Reaua vestire după Victor Orban
1. Desacralizarea capitalismului liberal, deziluzia democratică și revenirea ofertei fasciste în dezbaterea de idei
A sosit! Așteptam să vină dar nu știam când se va întâmpla. Nu este vorba despre sosirea lui Victor Orban la Tușnad (acesta este un déjà vu) ci despre vremea în care reîncepe dezbaterea decomplexată despre fascism și confruntarea ideologică neconstrânsă de corectitudinea politică între adepții democrației și cei ai dictaturii. Nu mă bucur dar înțeleg că era inevitabil.
Din 1945 încoace combaterea tezelor de extremă dreaptă – anti-democratice și anti-liberale – era extrem de simplă. Era suficient ca susținătorului lor să i se aplice eticheta de „fascist” și discuția se încheia. Omul trebuia să se ascundă în gaură de șarpe. Vechile cărți ale foștilor ideologi sau politicieni fasciști au fost publicate într-un tiraj relativ restrâns și numai spre a avea pe ce să scuipi. Chiar și propaganda comunistă nu a exaltat niciodată ideea dictaturii (cu excepția dialectică a „dictaturii proletariatului”) și nu a pledat deschis în favorea regimurilor politice autoritare, totalitarismul de extremă stângă fiind pudibond botezat cu fomula „democrație populară”.
De-a lungul ultimilor șaizeci de ani, atunci când cineva avertiza asupra crizei în care s-ar găsi democrația (națională) o făcea doar spre a căuta căi pentru reabilitarea ei iar nu pentru trecerea la dictatură. Când capitalismul era criticat, ceea ce se avea în vedere era civilizarea lui (aducerea capitalului în slujba cetățeanului) iar nu punerea pieței sub control oligarhic simultan cu reducerea libertăților cetățenești. Când ideea „statului providențial” sau a „statului bunăstării” era combătută, ceea ce se urmărea era să se evite instalarea mentalității de asistat și a gustului pentru viața de rentier sau de pensionar al statului, stagnarea inițiativei și apatia socială, ruperea legăturii între productivitatea muncii și calitatea vieții, precum și a celei între merite și drepturi, iar nu dominația absolută a capitalului asupra muncii și strivirea personalității umane sub greutatea intereselor pseudo-colective formulate cu caracter obligatoriu și fără control popular de o putere politică oligarhizată. Iată, însă, că lucrurile se schimbă.
Dacă am califica discursul de la Tușnad al premierului maghiar Victor Orban drept ceea ce este – respectiv o pledoarie de inspirație neaoș fascistă – nimeni nu ar clipi și nu am vedea în jur prea multe sprâncene ridicate. Aceasta este, de fapt, schimbarea fundamentală la care dl Orban face aluzie fără să o și definească așa cum trebuie: omul de rând este atât de dezamăgit și de nemulțumit de democrația neo-conservatoare și de capitalismul neo-liberal încât nu îi mai este teramă de resuscitarea ideologiei de extremă dreaptă – anti-democratică, anti-liberală, anti-socială și anti-personalistă – și privește cu interes – dacă nu chiar cu simpatie – perspectiva unei mișcări retragrade cu față revoluționară către dictatură. Teroarea pieței face preferabilă teroarea statului iar haosul libertății face atractivă disciplina dictaturii. Deziluzia populară consecutivă sacralizării forțate a capitalismului (și a democrației capitaliste) relegitimează, iată, dezbaterea asupra ofertei fasciste readucând doctrinele de extremă dreaptă în sfera eligibilității.
Într-un asemenea context social, a-l expedia de la tribună pe dl Orban ar fi nu doar o imposibilitate dar și o imprudență. De aceea trebuie să intrăm în dezbatere!
2. Premise corecte dar… concluzii greșite
Procedând cu onestitate intelectuală, suntem obligați a admite că Victor Orban are dreptate și în ceea ce privește premisele și în ceea ce privește unele dintre remedii. Tocmai pentru că în câteva puncte esențiale el sesizează lucrurile corect, aprecierile și soluțiile greșite sunt seducătoare.
Întreaga demonstrație – greșită – a dlui Orban pleacă de la observația – justă – că democrația liberală, capitalismul liberal și statul bunăstării sunt în criză. Așa este dar nimic nou într-asta. „Descoperirea” a fost deja făcută de alții. Nuanța specifică, poate, în teoria orbaniană, constă într-o omisiune mai degrabă decât într-o afirmație: nu se spune nimic despre criza statului național care a creat democrația liberală astăzi bolnavă – dar nu defunctă. Desigur se spune ceva despre nevoia de a face statul-națiune competitiv dar lipsa de competitivitate este pusă pe seama democrației iar nu pe seama lipsei de resurse proprii ale unor state, respectiv a disparităților dintre state în materie de resurse, ceea ce, în concursul dintre națiuni, le aduce pe multe într-o situație de inferioritate. În consecință, potrivit lui Victor Orban, pentru ca națiunile în general – națiunea maghiară în special – să devină competitive, ar trebui să se renunțe la democrație și la dreptatea socială asigurată prin folosirea instrumentelor politice în redistribuirea avuției colective, „statul bunăstării” urmând a fi înlocuit de „statul muncii”.
Al muncii forțate, se subînțelege. Căci ceea ce se are în vedere nu este punerea mișcării capitalului în logica intereselor muncii ci punerea muncii sub controlul statului ca exponent absolut și integral al intereselor națiunii.
3. Vechea liturghie a muncii naționalizate pregătește inevitabil războiul
Munca pusă în slujba statului-națiune! Munca în interesul capitalului național iar nu în interesul capitalului global! Munca debarasată de dogmele internaționaliste și eliberată de dominația capitalului străin! Nu sună rău, la prima vedere. Doar că aceasta nu este o nouă religie – cum pretinde dl Orban – ci reluarea unei vechi liturghii. O liturghie care slăvește naționalizarea muncii ca punct de plecare pentru naționalizarea produsului muncii, de la care trece la naționalizarea gândirii ca expresie supremă a anulării oricărei libertăți individuale.
Cum munca singură nu poate face statul suficient de competitiv – aceasta mai ales în condițiile lipsirii de libertate a muncitorului – fuga după celelalte ingrediente ale competitivității naționale (în special resurse naturale și piețe) duce inevitabil la conflicte între națiuni, a căror ultimă expresie este războiul.
Creșterea competitivității naționale prin contopirea națiunilor civice (respectiv a statelor ca subiecți de drept internațional) cu națiunile culturale respective (mai pe înțeles exercitarea controlului politic al statului maghiar asupra tuturor teritoriilor din lume locuite de comunități etno-culturale maghiare) nu este nici ea o soluție. Dincolo de faptul că națiunea culturală ar putea fi prea mică spre a aduna pe calea unei asemenea expansiuni suficiente resurse de putere (cum este cazul Ungariei care și „Mare” de ar fi tot prea mică rămâne), întrucât spațiul cultural poate fi infinit în timp ce spațiul geografic este finit, lupta pentru împărțirea acestuia tot război se numește.
Cum războiul nu poate fi rezultatul dorit, urmează că lista cauzelor problemei care cere o abordare revoluționară (abordare confundată de dl Orban cu cea reacționară), trebuie completată prin introducerea crizei statului-națiune pe primul loc, înaintea crizei democrației și a capitalismului.
4. Când are dl Orban dreptate?
Revenind acum la fenomenele corect sesizate, să repetăm că dl Orban are dreptate în multe privințe. Are dreptate când spune că există state care funcționează bine chiar dacă nu au același model de organizare socială cu cel al Occidentului euro-atlantic. Are dreptate când spune că narcisimul arogant cu care acest Occident insistă să impună lumii un model defect chiar la el acasă, este un factor de tensiune, discriminare și creștere a decalajelor între națiunile bogate și cele sărace. Are dreptate când spune că libera circulație a bunurilor, capitalurilor și persoanelor, scăpate de sub control politic conduce la sărăcirea săracilor și la îmbogățirea bogaților, împingând statele-națiune mai degrabă spre neo-feudalism decât spre post-modernism. Are dreptate când sugerează că operatorii societății civile au ajuns să preia fără nici o legitimitate locul operatorilor politici legitimi și că, în multe cazuri sunt folosiți ca agenți sub acoperire ai dominației externe. Are dreptate când descrie abuzurile spoliatoare ale plutocrației globalizate și delapidările instituționalizate ale oligarhiei birocraților internaționali / transnaționali. Are dreptate când sugerează că principiul potrivit căruia un vot este egal cu un vot nu mai poate funcționa într-o societate complexă a cărei gestiune cere un cumul de capacități greu de realizat și evaluat într-un sistem electoralist dominat de consumerism, manipulat de metodele marketingului comercial și intoxicat de o mass media de asemenea oligarhizată. Are dreptate când afirmă că atâta timp cât primadonele globalizării se întroc la naționalism, coriștii scenei globale nu pot da la gunoi partiturile naționale. Are dreptate când spune că sistemul democratic nu mai produce decât guverne slabe și instabile într-un moment în care succesul statului național aflat sub presiunea conjugată a nevoilor interne, tot mai greu de satisfăcut, și a competiței externe, tot mai dură și mai neloială, are nevoie de guvernări puternice și de lungă durată. Are dreptate când sesizează că piața este în conflict cu statul, capitalul în conflict cu munca, individul în conflict cu comunitatea și națiunea în conflict cu globalizarea.
5. Un discurs plecat de la ideea „succesului” național este ambiguu în formă și reacționar în conținut
Toate cele arătate mai sus sunt, însă, cauze ale nemulțumirilor iar nu cauzele fenomenelor care au condus la insatisfacția publică gravă de azi și la masiva nevroză socială actuală, cauză și efect al divorțului dintre politic și social. Dl Orban identifică exclusiv efectele unor fenomene mai mult sau mai puțin obiective și, fără a mai căuta cauzele prime ale acestora, trece la formularea remediilor făcând din „succes” în același timp obiectivul demersului său politic, criteriul corectitudinii alegerii obiectivului și criteriul atingerii obiectivului. De unde și ambiguitatea discursului.
Cine poate fi împotriva succesului? Nimeni! Prin urmare „oferta” dlui Orban este de nerefuzat. A-ți propune o țintă pe care nimeni nu o poate refuza este dovada corectitudinii alegerii făcute. Cu alte cuvinte, pentru ca o opțiune să fie corect aleasă ea trebuie să vizeze succesul. În fine, dacă cel ce și-a propus succesul are succes, înseamnă că ținta a fost atinsă. Nici că se putea mai simplu!
Mai rămâne doar o mică problemă: ce se înțelege prin succes? Dacă toată lumea vrea succesul, conținutul acestuia depinde de cel care și-l alege ca țintă. În acest punct în care are loc trecerea de la formă la fond se produce și trecerea de la ambiguitate la reacțiune. Criticând feudalizarea societății capitaliste (pe bună dreptate) dl Orban caută soluții în lumea și în logica miturilor tribale (cele cu caracter conflictual) iar nu în cele ale miturilor arhetipale (cele cu caracter federator). Cu alte cuvinte domnia sa vrea să intre în viitor reculând iar nu mergând înainte spre încheierea unui ciclu istoric al dezbinării și confruntării (al căuri simbol suprem rămâne Holocaustul) prin armonizarea intereselor. Pentru dl Orban succesul se definește ca fiind capacitatea de a învinge în concursul cu ceilalți iar nu de a-ți defini propriile interese în contextul intereselor celorlalți, astfel încât egoismul să își găsească împlinire în și prin solidaritate.
Nevoia de a defini succesul prin raportare la subiectul acestuia, aceea de a asigura împăcarea contrariilor pe care le sesizează și aceea de a mobiliza energiile umane necesare confruntării implicate de însăși concepția sa asupra modelului neliberal și nedemocratic de organizare a societății, au impus definirea statului și comunității umane a cărei formă de organizare politică statul este, pe baza identității etno-culturale moștenite iar nu pe cea a identității civice circumscrise de un set de valori împărtășite voluntar. De unde și apelul la religie ca la datul identitar cu caracter cultural cel mai ușor de definit și ale cărui precepte morale sunt cel mai ușor de instrumentalizat politic.
6. „Împăcarea” contrariilor în „statul muncii forțate”
În conformitate cu teoria lui Victor Orban, preeminența statului față de piață nu se mai explică prin dorința ca politicul să îndrepte inechitățile sociale (așa cum se întâmplă la social-democrați) sau prin aceea a existenței unui arbitru care să garanteze egalitatea șanselor (cum doresc liberalii) ci prin obligația de a asigura succesul unei comunități etno-culturale organice, apărute printr-o evoluție naturală, în negura timpurilor. Membrii acestei comunități sunt obligați să rămână acolo, odată născuți în sânul ei, și să îi respecte regulile imuabile transmise prin tradițiile culturale și religioase. Dintr-o asemenea comunitate alogenii (evrei, țigani, etc.) sunt excluși și într-o asemenea comunitate regula este că drepturile sunt colective, drepturile individuale constituind o excepție care, ca orice excepție, se aplică în așa fel încât să confirme regula.
Dacă stânga democrată vorbește despre preeminența comunității (societății) față de individ, o face tocmai pentru că individul, omul și drepturile lui sunt puse deasupra tuturor și în consecință dorește ca prin armonia socială realizată cu instrumentul politic, să evite excluderea unora și să asigure dreptatea socială, respectiv egalitatea tuturor indivizilor. Când dreapta democrată susține comunitarismul, ea o face având ca scop ultim împlinirea (obiectivă și subiectivă) a personalității umane. Solidaritatea personalistă, opusă colectivismului (exaltat atât de extrema stângă cât și de cea dreaptă), presupune dezvoltarea individului în comunitate și prin comunitate, respectiv armonizarea fericirii lui cu fericirea celorlalți odată cu degajarea personalității fiecăruia, iar nu transformarea indivizilor în entități despuiate de personalitate proprie, cu valoare strict cantitativă, care la grămadă alcătuiesc o personalitate colectivă, singura posesoare de identitate (în sens calitativ) și titulară de drepturi (așa-zis colective). Sub cuvânt că se luptă cu individualismul liberal și decadența lui consumeristă, dl Orban neagă de fapt personalitatea umană și lasă fără obiect drepturile omului. Pentru dl Orban omul nu mai există. Există doar colectivul (cu identitate națională, adică etno-culturală dată) al cărui „succes” este cu atât mai mare cu cât identitatea persoanelor care îl compun este mai irelevantă și prin urmare, aspirațiile lor la fericire contează mai puțin iar succesul lor individual este mai mic.
De aici apare clar că pentru dl Orban „statul muncii” nu este „statul dreptului la muncă” ci „statul muncii obligatorii”. Nu statul în care oamenii liberi au dreptul să muncească și care obligă capitalul să includă plata muncii la capitolul „investiții” iar nu la capitolul „costuri”, reducându-și la nevoie profitabilitatea financiară pe termen scurt în folosul calității muncii și prin aceasta al armoniei (fericirii) sociale pe termen lung, ci statul în care oameni neliberi muncesc pentru ca prin muncă să își câștige libertatea. Anume libertatea de a se hrăni cu resturile de la festinul capitalului, la rândul său, chipurile, înhămat la căruța succesului națiunii; de fapt pus în slujba „națiunii oligarhice”, adică a oligarhiei naționale. „Arbeit macht frei” (Munca te face liber) – iată ceea ce pare a fi lozinca noii ordini aliberale și nedemocratice a dlui Orban, veche de când lagărul de exterminare de la Auschwitz.
7. Statul etnic – autoritar în interior și agresiv în afară
Definit ca organizare politică a unei culturi, statul capătă trei caracteristici: i. are jurisdicție extra-teritorială, obligația sa fiind să asigure succesul celor de aceeași cultură indiferent unde trăiesc în mod efectiv; ii. pe teritoriul său nominal are răspunderi numai față de cetățenii de aceeași etnie, ceilalți fiind tolerați și lăsați eventual să se auto-administreze / guverneze în cadrul unor enclave cvasi-autonome dar nu asociați la guvernarea întregului; iii. are obligația de a asigura prevalența culturii sale asupra celorlalte culturi și de aceea trebuie să protejeze naționalismul economic prin susținerea politică a capitaliștilor naționali (adică a plutocrației naționale) și naționalizarea muncii (adică munca obligatorie). Sub aspectul din urmă statul proiectat de dl Orban are meritul de a se opune plutocrației internaționale, respectiv dictatului guvernării economice trans-naționale oculte lipsite de legitimitate și control democratic. Aceasta, însă, nu pe calea edificării unei democrații trans-naționale transparente care să o controleze politic (singura eficientă, devenită fezabilă în condițiile post-modernismului) ci prin pulverizarea lumii în entități etno-culturale de tip colectivist care se luptă între ele; entități autoritare în interior spre a fi agresive în afară.
Așa se ajunge la ceva deja foarte cunoscut dar foarte periculos: Statul este poporul (comunitatea etno-culturală) iar poporul este "elita" sa (partea cea mai bună) al cărui succes este succesul națiunii. Relația dintre elită – echivalată cu lumea capitalului național – și popor, se realizează prin muncă. Poporul accede la libertate prin munca în slujba elitei; elită al cărei succes, garantat de puterea statului, este succesul națiunii. Un succes constând în capacitatea acesteia de a-și impune interesele geo-politice și geo-economice în concurs cu alte națiuni. Cu acest înțeles statul trece înaintea pieței și comunitatea înaintea individului (ceea ce în aparență apropie teoria dlui Orban de ideile stângii democrate). În același timp, însă, munca este pusă în slujba capitalului, în „statul muncii” ea nemaiavând ca finalitate bunăstarea cetățenilor ci succesul națiunii culturale în lupta cu alte națiuni; iar interesul național (a se citi exclusivismul și egoismul național care în numele drepturilor colective imanente neagă, atât în relațiile interne cât și în cele internaționale, drepturile individuale negociate și laicitatea) este pus înaintea ordinii globale / internaționale (circumscrise de valori voluntar împărtășite, având caracter civic). Așadar: Un stat, un popor (o națiune), un conducător! Parcă s-a mai auzit cândva această formulă. Ea se degajă, vrând-nevrând, prin analiza profundă a discursului orbanian. Un discurs ambiguu în formă și reacționar în conținut.
8. Necesitatea unor schimbări majore în ordinea lumii ca factor de consens
Acestea fiind spuse trebuie să admitem, totuși, că unele din schimbările preconizate de dl. Orban au sens. Eu însumi pledez de multă vreme pentru „secularizarea” relațiilor internaționale în sensul de a se admite existența mai multor modele de civilizație și de organizare socială care pot și trebuie să coexiste. Ideea monismului setului de valori cultural-civilizaționale ale lumii și cea a universalismului modelului societal euro-atlantic, promovat cu aroganță și agresivitate de un Occident deopotrivă narcisist și decadent, trebuie abandonată. Atitudinea mesianică și postura puterilor occidentale de mântuitor autoproclamat care, potrivit doctrinei neo-conservatoare, se consideră îndreptățite să intervină pretutindeni acolo unde au interese economice și geo-politice spre a-i converti cu forța pe păcătoși la drepta credință, făgăduindu-le tărâmul fericit al ordinii lor imperiale, a devenit inacceptabilă și nesustenabilă.
Pornind de aici, de mai mulți ani am făcut propuneri de politici menite a normaliza activitatea acelei „preoțimi seculare” în care s-au constituit prea multe organizații neguvernamentale, în realitate agenți ai unor operatori geo-politici străini. O minimă transparență cu privire la sursele de venit ale acestora, la persoanele care le administrează și reprezintă, la grupurile socio-profesionale pe care vor să le organizeze și mobilizeze în acțiuni de auto-promovare și auto-apărare, sunt necesare. Aceasta în paralel cu combaterea monopolismului în presă și a legăturii dintre mediile de afaceri și mass media.
Tot de vreme îndelungată atrag atenția asupra pericolului deturnării luptei pentru apărarea drepturilor omului, prin instrumentalizare politică, de la menirea lor, și transformarea acestor drepturi din scop în mijloc pentru promovarea agendei geo-strategice a actorilor globali și regionali.
Instrumentalizarea politică a globalizării de către super-puterile globale, menită a utiliza transformările naturale ale lumii în scopul instaurării unei ordini neo-imperiale simultan cu împingerea puterilor mici și mijlocii spre neo-feudalizare și neputință economică este o altă realitate care trebuie combătută. Odată cu ea trebuie combătută oligarhia globală a instituțiilor finanțatoare internaționale și cea a birocrației internaționale. Am pledat de mult și în această direcție.
9. Scopul, direcția, conținutul și mijloacele schimbării ne despart
Nu este, însă, același lucru când doi spun același lucru. „Non idem est si duo dicunt idem!” Chiar și când terapiile propuse de dl Orban sunt corecte (iar atunci nu sunt noi), scopurile și instrumentarul pentru aplicarea lor sunt greșite.
Ordinea internațională nu se poate schimba prin revoltele belicoase ale celor mici (Ungaria este un asemenea exemplu) ci prin asocierea lor și prin negocieri purtate cu inteligență și perseverență.
De asemenea, nu poate fi concepută egalitatea între entitățile suverane simultan cu practicarea inegalității în interiorul acestora. Egalitatea între state fără egalitatea între cetățenii acestora este inutilă; egalitatea între cetățenii statelor inegale între ele este imposibilă. Tot așa cum libertatea în afară fără libertate în interior este zadarnică și neviabilă.
În fine, oligarhiile globale – că este vorba despre plutocrați, despre birocrați, despre trusturile media etc. – nu pot fi combătute și controlate decât cu instrumentele unei puteri politice globale. Lupta dintre oligarhii naționali și oligarhii globali nu poate fi câștigată decât de cei din urmă. Nici democrațiile naționale, fie ele și reabilitate și scoase din criza în care se găsesc, nu pot învinge guvernarea oligarhică globală.
Civilizarea capitalului global și transformarea capitalismului neo-liberal dogmatic în capitalism social se pot obține doar prin metamorfozarea „democrațiilor statistice” naționale (devenite azi aproape exclusiv niște ritualuri fără înțeles și fără conținut, practicate de ipocriți fără credință) în „democrații meritocrate”, federalizate la nivel regional și global tot pe baze democratice, de astă dată specifice conceptului de „națiune cosmopolită”.
10. În loc de concluzii
A nu ține seama de cauzele nemulțumirii populare pe care le pune în discuție Victor Orban, ar fi o imensă greșeală. A respinge necritic toate măsurile de contracarare a crizei de încredere în ordinea democratică și liberală (la nivel național și global), pe care le preconizează, ar fi cu totul contraproductiv și nu ar face decât să adâncească falia dintre popoare și conducătorii lor. A ignora, însă, mesajul profund al discursului orbanian (o repet, ambiguu în formă și reacționar în conțiunt), a-l trata cu superficialitate la modul ironic și a nu i te adresa cu numele pe care trebuie să îl poarte – acela de „fascist”, ar fi un păcat mortal.
Aceasta nu numai pentru că, dacă pluralismul valorilor trebuie admis la nivel global, el este inadmisibil în cazul celor care sunt membri ai aceluiași club (în speță UE și NATO) și nici pentru că întâietatea Ungariei în privința derapajului spre național-autoritarism în epoca post-bipolară amintește dureros de o întâietate similară în epoca interbelică, ci pentru că, așa cum însuși dl Orban foarte corect observa, într-o lume în criză, precum cea de astăzi, orice este posibil. Este posibil, așadar, ca ordinea anti-democratică și anti-liberală, aceea a unui naționalism primitiv și exclusivist dominând o societate închisă și controlată, să prindă viață, așa cum o preconizează și o rău vestește actualul premier maghiar. Or, asta înseamnă război și, de ce nu, în cele din urmă, încheierea istoriei; nu, însă, prin uniformizarea valorilor la nivel global ci prin dispariția tuturor combatanților.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu