Un Prospectiv mă întreabă: "De ce Basescu a reusit sa transmita un mesaj mai pro-american desi pesedeul nu ratase ocazia sa taca si romanii erau alaturi de americani in Irak? Mai cu seama in fata unui om ca Bush II, care a eliminat totusi niste bariere pentru Romania..."
Pentru că dl Băsescu este mai autentic și pentru că decizia sa de a lua lumină de la "licuriciul cel mai mare" era dacă nu morală măcar reală. Cu excepția lui Mircea Geoană, nimeni din PSD nu a fost vreodată dispus să depună jurământ de vasalitate față de SUA. Mulți au făcut complimente Washingtonului și majoritatea au cedat în fața lui când li s-a cerut dar cu toții au făcut-o cu gânduri ascunse, cu rezerve mentale și de teamă sau din calcule meschine, mai mult decât din convingere; urmând curentul iar nu propulsați de idealuri sau din instinctul solidarității. În 1990 ne-am dus în Irak la spartul târgului, când ne-am dat seama că riscăm să rămânem în afara cercului învingătorilor, iar în 2002 am participat la "coaliția doritorilor" fără dorință autentică (ceea ce era de înțeles dar nu de apreciat).
Cred că trebuie distins aici între patru abordări:
1. Abordarea lui Traian Băsescu, care a ajuns la concluzia că SUA sunt singura putere gloablă care contează, că aliatul lor principal în UE este Marea Britanie și că punând România 100% pe Axa Washington-Londra va oferi garanții optime atât pentru securitatea românilor cât și pentru securitatea puterii sale personale. Pe undeva neo-cezaristul Băsescu a vrut să îl copieze pe dictatorul Ion Antonescu care, la rândul său, a așezat țara pe Axa Berlin-Roma-Tokyo, nu din simpatie pentru Germania (nazistă) ci dintr-un calcul geo-politic în care a crezut și care l-a dominat până la a-l așeza în fața plutonului de execuție.
2. Abordarea celor care au ajuns la concluzia că accesul la conducerea României trece prin Biroul Oval și se poate perpetua numai în umbra Casei Albe. De regulă fără rădăcini politice interne, aceștia au fost împinși spre căutarea sprijinului extern, socotind că nici acesta, ca și banul, nu are miros. Un exponent al acestui curent a fost Mircea Geoană. Între cele două abordări este o mare deosebire. În primul rând este deosebirea între oportunismul național al unui histrion temerar și carismatic care a reușit să personalizeze națiunea și oportunismul personal al unor conformiști prudenți și necarismatici care ambiționează doar să personifice statul. În al doilea rând, este vorba despre deosebirea dintre un lider capabil să îi supună pe ceilalți voinței lui asumându-și pentru aceasta orice risc și garantând asfel executarea jurământului său de vasalitate și liderii dependenți de veșnice compromisuri, obligați la sperjur spre a supraviețui prin noi aranjamente. Fără să se dea în vânt după vreunul, americanii se simt, totuși, mai confortabili și mai în siguranță cu cel dintâi. (Trebuie să recunoaștem, din punctul lor de vedre, cu just titlu.)
3. Abordarea celor care văd în SUA un partener strategic de prim rang într-o lume necesarmente multipolară și în căutare de echilibru. Principiile acestei abordări sunt comunicarea, consultarea, coordonarea și cooperarea, precum și inserarea utilă a României în strategia regională americană referitoare la arhitectura de securitate din Europa de Est și Sud-Est, Marea Neagră și Caucaz. Eu mă revendic de la această abordare. Am comparat cândva relația româno-americană cu aceea dintre un mic remorcher-pilot care ghidează un super crucișător prin apele pline de stânci ale golfului Europei orientale. În această relație România se asociază dar nu se subordonează, este loială dar nu servilă, acceptă sacrificii dar nu vasalitate, oferă prioritate dar nu exclusivitate, împărtășește valorile dar nu destinul, ascultă dar și vorbește, se aliniază dar nu îngenunchează. Este o abordare respectată dar nu simpatizată, agreată sau preferată la Washington. Americanii sunt prea ocupați ca să își piardă timpul ascultându-și aliații sau să își bată capul convingându-i. Pe termen lung, cu cât SUA vor fi obligate de evoluția lumii să abandoneze strategia intervenției directe în favoarea strategiei echilibrelor globale, sunt convins că această abordare va ajunge, mai mult decât a fi respectată, să fie preferată.
4. Abordarea "multivectorială" a celor care semnalizează la stânga și virează la dreapta, a celor care confundă fexibillitatea cu duplicitatea și pragmatismul cu trădarea, făcând din corupție un sistem de management politic. Evident că pe asemenea baze nu se poate construi nimic. Din păcate americanii au fost expuși în special unui asemenea tip de "parteneriat". În plus, ei au constatat că interesele lor strategice privind stabilitatea securității în Europa centrală, de est și de sud-est sunt deranjate de incapacitatea mult prea versatililor români de a se guverna. Proamericanismul de circumstanță s-a asociat cu corupția și cu incompetenața managerială în cea mai nefericită combinație exact la nivelul acestei categorii majoritare de politicieni români convinși că retorica americanofilă poate suplini rigoarea atitudinilor concrete.
2. Abordarea celor care au ajuns la concluzia că accesul la conducerea României trece prin Biroul Oval și se poate perpetua numai în umbra Casei Albe. De regulă fără rădăcini politice interne, aceștia au fost împinși spre căutarea sprijinului extern, socotind că nici acesta, ca și banul, nu are miros. Un exponent al acestui curent a fost Mircea Geoană. Între cele două abordări este o mare deosebire. În primul rând este deosebirea între oportunismul național al unui histrion temerar și carismatic care a reușit să personalizeze națiunea și oportunismul personal al unor conformiști prudenți și necarismatici care ambiționează doar să personifice statul. În al doilea rând, este vorba despre deosebirea dintre un lider capabil să îi supună pe ceilalți voinței lui asumându-și pentru aceasta orice risc și garantând asfel executarea jurământului său de vasalitate și liderii dependenți de veșnice compromisuri, obligați la sperjur spre a supraviețui prin noi aranjamente. Fără să se dea în vânt după vreunul, americanii se simt, totuși, mai confortabili și mai în siguranță cu cel dintâi. (Trebuie să recunoaștem, din punctul lor de vedre, cu just titlu.)
3. Abordarea celor care văd în SUA un partener strategic de prim rang într-o lume necesarmente multipolară și în căutare de echilibru. Principiile acestei abordări sunt comunicarea, consultarea, coordonarea și cooperarea, precum și inserarea utilă a României în strategia regională americană referitoare la arhitectura de securitate din Europa de Est și Sud-Est, Marea Neagră și Caucaz. Eu mă revendic de la această abordare. Am comparat cândva relația româno-americană cu aceea dintre un mic remorcher-pilot care ghidează un super crucișător prin apele pline de stânci ale golfului Europei orientale. În această relație România se asociază dar nu se subordonează, este loială dar nu servilă, acceptă sacrificii dar nu vasalitate, oferă prioritate dar nu exclusivitate, împărtășește valorile dar nu destinul, ascultă dar și vorbește, se aliniază dar nu îngenunchează. Este o abordare respectată dar nu simpatizată, agreată sau preferată la Washington. Americanii sunt prea ocupați ca să își piardă timpul ascultându-și aliații sau să își bată capul convingându-i. Pe termen lung, cu cât SUA vor fi obligate de evoluția lumii să abandoneze strategia intervenției directe în favoarea strategiei echilibrelor globale, sunt convins că această abordare va ajunge, mai mult decât a fi respectată, să fie preferată.
4. Abordarea "multivectorială" a celor care semnalizează la stânga și virează la dreapta, a celor care confundă fexibillitatea cu duplicitatea și pragmatismul cu trădarea, făcând din corupție un sistem de management politic. Evident că pe asemenea baze nu se poate construi nimic. Din păcate americanii au fost expuși în special unui asemenea tip de "parteneriat". În plus, ei au constatat că interesele lor strategice privind stabilitatea securității în Europa centrală, de est și de sud-est sunt deranjate de incapacitatea mult prea versatililor români de a se guverna. Proamericanismul de circumstanță s-a asociat cu corupția și cu incompetenața managerială în cea mai nefericită combinație exact la nivelul acestei categorii majoritare de politicieni români convinși că retorica americanofilă poate suplini rigoarea atitudinilor concrete.
Între aceste categorii ce erau să aleagă americanii? În momentul în care au ales să se implice pentru a reduce impactul negativ al ultimului grup, neavând răbdare să se complice cu cel de al treilea (de altfel minoritar și nespecific pentru România), oricât de mult le-ar fi plăcut servilismul absolut al celui de al doilea, nu au mai avut de ales decât pe Traian Băsescu. Ei s-au găsit cumva în situația lui Adam căruia Dumnezeu i-a dat libertatea de a-și alege soția pe când singura femeie din Rai era Eva.
În discuțiile purtate cu mulți oameni politici și diplomați americani aceștia au reacționat cu o întrebare retorică la criticile mele față de neo-cezarismul băsescian: "Așa este dar știți dvs pe un român care ne poate garanta sprijinul mai bine?" Într-adevăr, după ce a tras cartea românească, dl Băsescu a schimbat-o pe cartea americană, pe care a jucat-o integral apoi spre a câștiga marele pot al consacrării regimului său neo-cezarist. SUA aveau nevoie, spre a-și promova strategia est-europeană, balcanică, pontică și caucaziană, de un lider român capabil a domina în același timp instituțiile statului și mințile cetățenilor, mobilizând în acest sens, prin manipularea frustrărilor, veleităților și rivalităților ascunse în subsolurile națiunii, un capital de încredere imens, a cărui energie, consumată prin arderi intensive, nu avea cum fi compensată decât prin sprijin extern pe măsură. Dominând ca nimeni altul România, Traian Băsescu era singurul care să o poată livra la export dar, cedându-o astfel integral, el era și cel mai sigur susținător al beneficiarului livrării, întrucât astfel devenea dependent de solvabilitatea acestuia.
Regimul neo-cezarist băsescian s-a construit pe umerii frustraților și prin manipularea frustrărilor românești acumulate în cantități enorme. Adunându-le într-un cocktail toxic a otrăvit statul, poporul și națiunea și a permis transformarea lor respectiv într-un teritoriu, o populație și o cvasi-colonie. Sindicalizarea frustrărilor asociată cu dezbinarea națiunii au generat timp de zece ani energiile negative care au coborât o entitate suverană adesea impredictibilă și haotică dar capabilă să ajusteze și să mențină echilibre internaționale, într-un protectorat depresiv și nihilist.
Nu cred că Traian Băsescu este un rău absolut și nici că nu a dorit binele României. Dimpotrivă, sunt convins ca avut proiecte mari cu care a vrut să intre în istorie. Din păcate modalitatea aleasă spre a transpune în viață acele intenții și proiecte, conformă temperamentului, caracterului și educației sale, l-a împins într-o logică a evoluției istorice pe care dacă la început a crezut că o poate domina, a sfârșit prin a fi dominat de ea.
După zece ani de neo-cezarism americano-obedient România nu mai este pentru ordinea euro-atlantică vulnerabilitatea impredictibilă de altă dată dar nici un atu strategic nu mai este. Într-o lume unipolară sau într-una caracterizată de o ordine relativ stabilă circumscrisă de ideea liberală a interdependenței cordiale, SUA puteau fi satisfăcute cu / de o asemenea Românie. Acum, însă, când ordinea monopolară a murit și omenirea se întoarce nu la Războiul Rece ci la dezordinea post-bipolară, punând modelul interdependenței sub semnul întrebării și prefigurând revenirea la sistemul contraponderilor, SUA ar putea avea nevoie de o alt fel de Românie - un aliat, fie el și insolent dar sigur iar nu un protejat obedient dar nesigur. În probabila trecere de la securitatea statică a lumii frontierelor spiritualizate la securitatea dinamică a liniilor de demarcație consolidate, va fi cu certitudine nevoie de un alt fel de Românie decât cea băsesciană, oligarhică, neo-cezaristă și neo-feudală. Problema este unde va mai putea găsi acum Washingtonul conducătorii români apți să ghideze o asemenea transformare și să se comporte ca aliați cinstiți iar nu ca supuși corupți?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu