Pe facebook: Mantra investitorului aiurit

joi, 21 aprilie 2016

Mantra investitorului aiurit

Mantra investitorului aiurit – 3 aprilie 2016

Mantra investitorului aiurit
----------------------------------
Una din cele mai mari și mai sinistre prostii făcute de statul român după 1989 a fost ideea că dacă ne dăm chiloții jos și stăm cu fundul la soare o să dea năvală onor investitorii peste noi mai ceva precum șoferii turci pe doamnele de pe centură. În aceste condiții evident că statul nu mai trebuia să facă nimic și vaga creștere economică să depindă dacă Saheb importa suficientă gumă Topi-Top sau dacă Ibrahim aducea prafuri de suc de calitate.
Acuma o minimă logică (n-au avut-o și n-o au nici azi) ar fi trebuit să le spună guvernanților că chestia cu investitorii e o treabă finită. Adică mult mai multe zile decât investitori. Atunci când a fost o poveste de succes relativ- vezi Dacia- a fost cu participarea puternică a statului.
Nu trebuie să fii specialist în fizică atomică ca să-ți dai seama că în loc să așteptăm niște iluzorii investitori- statul român și-ar putea formula niște obiective decente, normale la cap (adică nu cel mai mare fund de cazan din lume) și care pot fi îndeplinite. Statul român ar putea deschide niște făbricuțe de mâncare, de textile, de piese de schimb pentru casă. Statul român ar putea promova o politică de discriminare pozitivă pentru astfel de făbricuțe (Da dă ce să nu fie concurență ? Dă chestie că sunt făbricuțele statului) și ar putea oferi locuri de muncă la 100-200.000 de persoane- pe puțin- în niște afaceri practice și care produc ceva.
Câte locuri de muncă aduce un investitor ? Cu mici excepții- mai puțin de 100. Care e treaba cu investitorul ? Păi sunt banii lui și dacă el vrea să investească în gupy glazurați cu susan- asta face. Pe când statul român ar putea investi în lucruri cu un anumit viitor- în special în industria agricolă și servicii. Mă întreb- de exemplu- de ce trebuie să închirieze niște plaje și nu poate să le exploateze singur. Sau de ce nu poate să deschidă 10 Comtim-uri.
În momentul de față România a devenit un fel de bordel ieftin în care nu contează perversiunea- să vină investitorul. Mai putem schimba ceva ? Da. ne putem descurca din resursele noastre, fără să așteptăm maximul de la investițiile străine ? Iarăși da.

Mihai Ion Turcu Statul trebuie sa se ocupe de cateva lucruri serioase care sunt treburi de stat, sosele si cai ferate, cateva industrii cheie, educatie si sanatate publica, prezervarea habitatului ca bun si proprietate nationala, imbunatatiri funciare si irigatii, este destul de simplu.

Prospectiv A-z .
De bun simt ce scrieti acolo, d-le Kovacs. Romanii trebuie sa invete odata despre Washington Consensus si cum NUMAI banii chinezesti au oferit o alternativa la acesta--pomeneam recent aici de o carte care ilustreaza o asemenea miscare la scara intregii Americi Latine.

Ajung din ce in ce mai mult la concluzia ca Ponta a fost tras pe dreapta pe motiv ca s-a vizitat cu chinezii...

https://en.wikipedia.org/wiki/Washington_Consensus

Washington Consensus - Wikipedia, the free encyclopedia

The Washington Consensus is a set of 10 economic policy prescriptions considered to constitute the "standard" reform package promoted for crisis-wracked developing countries by Washington, D.C.–based institutions such as the International Monetary Fund (IMF), World Bank, and the US Treasury Departme…

EN.WIKIPEDIA.ORG

Stefan Kovacs Statul ar trebui să se ocupe de cetățenii lui și inclusiv de locurile de muncă ale acestora. Nici în 1937, nici în 1947 și nici măcar în 1977 nu s-a stat după pomana investitorului care s-ar putea sau nu să apară.

Doina Nicolescu Investitori straini!!! Nu ne-am lamurit ca este una din gogosile inghitite dupa revolutie? A trecut peste un sfert de veac. Inca mai credem ca exista niste straini care din iubire pentru romani vor veni cu bani multi si vor crea o industrie compatibila cu tarile de unde vin?

Stefan Kovacs Păi exact. Nu văd de ce statul n-ar putea să investească nu în cine știe ce combinate gigant ci în chestii gen ComTim- care să scoată produse vandabile. Nu-mi trebuie 10 directori- ci un control permanent (ceea ce e într-adevăr dificil pentru un birocrat) și corecturi aduse pe parcursul procesului. Încep cu niște întreprinderi rezonabile- 50...100 de persoane- și găsesc niște legiști bine pregătiți care să poată să susțină că o astfel de instituție nu încalcă cine știe ce legi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

joi, 21 aprilie 2016

Mantra investitorului aiurit

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv