Posted on aprilie 18, 2016by Alexandru Racu
Pe site-ul criticatac, Florin Poenaru acreditează ideea că Piața Universității a fost un fenomen deopotrivă antidemocratic și iliberal. Reacția sa vine la reacția de delimitare a diverși foști „golani" față de Marian Munteanu care, spun ei, nu este defel reprezentativ pentru fenomenul Piața Universității. Printre aceștia și Sorin Cucerai, cu care se întâmplă să fi avut un schimb de replici pe această temă chiar cu două zile înainte ca Florin Poenaru să-și scrie articolul. Din nefericire, domnul Cucerai a preferat să coboare discuția noastră sub nivelul unor norme elementare de civilizație. Reacția lui Sorin Cucerai, altminteri psihanalizabilă, este cu atât mai interesantă (și în mod neplăcut surpinzătoare) cu cât, deși m-am dezis de modul în care dânsul înțelege religia, i-am dat însă, în bună parte, dreptate, în ceea ce privește disputa sa cu Florin Poenaru și cei care îi împărtășesc poziția. În sensul în care, nu sunt de acord cu Florin Poenaru că fenomenul PU a fost unul iliberal. Sau, în orice caz, a fost cât se poate de liberal prin raportare la iliberalismul lui Ion Iliescu de la vremea respectivă, iliberalism cu rădăcini bolșevice, rădăcini de care cei care reclamă fascismul Pieței Universității nu se dezic (ba din contră), așa cum se dezic golanii democrați de neolegionarul Marian Munteanu (însă, ce-i drept, nu se dezic și de evoluția ulterioară a unor personaje precum Ana Blandiana, Traian Ungureanu – cel care se referă la musulmani în termeni de „goatfuckers" -, Mircea Mihăieș – cel cu „Matusalem votează" – sau colaboratori ai ÎLD precum Dragoș Paul Aligică și Vladimir Tismăneanu).
Unde am fost de acord cu Florin Poenaru, în bună măsură, e în ceea ce privește dimensiunea democratică a Pieței Universității. În acest sens, fenomenul trebuie înțeles în termenii tensiunii, definitorii pentru modernitate, dintre democrație și liberalism. Revenind, când mi-am exprimat acordul, ca urmare a intervenției unui alt comentator pe pagina mea de facebook, domnul Cucerai și-a ieșit din fire și a trecut la injurii și jigniri. În mod foarte interesant, a simțit nevoia să aducă în discuție și dimensiunea religioasă, cea cu privire la care îmi formulasem obiecțiile mele inițiale. Și spun că faptul cu pricina este foarte interesant deoarece, un alt aspect unde sunt perfect de acord cu Florin Poenaru, este acela că, cel puțin în cazul „golanilor" de dreapta (Sorin Cucerai e un fost „golan" care a trecut de la libertarianism la un liberalism radical de stânga, cu o puternică componentă anti ortodoxă, apartenența la Biserica Ortodoxă Română echivalând-o în una din postările sale de după Colectiv cu apartenența la Partidul Nazist), delimitarea lor de Marian Munteanu are mai puțin de-a face cu distanțarea de manifestări anti-democratice, altminteri destul de eterogene, și pe care Poenaru le include la rubrica definită generic drept „fascism", cât are de-a face cu nevoia „de a salva mitul Pieței …, de a menține intact momentul fondator al anti-comunismului, deasupra oricăror încercări de istoricizare sau problematizare." Cu alte cuvinte, cred că și pentru Sorin Cucerai, Piața Universității este mai mult decât un fenomen politic. Este o religie, cu proprii săi idoli, care, la fel ca orice sectă de acest tip, nu suportă nicio critică venită din partea Ortodoxiei, cu rigorile ei dogmatice, liturgice și canonice. Domnul Sorin Cucerai a mai avut o intervenție e acest tip, la care am răspuns, în care lua la rost Biserica Ortodoxă pe motiv că nu respectă drepturile omului, dar ceea ce voia el de fapt să reproșeze Ortodoxiei era refuzul acesteia de a se topi în panteismul religiei drepturilor omului. De menționat că, în mod paradoxal, exact la fel de vehement (și de multe ori la fel de suburban) reacționează și neolegionarii atunci când le spui că legionarismul e una iar creștinismul cu totul altceva. Vorbim așadar de fenomene de masă, de religii politice (vezi acest text mai vechi despre Ortodoxie și legionarism), care fie atacă Biserica în mod direct, așa cum au făcut-o bolșevicii, fie încearcă să o captureze, transformând religia tradițională într-un combustibil menit să satisfacă obiectivele terestre ale mișcării.
Mai jos postarea inițială a lui Sorin Cucerai la care am dat share, comentariul meu, și, în fine, discuția de la rubrica de comentarii:
Postarea lui Sorin Cucerai:
Inspirat de Mihaela Miroiu, simt nevoia să fac, la rândul meu, unele precizări legate de Piața Universității din 1990 și de Marian Munteanu.
1. Cine spune că Golaniada a fost o manifestație legionară, sau cel puțin legionaroidă, greșește. Intenționat sau nu, habar n-am și nu mă interesează. Și când spun „greșește", mă exprim cât pot de decent și de eufemistic.
2. Din balconul Facultății de Geologie au vorbit Gabriel Andreescu, Florin Iaru, Doina Cornea, Radu Filipescu, Ana Blandiana (infinit mai democratică decât personajul de azi), Lucian Pintilie, părinți ai celor uciși pe 21 decembrie 1989 și mulți alții ale căror credințe democratice nu pot fi în niciun fel puse la îndoială. Ascultați versurile Imnului Golanilor: nu au nimic antidemocratic, și cu atât mai puțin pro-legionar în ele.
3. Spre deosebire de azi, când e evident opresivă și (ultra-)conservatoare, în 1990 religia era eliberatoare și revoluționară: deschizătoare de lumi noi și dătătoare de sensuri noi lumii. Plus că era mai degrabă anarhică și voioasă, luând în răspăr poncifele vremii, nu ca azi, când e neguroasă, puternică și încrâncenată, izbind cu pumnul poncifelor ei în orice adiere de libertate.
Pe scurt, să spui „Tatăl nostru" în 1990 era o declarație de frondă; azi, e o declarație de supunere ternă și de închidere a minții și a inimii. În 1990, Dumnezeu era cool și hip, era anti-ponciful și anti-norma, la fel de cool și de hip cum e azi să fii ateu (sau cel puțin secularist) și să râzi de norma care obligă babele să pupe moaște. Spiritul de libertate era același, doar forma era diferită. Iar cei care între timp au preluat, cu îndârjire, forma de atunci, au ucis spiritul.
4. N-aș vrea să uitați că la Revoluție au murit oameni. Mulți. Foarte mulți. Nepermis de mulți. Și că moartea violentă a unui număr atât de mare de oameni provoacă o traumă socială uriașă. Ca să înțelegeți, gândiți-vă la trauma provocată de tragedia de la Colectiv. Înmulțiți cu o mie, sau mai bine cu un milion și veți înțelege ce simțea societatea românească în primele luni ale lui 1990.
Într-un asemenea context, recursul la religie e perfect inteligibil. Mai ales când religia nu e ofensatoare la adresa victimelor sau a rudelor lor. Întrebați orice antropolog și vă va explica de ce.
Privite cu ochiul de azi, desele îngenuncheri din Piața Universității par șocante. În contextul de atunci, ele vindecau o traumă, turnau un fel de balsam pe rana deschisă a faptului de a fi contemporan cu acei morți nevinovați. Era un mod de a mai fi, cumva, alături de ei și de a-i lăsa, încetul cu încetul, să plece în liniște.
5. Și dacă tot am pomenit de context, aș vrea să nu uitați că în 1990 URSS continua să existe. Și că, la noi, FSN decisese să devină, pe lângă putere legislativă și executivă, și partid politic. FSN tocmai devenise, cu alte cuvinte, partid-stat – într-o țară care tocmai se desprinsese de regimul partidului-stat printr-o revoluție violentă.
În condițiile astea, temerea că Revoluția avusese loc în zadar și că se va reveni la regimul de dinainte, într-o formă re-coafată, era pe deplin legitimă (sau cel puțin perfect inteligibilă), mai ales când reprezentanții puterii nu păreau deloc să se sinchisească de faptul că sunt un partid-stat, ba dimpotrivă, susțineau întruna că opțiunea transformării în partid-stat era justificată și legitimă – și agresau fizic și verbal pe toți cei care îi contraziceau. (Nu uitați că mineriada din iunie 1990 a fost deja a treia mineriadă, nu prima.)
6. Marian Munteanu avea convingeri legionaroide încă de pe atunci. Dar lucrul ăsta e irelevant, pentru că nu era cunoscut decât de colaboratorii săi din conducerea Ligii Studenților și de unii colegi de-ai lui din Facultatea de Litere.
Meritul uriaș al lui Marian Munteanu a fost acela că pe întreaga durată a manifestației din Piața Universității nu a încercat în niciun fel să își impună convingerile asupra publicului care se aduna seară de seară. Nu a încercat nici măcar să și le exprime public. A lăsat manifestația să curgă liberă, așa cum vroia ea, fără să impună nimic. Dacă nu făceai parte din cercul lui de apropiați sau de colaboratori, habar n-aveai că omul e legionaroid.
Pe scurt, legionarismul lui Marian Munteanu nu a avut nici cea mai mică influență asupra Pieței Universității.
7. Lăsați, așadar, Piața Universității în pace! Nu-i mai atribuiți, retrospectiv, legionarismul profesat de Marian Munteanu, care nu a devenit public decât abia în 1992, odată cu apariția Mișcării pentru România.
La fel, nu mai încercați să-l spălați pe Marian Munteanu de legionarism prin recurs la calitatea lui de lider al Pieței Universității. Dacă Ion Iliescu a fost și rămâne un bou, nu încercați, vă rog, să deveniți boi (sau vaci) de sens contrar. Mulțumesc!
Comentariul meu inițial
Nu sunt de acord că Iliescu a fost un bou. Cred că a fost și este mult mai inteligent decât mai toată clasa politică actuală, cu mici excepții. Și cred că a fost și mai puțin naiv decât golanii din Piața Universității, atât în sensul că a fost mai matur, cât și în sensul că a fost mai machiavelic.
De asemenea, ar trebui precizat că „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același" (Evrei 13, 8). Nu Dumnezeu se schimbă, ci oamenii. Iar unii oameni vor să împlinească voia lui Dumnezeu, în timp ce alții, care nu vor decât să fie „hip și cool", se vor folosi de Dumnezeu când e la modă și se vor lepăda de El când devine demodat. Sau își vor face un Dumnezeu după voia inimii lor, ea însăși dictată de modă, indiferent că e Dumnezeu „de dreapta" sau „de stânga". E și moda o ispită, uneori mai puternică decât persecuția. De aceea, nu trebuie nici să ne entuziasmăm când se practică rugăciunea în public, nici să disperăm când se practică huiduitul Bisericii. Adevărul rămâne același, calea rămâne îngustă și puțini o află, iar ce e val ca valul trece.
Acestea fiind spuse, deși când vine vorba de religie, autorul operează, în cel mai bun caz, cu jumătăți de adevăr, pe de altă parte, lămuririle sale sunt binevenite și, mai mult, denotă o abordare umană, lucru tot mai rar întâlnit în climatul general de oportunism și înregimentare ideologică. Ideea că ar exista o legătură necesară între rugăciune, inclusiv rugăciunea făcuta în public, și legionarism, e o mizerie comunistoidă. În schimb, deși religia poate funcționa în multe moduri, există o legătură posibilă (necesară, în cazul autenticului creștinism) între religie și rezistența la opresiune. Legătura a fost demonstrată în foarte multe ocazii și în contexte istorice foarte diferite. Că în România și în Estul Europei contextul istoric era cel care era, nu este ceva care li se poate imputa golanilor de la Universitate, ci mai degrabă (deși, evident, nu exclusiv) lui Lenin și Stalin, între care există o legătură mult mai strânsă decât cea dintre rugăciune și legionarism.
Discuția din subsolul postării:
Adrian Banateanu Desigur aia cu mai bine mort decit comunist este o manifestare de democratie. iar chestia cu boul de iliescu spune mai multe despre autor. In plus se uita ca dupa 20 mai 90 democratia era contestata de catre cei din piata universitatii. Fiindca nimeni nu a contestat alegerile acelea . Si chiar asa de cind este Dumenzeu inconstant ? Scria Victor Hugo unii zic maica noastra e Biserica fiindca vor sa o foloseasca drept servitoare pentru iteresele lor .
Alexandru Racu E clar că ăia din Piață aveau o problemă cu democrația. Pe de altă parte, și Iliescu avea o problemă cu liberalismul, cu tot ce implică acesta din urmă, inclusiv libertățile civile elementare. Sigur, astea două, liberalismul și democrația, sunt două elemente aflate în tensiune, și nu e ușor să le ții împreună. Cu atât mai puțin într-o societate polarizată, cum era cea românească. Iar ca urmare a fenomenului PU, și a felului în care s-a sfârșit, societatea românească s-a scindat între o democrație antiliberală și un liberalism antidemocratic și antisocial care, în cele din urmă, a și câștigat bătălia, cu sprijin extern masiv (vedeți articolul din Adevărul postat ieri). Oricum ar fi, într-un fel se vedeau lucrurile atunci, în alt fel se văd acum. Nu există nicio linie dreaptă între PU 1990 și Marian Munteanu reloaded 2016. S-au întâmplat diverse lucruri între timp, criza economică, criza Uniunii Europene, datorită cărora fenomenul Munteanu reloaded a putut deveni o realitate.
Sorin Cucerai „Ăia din Piață aveau o problemă cu democrația"?!? Ești sigur că ai citit punctul 5 din postarea mea? Și cum plm ai ajuns la concluzia că a fost vorba despre un conflict între liberali (nedemocrați) și democrați (neliberali)?!? Habar n-ai despre ce vorbești, dar fantazezi absurd ca să-ți iasă ideologia. Ești ca Levente Viski ăla: ignori fapte istorice ca să-ți iasă găselnița ideologică. Dezamăgitor. Dezamăgitor rău de tot :(((. Jignești prin interpretările tale stupide oameni vii care-au participat direct la lucrurile de care povestesc, dar te pretinzi creștin doar pentru că dai lecții despre metoda corectă a pupatului de moaște. Cât despre „democratul", „inteligentul" și „maturul" de Iliescu, ia-ți-l și bagă-ți-l în cur! End of story!
Alexandru Racu Regretabilă intervenție, dar hai totuși să încerc să îți și explic, calm și politicos, ce anume am vrut să spun. Democrația și liberalismul, politic sau economic, nu sunt unul și același lucru. E o chestie elementară de teorie politică. Și la modul elementar, democrația se rezumă la numărul de voturi, liber exprimate, fără să mai discutăm maniera în care s-a format voința electorală (atâta timp cât nu avem de-a face cu evidente constrângeri și amenințări) sau cadrul legal pentru care optează ea – spre exemplu unul în care libertatea presei este respectată la standarde acceptabile. Acestea fiind spuse, în momentul în care ai cam 80% din populație care spune că ea îl vrea pe Iliescu, că e comunist cu față umană, iar o minoritate de cât (10-15%?) spune că Iliescu de fapt nu trebuie să fie președinte (n-ar trebui să poată să candideze, mai exact) pentru că a fost comunist, iar comunismul e inuman prin definiție, deși pentru cei mai mulți dintre ăia a însemnat ridicarea din mizerie, atunci se cheamă că minoritatea respectivă are o oarecare problemă cu democrația, nu? Iar când lucrurile se decid la alegerile din 20 mai în termeni numerici precum cei descriși mai sus, însă ăia continuă să ocupe centrul capitalei timp de aproape o lună, pe motiv că Iliescu e comunist, iar comuniștii nu ar trebui să fie la putere, indiferent ce zice majoritatea proastă, înseamnă că ai o problemă cu democrația, nu crezi? Repet, cu democrația, nu cu democrația liberală, care este o altă poveste. Acum, după cum a rezultat și din postarea mea, care văd că te-a supărat atât de mult, eu nu contest puritatea idealurilor multora dintre participanții la acea manifestație. Problema e că România intra într-o perioadă de tranziție economică, iar lumea, speriată, dar și manipulată, striga că nu ne vindem țara. Între timp, ăia din piață strigau Jos Iliescu și nu e clar câți dintre ei aveau idee ce anume presupune varianta lor de democrație în termeni economici. Dar nu-i nimic, că între timp veneau să-i învețe agențiile licuricești de promovare a democrației cum stă treaba, iar spre deosebire de ăia care îl urmau pe Iliescu, care erau toți fie ticăloși, fie manipulați, ăștia care începeau să învețe lecția democrației de la americani erau toți deștepți și curați. Că după asta ăia care strigau nu ne vindem țara chiar au ajuns pe drumuri, în timp ce ăilalți au progresat și au făcut cariere în presă, think tankuri, instituții de stat și onguri, că monopolul mediatic al FSN-ului a fost spart tot cu ajutor de la Marele Licurici, formând o generație de portavoci care au promovat schimbarea în termenii unui neoliberalism brutal, contează mai puțin, nu? Important e să păstrăm noi intact mitul sfintei tinereți democratice și înțelegerea pe cât de naiv, pe atât de maniheistă, a conflictului Iliescu vs. tinerii frumoși. Și să-i acuzăm de habotnicie pe cei care încearcă să sublinieze că lucrurile sunt totuși ceva mai nuanțate. În fine, mă tem că atitudinea față de persoanele care au o altă părere, altminteri exprimată în mod civilizat și argumentat, spune multe despre profunzimea convingerilor „democratice" ale unei persoane, forma fiind mai relevantă, în cazul de față, decât conținutul, altminteri și el destul de subțire. Nu știu dacă prin asta te dovedești a fi un continuator al spiritului Pieței Universității (nici nu ești prima persoană venită din zona respectivă pe care am cunoscut-o și care suferă de tulburări similare), dar dacă da, cred că așa se explică și multe din problemele României. Cât privește creștinismul, și cu asta închei, eu nu am pretins niciodată că sunt altceva decât un păcătos de confesiune creștin-ortodoxă, care își asumă mărturisirea de credință în integralitatea ei, fără updatări moderniste, și care mai are foarte mult de lucru când vine vorba de punerea în practică a principiilor ei. Până una alta, reușesc totuși să nu îmi înjur interlocutorii, chiar și atunci când mă înjură ei. E puțin, extrem de puțin, dar, slavă Domnului, e totuși un început.
