor proprii societăţii de consum. În definitiv, aceleaşi automobile şi băuturi răcoritare, frecvent şi aceleaşi haine sunt căutate pe întreaga planetă.
Cu toate acestea, identitatea Occidentului nu se reduce la condiţiile materiale sau la ritmul vieţii în capitalismul industrial; se defineşte în egală măsură prin valorizarea individului, spiritul critic şi formulele politice deliberative, care se întâlnesc mai puţin sau deloc în anumite zone din Asia şi Africa, unde persistă solidarităţile tribale, militantismul confesional şi lideri de tip tradiţional. Un vest-european poate să cumpere la Islamabad şi la Cairo, de pildă, aproximativ aceleaşi mărfuri ca la el acasă, poate să vizioneze aceleaşi seriale de televiziune, însă nu regăseşte atmosfera morală, civilitatea şi comportamentele din ţara lui de origine. Aminitm în context aprecierea lui Florin Constantiniu, şi anume că democraţia nu există realmente decât în societăţile care au cunoscut o viaţă urbană intensă în evul mediu, fiindcă numai în oraşele afirmate ca centre de producţie şi comerţ reglementările breslelor şi ghildelor au inoculat oamenilor respectul faţă de norme, în absenţa căruia democraţia devine aparentă.
Sunt observaţii de natură să nuanţeze teza lui Claude Karnoouh fără să o infirme ori să o modifice substanţial, mai ales în ceea ce priveşte analiza originilor globalizării. Deşi câmpul ei de referinţă este cu precădere cel antropologico-filosofic, prin materialul faptic la care face trimitere şi prin consideraţiile generale pe care le avansează, altfel spus prin perspectiva inteligibilă deschisă asupra trecutului, aceasta îi interesează nu mai puţin pe istorici.
Alexandru Mamina
