Pe facebook

marți, 5 mai 2015

Stefan Kovacs

Am și eu o mirare- mare. Dacă învățământul tehnic era bun- și era bun- pe vremea lui Ceaușescu- ce se găsesc zece mii de genii să descopere altceva ? Pe vremea aceea aveam diaproiector și nu slide-uri de PowerPoint. În rest, educația e absolut la fel.

Prospectiv A-z .
Pentru ca umanisti, formati tot pre-1990, au intrat la putere in post-1989 cu CONVINGEREA ca TOT invatamantul romanesc TREBUIA reformat.
Stefan Kovacs Reforma asta a transformat un învățământ bazat pe o structură meritocratică într-un haloimas. Se face o greșeală dureroasă- aceea că nu se pune pe prim plan învățarea - deci procesul de transfer al cunoștințelor- ci măria sa copilul. Care e tratat ca un fel de animăluț de casă, mângâiat sub bărbiță, i se dau tot felul de jucărele- dar acest transfer educativ nu se face. Am studenți care scriu la nivelul unor copii de clasa I- II (dacă îi pui să scrie de mână) și din păcate chiar redactarea unui text e deficitară. Din 100 de lucrări de licență cel puțin 50 n-ar trebui acceptate niciodată...
Mihai Ion Turcu Corect, dar le-am acceptat, in plus multe sunt cumparate gata facute de la bursa de lucrari de licenta. Unii au bunul simt sa le invete si intealaga, altii nici atata.Am participat ca membru in comisie la Academia Trupelor Terestre, doi civili si trei colonei. Comisie draconica.In universitati legat de buget, indulgenta a coborat sub nivelul compatibil cu diploma. Am avut un caz de poveste. Un domn tip mananger de ceva, s-a pofit la mine in birou, eram prodecan. Secretarea a crezut ca este vre-un ministerial. Foarte politicos a scos din servieta un tom cu rugamintea sa-i spun daca lucrarea de licenta in cauza este la nivelul pretentiilor noastre ( te poti inscrie pentru licenta la ce universitate vrei si te accepta) Am frunzarit lucrarea, m-am uitat la tabla de materii, bibliografie. L-am intrebat care este ipoteza de lucru. Raspunsul a fost : "Nu stiu ca n-am citit-o."
Stefan Kovacs Dacă îndrumătorul de licență ar fi obligat să nu accepte decât lucrări noi și la nivel de licență- făcute de respectivul (se poate verifica- așa cum zicea și dl. Turcu) - și fiecare universitate și-ar constitui o bază proprie de date cu aceste lucrări- și mai ales dacă îndrumătorul ar fi stimulat să conducă astfel de lucrări- am discuta altfel.
Mihai Ion Turcu Indrumatorul de licenta poate fi pacalit. In momentul de fata ca emerit sunt doar asociat, pentru masterat, si nu mai conduc lucrari. A fost un timp in care absolventii de facultati neacreditate veneau la noi, care eram acreditati, pentru licenta. Veneau sute. Fiind titular pe materii fundamentale si de specialitate, aveam multi candidati. Candidatul nenea la indrumare cu capitole lucrate la care mai puteam modifica ceva. De unde puteam sti ca nu a cumparat o lucrare pe tema aleasa si ce prezenta nu era din acea lucrare ?In perioada de maxima aglomeratie am avut un informatician care verifica pe loc piata de teze in vanzare si lucrarile depuse. Multe lucrari conduse de noi au fost gasite in vanzare cu specificare si de cate ori au fost sustinute si cu ce note au fost cotate. Acolo unde aveam dubii eram mai astringenti sau daca candidatul nu putea sustine lucrarea evident era respins. S-a intimplat sa respingem un candidat, doctor in pedagogie, decan de facultate in alta universitate, nu pentru frauda ci pentru calitatea stiintifica a lucrarii. Culmea, nu sa- suparat, s-a inscris in sesiunea urmatoare cu alta lucrare buna.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

marți, 5 mai 2015

Stefan Kovacs

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv