„Miracolului economic” propus de Anghel Rugină. Interviu cu Adrian Severin

„Miracolului economic” propus de Anghel Rugină. Interviu cu Adrian Severin – 27 nov.2014

Alexandru Cosmin Codreanu

Cu o mică întâziere datorată unor drumuri neprevăzute, câteva comentarii pe marginea „miracolului economic” propus de Anghel Rugină. A patra parte a amplului interviu despre diasporă cu dl. Adrian Severin

„Miracolul economic” propus de Anghel Rugină. Interviu cu Adrian Severin, partea a IV-a |...

După ce în prima parte a interviului cu dl. Adrian Severin am discutat despre România și diaspora sa în perioada comunistă și la începutul anilor ’90, și am continuat în a doua parte despre relațiile dintre România și Basarabia după pactul Ribbentrop-Molotov, schimbând subiectul în cea de-a treia parte a acestui amplu interviu la revenirea diasporei politice în România prin personalități ca Ion Rațiu, Radu Câmpeanu și Iosif Constantin Drăgan, în această partea a patra vom detalia „miracolul economic” propus de un alt exponent de marcă al diasporei române, dl. Anghel Rugină.
Alexandru Cosmin Codreanu (A.C.C.): Anul 1990 este momentul când revine în țară dr. Anghel Rugină, un reputat savant în economie de origine română având cetățenie americană. Dumnealui propune în zorii perioadei de tranziție din România un plan de refacere și stabilizare economică care, în viziunea dumnealui ar fi condus la un „miracol economic”. În 1990 este ales membru de onoare al Academiei Române și al Asociației Generale a Economiștilor din România.
„În anii care au urmat, meritele deosebite ale profesorului A. N. Rugină au fost recunoscute și prin acordarea titlului de doctor honoris causa de către mai multe universități din România: Academia de Studii Economice din București, Universitatea din București, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași, Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați, Universitatea “Ovidius” din Constanța, Universitatea de Vest din Timișoara.
De asemenea, Anghel N. Rugină a revenit de mai multe ori la Banca Națională a României, instituția unde și-a început activitatea profesională și care l-a susținut în vederea frecventării studiilor în străinătate. Aici a fost primit de Consiliul de Administrație al BNR și a conferențiat în prezența guvernatorului Mugur Isărescu, care a exprimat public sentimentele de prețuire ale specialiștilor băncii centrale față de personalitatea lui Anghel N. Rugină.”

(Sursa: Ziarul Financiar)

L-ați cunoscut pe dl. A. N. Rugină? În ce consta planul dumnealui? Cum a fost primit planul dlui. Rugină în afara sferei academice, de autoritățile române, în special de Ministerul Reformei? Au fost aplicate, măcar parțial, aceste idei în perioada anilor ’90-2000?
Adrian Severin (A.S.): Da, l-am cunoscut pe dl Rugină și, în calitate de Ministru al Reformei, am avut mai multe întâlniri cu domnia sa. Multe dintre ideile exprimate de dânsul erau interesante. Nu toate erau aplicabile, în timp ce altele, poate aplicabile în alte părți, nu erau potrivite contextului românesc. Unele dintre ele erau ușor naive sau vetuste. Spre exemplu ideea evaluării și garantării cursului leului în argint. Dl Rugină a fost primit și ascultat cu simpatie peste tot. Ceea ce în memoriile sale este prezentat ca un plan de refacere și stabilizare economică nu era decât un set de idei economice care nu acopereau întregul spectru al problematicii schimbării. Memoria nu este istorie. Dincolo de sentimentele de prețuire exprimate public, dl. Mugur Isărescu poate fi citat și cu remarca potrivit căreia „ideile dlui. Rugină sunt puțin cam ruginite”. Ele nu țineau seama nici de contextul politic. Ca un adevărat profesor dl. Rugină formula propuneri care chiar și atunci când erau corecte nu puteau fi aplicate în ritmul și ordinea planificate din cauză că strada era nervoasă, iar străinătatea ostilă. Repet, însă, că nu puține au fost sugestiile dlui. Rugină care au fost preluate în acțiunea politică. Eram cu toții ahtiați de idei, iar atunci când acestea veneau, le devoram. Nu toate însă puteau zbura. Nu toate purtau fructe. Aceasta în anii 1990. După aceea, au venit alte vremuri, alte etape, alte exigențe și alte idei.
Aș încerca, însă, să fiu ceva mai concret.
1. Astfel dl. Rugină recomanda ca Guvernul să nu se grăbească imediat cu împrumuturile mari din străinătate; mai exact să nu apeleze la asemenea împrumuturi înainte de a trece cel puțin un an din perioada de tranziție, când noua ordine începe să se consolideze. Ajutorul de orice fel din afară, spunea dl Rugină, este bine venit și se poate accepta oricând, dar nu sub formă de împrumut. Or, exact asta a și făcut Guvernul Roman. Cu mențiunea că nici nu a putut face altfel. După ce legăturile cu instituțiile finanțatoare internaționale fuseseră rupte pe timpul regimului Ceaușescu, iar datoria externă a României devenise nulă sau neglijabilă, nimeni nu mai voia să împrumute România. Asta în timp ce datoria uriașă a Poloniei se ștergea într-una. Câtă vreme România nu avea credibilitate pe piața financiară externă, pentru simplul motiv că lipsea de acolo, nici investitorii străini nu veneau. De ce ar fi venit, mai ales pe piața unei țări încă membră a CAER și a Pactului de la Varșovia? Or, economia românească era blocată. Ea era supracapitalizată, dar depășită sub aspect tehnologic și lipsită de lichidități. În aceste condiții pe ce alte „ajutoare externe” ne puteam baza? Creditele nerambursabile din partea UE au venit mult mai târziu, iar și acestea cu foarte multe condiții și cu o uriașă greutate explicată prin reacția negativă față de instabilitatea politică internă marcată de violențele anti-democratice minerești bine cunoscute. Într-un atare context, așteptarea forțată, care a coincis cu recomandarea dlui. Rugină, nu a adus nimic bun. Restructurarea economiei românești, absolut necesară și pe care o recomanda ca prioritate dl. Rugină, nu se putea face prin mijloace administrative sau exclusiv administrative, căci astfel am fi repetat metodele voluntarismului comunist, evident, cu aceleași rezultate. Investițiile străine și privatizarea erau principalele și inevitabilele vehicule ale restructurării economice, dar ele nu veneau fără garanțiile date de FMI și Banca Mondială, fără activarea prezenței românești pe piața financiară externă. Ceea ce am reușit, în cele din urmă, fără a ne îndatora, însă, prea mult. Fapt este că și astăzi datoria publică externă a României este relativ mică, acesta fiind unul dintre atuurile sale în comparație cu ceilalți membri ai UE.
2. Rugină mai recomanda să nu se facă reforme izolate și la o distanță de timp mare una de alta, pentru că pe această cale, chiar și reforme bune, pot duce la eșecuri când restul economiei naționale se află în dezechilibru. Un punct de vedere absolut corect pe care, ca Ministru al Reformei, l-am împărtășit din plin și am încercat să îl pun în aplicare. Problema a fost suportabilitatea socială. Puteam aborda formula unei reforme-șoc cu condiția să dispunem de resurse financiare spre a asigura o terapie intensivă de recuperare socială. Personal am crezut că pot găsi echilibrul dintre „șoc” și „terapie”, fie el și unul precar. Echipa conservatoare sau, poate, pragmatică, aflată atunci în jurul președintelui Iliescu, a crezut că nu se pot face reforme de sistem simultane fără a provoca agitație socială maximă. După părerea mea agitația socială a timpului – căci atunci toată lumea era permanent în stradă – nu se explică prin reacția de respingere a reformelor, acesta putând fi cel mult pretextul, ci prin fenomenul de decompresie subsecvent decesului a ceea ce s-a numit terorismul de stat. Negarea autoritarismului a coincis inevitabil pentru o vreme cu negarea autorității publice. Dictatorul dispărut a fost înlocuit spontan prin milioane de dictatori. În acest context „reforma calculată” preconizată de dl. Rugină nu avea cum să se aplice la literă. Reformele au fost parțial decalate și asta a fost rău. Plătim și astăzi consecințele jumătăților de măsură de atunci.
3. Rugină mai recomanda și înghețarea salariilor în economie pe o perioadă de trei ani, în paralel cu măsuri pentru sprijinirea șomerilor. Nimic rău în asta. Întrebarea era cum poți îngheța lucrurile într-un proces al cărui nume era „schimbarea”? Cum puteau fi liberalizate prețurile și înghețate salariile, în condițiile în care inflația, pe care la început am ținut-o destul de bine în mână, avea și virtuți corective iar nu numai caracter structural, iar populația nu mai accepta „hamul” Statului?!
4. Rugină mai propunea operarea unei distincții între sectoarele economice care trebuie să rămână în proprietatea Statului și cele deschise privatizării. Această idee a fost slujită prin trei documente guvernamentale ale timpului, concepute încă înainte ca dânsul să își fi făcut publice opiniile. Este vorba de Legea nr. 15/1990 privind transformarea întreprinderilor de Stat în regii autonome și societăți comerciale, documentul de poziție al Consiliului pentru Reformă privind domeniile economice cu valoare strategică care trebuiau să facă obiectul unei dezvoltări prioritare sprijinite de Stat și respectiv Legea privatizării care includea o procedură specială pentru privatizarea pachetului de control al Statului în societățile comerciale cu caracter strategic. Dlui. Rugină i-a venit foarte greu să creadă, la timpul respectiv, că ideile sale fuseseră „anticipate” de Guvernul român. Ceea ce nu aveam în vedere și personal combăteam era utilizarea agenților economici de Stat pentru promovarea politicilor macro-economice ale Statului, respectiv politica salarială, cea a păstrării / creării locurilor de muncă și cea a dezvoltării teritoriale. După un sfert de secol de economie de comandă, era de neconceput ca Statul să continue a se sustrage regulilor pieții atunci când acționa ca agent economic. Statul putea stimula sau frâna anumite procese, ori determina prin politicile sale anumite comportamente ale întreprinzătorilor, dar nu putea folosi pârghii politico-administrative spre a dirija în mod direct activitatea economică. Sectorul de Stat din economie, în concepția noastră, era menit doar să apere interesul național ferind țara de subordonarea lui unor interese străine și de folosirea lui ca pârghie pentru atingerea unor ținte străine interesului național românesc. Asupra acestor din urmă principii părerile dlui Anghel Rugină erau cel puțin neclare, unii dintre noi suspectând că ele rămăseseră foarte mult la stadiul gândirii economice național-țărăniste interbelice.
5. După punerea activității fostelor întreprinderi socialiste de stat pe baze comerciale, dl Rugină preconiza categorisirea lor în: (a) întreprinderi viabile fără a necesita restructurări; (b) întreprinderi viabile care au nevoie de restructurare; (c) întreprinderi neviabile. Criteriul și modalitatea de departajare între aceste categorii ar fi trebuit să rezulte din „calcularea de prețuri reale de echilibru pentru fiecare întreprindere în parte”. Aceasta presupunea, însă, existența unor „prețuri reale” în afara celor stabilite pe piață și ne trimitea la practicile fostului Comitet de Stat pentru Prețuri. Prin legislația „revoluționară” singurele prețuri care implicau intervenția politică a Statului erau cele de monopol. Restul prețurilor ar fi trebuit să fie libere, distincția dintre întreprinderile viabile și cele neviabile trebuind făcută de piață. Apoi, în funcție de aceasta, urma să se intervină cu politici de restructurare sau salvare, după caz, vehiculul preferat al restructurării fiind privatizarea și doar în ultimă instanță subvenția. Nici astăzi nu înțeleg prea bine cum am fi putut avea o reformă pornită simultan în toate domeniile, așa cum corect recomanda profesorul Rugină, în cadrul căreia am fi operat în paralel cu „prețuri calculate” administrativ și „prețuri rezultate” din întâlnirea liberă între cerere și ofertă. După cum nu văd pe ce criterii din afara testului de piață am fi putut determina nevoile de restructurare, precum și de unde am fi putut obține fondurile necesare restructurării dacă nu din împrumuturi, investiții străine și privatizări; preferabile fiind, desigur, cele două din urmă. Atunci, ca și acum, am fost și sunt adeptul intervenției Statului în ajustarea efectelor sociale negative ale acțiunii pieții, dar nu și al intervenției Statului spre a modifica artificial echilibrele formate pe piață și a silui regulile pieței. Omul poate administra produsele naturii, dar nu poate stăpâni natura. Ori de câte ori a făcut-o, încercând a se juca de-a Dumnezeu, a creat numai dezastre.
6. „Planul Rugină” preconiza privatizarea exclusivă a întreprinderilor neviabile, neviabilitatea acestora stabilindu-se prin calcule efectuate în afara pieții. Ceva ca în genul calculelor pe care le face astăzi DNA spre a stabili dacă prețurile de privatizare au fost „corecte” sau nu. Problema este că, pe de o parte, era greu să se afle care sunt întreprinderile neviabile în afara expunerii lor la testul pieței, iar pe de altă parte, nimeni nu era interesat să cumpere întreprinderi neviabile. La aceasta se adăuga și faptul că existau întreprinderi viabile insuficient de bine gestionate de Stat, precum și întreprinderi viabile pe care Statul nu mai avea de ce să le gestioneze direct. Ceea ce noi am preferat atunci a fost să promovăm ideea unor contracte de privatizare în care nu prețul în bani era elementul principal, ci investițiile sociale și dezvoltarea economică ulterioară. Privatizarea trebuia să fie un vehicul al restructurării, cum am mai spus, dar și un instrument al dezvoltării economice directe și al protecției sociale directe și indirecte. Că lucrurile nu au mers așa nu este un viciu de concepție, ci unul de executare. Aceasta este, însă, o altă poveste. În rest, ideea dlui. Anghel Rugină privind asigurarea unei concurențe echitabile, în condițiile egalității de tratament și de șanse, între întreprinderile de Stat și cele private, a fost acceptată din start, ea fiind, de altfel, unul dintre principiile de bază al proiectului românesc de reformă.
7. În fine, profesorul Rugină era adeptul sistemului electoral cu vot majoritar în circumscripții uninominale. Acest sistem are, fără îndoială, virtuțile lui. În condițiile concrete ale României, consecințele lui s-au dovedit, însă, dezastruoase atunci când el a fost adoptat cu zece ani mai târziu. Faptul scutește de orice comentarii. El demonstrează că nu este suficient să ai idei bune, ci și idei adaptate la mediul concret în care se aplică.
Am dorit să mă refer mai pe larg la „miraculosul Plan Rugină” pentru a arăta că adevărul este undeva pe la mijloc, că nu există soluții miraculoase și că nu toate ideile născute în afara României zboară, mai ales în România. Profesorul Rugină a fost bine primit și atent ascultat. Unele din ideile sale au fost aplicate. Altele nu. Unele s-au dovedit inadecvate. Altele mai așteaptă proba adevărului.

Prospectiv Az .
Domnul Severin spune: " 1. Astfel dl. Rugină recomanda ca Guvernul să nu se grăbească imediat cu împrumuturile mari din străinătate; mai exact să nu apeleze la asemenea împrumuturi înainte de a trece cel puțin un an din perioada de tranziție, când noua ordine începe să se consolideze. Ajutorul de orice fel din afară, spunea dl Rugină, este bine venit și se poate accepta oricând, dar nu sub formă de împrumut. Or, exact asta a și făcut Guvernul Roman. Cu mențiunea că nici nu a putut face altfel. După ce legăturile cu instituțiile finanțatoare internaționale fuseseră rupte pe timpul regimului Ceaușescu, iar datoria externă a României devenise nulă sau neglijabilă, nimeni nu mai voia să împrumute România."

Profesorul Rugina stia cel mai probabil ca numai cu investitii straine directe se poate crea o sansa pentru dezvoltarea unei economii durabile--cel putin dela reciclarea petrodolarilor in datorii sud-americane de catre bancile vestice se invatase lectia imprumuturilor. In conditiile in care strainii nu doreau nici macar sa imprumute Romania post-1989, consider ca acestia nu au dorit succesul reformelor initiate de un grup din Guvernul Roman al carui foarte activ membru in sensul acesta a fost dl. Severin. Vina lui Iliescu (mineriade etc.) este partiala, dar consider ca aceasta a crescut odata cu Puciul esuat dela Moscova din august 1991. Rezultatul acelor reforme, in conditiile de mai sus, a fost inceputul sfarsitului.

Ma intreb acum ce propunea dl. Rugina ca alternativa la capitalul strain, temporizarea reformelor pana cand economia romaneasca si-ar fi re/constiutit in mod organic capacitatea de (auto)finantare?

Raspunsul dat de dl. Severin in text pare a fi altul:

" 2. Rugină mai recomanda să nu se facă reforme izolate și la o distanță de timp mare una de alta, pentru că pe această cale, chiar și reforme bune, pot duce la eșecuri când restul economiei naționale se află în dezechilibru."

O alta problema ridicata este:

" 6. „Planul Rugină” preconiza privatizarea exclusivă a întreprinderilor neviabile, neviabilitatea acestora stabilindu-se prin calcule efectuate în afara pieții."

Astfel de calcule trebuie sa plece dela costul de inlocuire. Cred ca aceasta a fost eroarea de inceput, s-a luat pretul pietzei in conditiile absentei/nefunctionarii pietzei. Costul tinde astfel catre zero. Cu perspectiva de acum, ar fi fost mai bine sa se fi plecat dela costul de inlocuire si vazut care ar fi fost costul conservarii. Abia cand acesta din urma l-ar fi depasit pe primul se putea pune problea lichidarii.

Ma intreb la momentul acesta ce si cum ar schimba dl. Severin cursul Reformei daca ar avea la dispozitie masina timpului?

Stefan Kovacs Bun, acuma ca un om care a trăit anul 1990- să recunoaștem că tot ce s-a făcut s-a făcut pe baza unor idei- în cel mai bun caz citite prin cărți- în cel mai rău caz văzute prin filmele proaste. Piața liberă este un mit- unde ești un perpetuu cumpărător și nu produci nimic- nici măcar agrafe de birou- pentru că Coreea de Sud le produce mai ieftin .Rezultatul este că trebuie să cumperi tot- și că îți lichidezi economia- care nu e cea mai performantă dar măcar agrafe, televizioare și alte chestii poate să producă, să dea locuri de muncă, etc. S-a trecut de la un sistem de stat- care funcționa prost dar funcționa- în mâinile unor directori care n-aveau pregătirea necesară- marea majoritate- pe motiv că ei sunt mai deștepți decât statul. N-au fost .Privatizările-din păcate nu ne-au lăsat nici un fel de bravă întreprindere care să funcționeze pe mebo ci ne-au condus la statul care vindea chiloți în librării- ca dovadă supremă de prostie .Obiectiveel interesante- cum ar fi de exemplu IPRS-ul - au fost privatizate cu vânzători de Boni-Bon și Topi-Top- pentru că atât i-a dus mintea pe obsedații de piața liberă. După ce a fost mărit nejustificat salariile celor din Energie- prețurile la facilități s-au dus naibii- și am rămas cu o țară într-un perpetuu faliment, în care statul are o uriașă durere în cot de poporul aferent ,etc.

Adrian Severin Dle Kovacs, cu cele mai multe din analizele dvs sunt de acord. În chestiunea privatizării se vede că vorbiți ca unul din afară. Faptul că ați trăit anul 1990 nu înseamnă că știți ce s-a întâmplat atunci cu adevărat, acolo unde s-au luat deciziile. Cu atât mai puțin înseamnă că dacă s-ar fi făcut ceea ce credeți dvs că ar fi trebuit făcut ar fi fost mai bine. Mărturisesc că nu am acum timpul și starea de spirit pentru a vă oferi toate informațiile. Ele se găsesc în multe din textele scrise de mine și de alții. Singurul motiv al acestei intervenții este acela de a vă încuraja să fiți ceva mai rezervat în aprecieri. Ar fi păcat ca un om cu capacitatea dvs analitică să alunece spre genul pamfletar. Nu cred că pamfletul mai ajută azi cu ceva. Sper din suflet să nu vă fi deranjat cu aceste remarci.

S.K   Domnule Severin- adevărul este că dvs. aveți dreptate- evident că nu știu foarte multe dedesubturi- rugămintea e să luați comentariul ca exprimarea- să zicem -a unei mirări. Nu insatisfacții- pentru că n-am de ce- și nici măcar frustrări. Dar poate că n-ar fi rău să aflăm și noi- după 25 de ani- de ce s-au făcut anumite lucruri. Dvs. sunteți una din cele mai bune surse.

A.S  Dle Prospectiv FCh, sunt multe idei care pot fi apreciate astăzi ca fiind mai bune decât cele aplicate acum 25 de ani. Sunt chiar multe idei mai bune care au circulat atunci și nu s-au aplicat. Oamenii de știință pot face planuri impecabile. Politica este, însă, altceva. Nu din vina politicienilor ci pentru că și atunci când politicienii știu ce este bine de făcut, ei nu știu ce cum poți păstra sprijinul popular făcând ceea ce este bine de făcut. Reforma / privatizarea s-a făcut sub presiunea străzii și a străinătății. Și străinătatea și strada au fost mai puternice decât Academia. De aceea istoria contrafactuală nu are o valoare prea mare.

P.Az . Domnule Severin, scrieti ca reforma s-a facut la presiunile strazii si strainatatii. Gandesc ca aceste presiuni erau in sensuri opuse. In timp ce strada avea sa voteze in 1992, deci punea o presiune elctorala pe tot procesul, care era natura presiunii exercitate de strainatate? Intreb asta mai cu seama in conditiile lipsei de finantare. Va mai aduceti aminte care era recomandarea specifica facuta de dl. Rugina in sensul finantarii?

P.Az .  "Democraţia liberală trăieşte şi se simte bine în România. Dar este esenţial ca aceste milioane de tineri alegători români să rămână ascultaţi, iar domnii Iohannis şi Poanta să lucreze împreună, să continue să întărească statul de drept. România poate chiar să devină un model pentru regiune."
De ce victoria lui Klaus Iohannis este atât de importantă, dincolo de aspectele geopolitice?
Pentru că, scrie Mark Gitenstein, “începând de la revoluţia din 1989, în România se duce o luptă titanică. Pe de o parte sunt forţele schimbării şi ale reformei, susţinute de UE, FMI, Banca Mondială şi diplomaţii occidentali. Pe de cealaltă parte de află oligarhii şi baronii politici, a căror miză este un status quo doar parţial reformat. România a aderat la NATO în 2004 şi la UE în 2007, dar reformele necesare pentru a-şi asigura aderarea nu au părut că îşi fac efectele”.

Vestul nu a produs această schimbare. Românii au făcut-o.

http://www.cotidianul.ro/gitenstein-vestul-nu-a-produs.../

„România şi lumea întreagă au fost uimite de victoria lui Klaus Iohannis la alegerile prezidenţiale de pe 16 noiembrie. Domnul Iohannis, primar oraşului transilvan Sibiu, conduce coaliţia de centru-dreapta. Cei mai multi observatori se aşteptau la o victorie facilă a premierului Victor Ponta. Alegerea reprezintă o schimbare fundamentală de direcţie în politica românească şi un moment hotărâtor în drumul către către Vest, democraţie, stat de drept şi transparenţă”, scrie pentru The Wall Street Journal Mark Gitenstein, „consilier special la Mayer Brown LLP si fost ambasador al Statelor Unite in Romania”. Se mai poate adăuga la CV-ul lui Gitenstein: şef la Fondul Proprietatea şi consilier al Astra Asigurări, prin intermediul firmei de avocatură menţionate.
"Vestul nu a produs această schimbare. Românii au făcut-o. Cum mulţi mi-au spus-o în săptămâna alegerilor, ei sunt în sfârşit mândri că sunt români. Aceasta are implicaţii importante pe fondul mişcărilor Rusiei în regiune şi al îngrijorărilor că ţări precum Ungaria par gata să facă întelegeri cu Kremlinul privind influenţa rusă. Unul dintre cele mai bune pavăze împotriva agresiunii ruse este ca guvernele de la Bucureşti, Kiev şi Tbilisi să-şi asculte cetăţenii, care doresc să se alinieze Vestului, să construiască instituţii puternice şi transparente.
Democraţia liberală trăieşte şi se simte bine în România. Dar este esenţial ca aceste milioane de tineri alegători români să rămână ascultaţi, iar domnii Iohannis şi Poanta să lucreze împreună, să continue să întărească statul de drept. România poate chiar să devină un model pentru regiune."
De ce victoria lui Klaus Iohannis este atât de importantă, dincolo de aspectele geopolitice?
Pentru că, scrie Mark Gitenstein, “începând de la revoluţia din 1989, în România se duce o luptă titanică. Pe de o parte sunt forţele schimbării şi ale reformei, susţinute de UE, FMI, Banca Mondială şi diplomaţii occidentali. Pe de cealaltă parte de află oligarhii şi baronii politici, a căror miză este un status quo doar parţial reformat. România a aderat la NATO în 2004 şi la UE în 2007, dar reformele necesare pentru a-şi asigura aderarea nu au părut că îşi fac efectele”.
Iar exemplul pe care îl dă fostul ambasador al SUA este cel al anului 2012, “când măsurile anticorupţie au dus la o criză constituţională. Procurorii anticorupţie îl condamnaseră recent pe fostul premier de centru-stânga Adrian Năstase. Când partidul sau a preluat puterea, la finalul primăverii, cu programul de a anula măsurile de austeritate, s-a încercat destituirea preşedintelui, înlocuirea procurorilor şi amnistierea politicienilor corupţi, probabil şi chiar a domnului Năstase”.
“SUA, UE şi cancelarul german Angela Merkel au răspuns prin sprijinirea fermă a statului de drept şi a regimului anticorupţie, ceea ce a dus la o listă a UE cu obiective specifice pentru Romania, inclusiv interdicţia impusă puterii executive de a se amesteca în activităţile procurorilor anticorupţie, de a amnistia pe cei condamnaţi pentru corupţie şi de a interveni în activitatea Curţii Constituţionale, care superviza referendumul de demitere a preşedintelui.
Domnul Ponta, proaspăt ales la acea vreme, a urmat aceste dictate şi a salvat tara de pe marginea prăpastiei. Însă îngrijorător era că reformele din România depindeau de presiunile exterioare. Reformele, o democraţie funcţională şi piaţa liberă vor fi sustenabile doar dacă vor fi îmbrăţişate de poporul roman.”
Pe finalul comentariului său pentru The Wall Street Journal, Mark Gitenstein susţine că o parte din victoria lui Klaus Iohannis i se datorează Monicăi Macovei, “campioana anticorupţie”, mai exact faptului că actualul preşedinte ales a ştiut să îmbrăţişeze tezele campaniei celei din urmă. În acest fel şi pe fondul scandalurilor amnistiei şi votului în diaspora, electoratul a considerat că Ponta nu va fi capabil să reziste elementelor antireformă din partidul său.

A.S  Dle Prospectiv Az, nu cred ca dl Rugină să fi făcut vreo recomandare specifică cu privire la finanțarea României la începutul deceniului 1990. În esență situația de atunci era următoarea: i. o economie supracapitalizată dar lipsită de lichidități care producea orice dar ținea mărfurile pe stoc; ii. o populație dezlănțuită împotriva oricărei ordini care dorea imediat "compensarea" sacrificiilor făcute în timpul comunismului (sub presiunea ei s-a făcut eroarea restituirii "părților sociale", printre altele); iii. o datorie externă "zero" dar instituții finanțatoare internaționale care nu mai aveau nici o legătură funcțională cu România și care nu voiau să acorde nici acele minime credite stand by care ne-ar fi permis să ne împrumutăm pe piața privată la dobânzi rezonabile; iv. un Occident care exercita presiuni asupra României pentru a trece la economia de piață printr-o "terapie de șoc", adeziunea la o asemenea terapie fiind criteriul atașamentului puterii post-comuniste față de democrație (sic!); v. o URSS muribundă dar care încă mai manevra prin mijloace de tot felul spre a menține România în sfera sa de influență, așa cum se înțelesese cu SUA la Malta (eu am fost ministru al unei Românii care încă mai era membru al CAER și al Pactului de la Varșovia dar căreia aceste alianțe, bune sau rele, îi dăduseră de înțeles că nu îi vor mai oferi nici minima "protecție" asigurată până atunci în competiția cu Occidentul, fără a-i oferi în schimb deplină libertate de mișcare).

În acest context orice idee de a amâna deschiderea pieței de capital - deci de a amâna privatizarea - era taxată drept cripto-comunism și orice idee de a privatiza la alte prețuri decât cele stabilite pe piața liberă era taxată drept neo-comunism, etichetări imediat urmate de izolarea internațională și sufocarea financiară a României, pe de o parte, și de susținerea din afară a mișcărilor contestatare cu caracter anarhist, oricând predispuse la violență, pe de altă parte. (Ca ministru al privatizării timp de un singur an, am adoptat o cale de mijloc pe care o pot susține foarte bine azi dar care atunci m-a adus într-o bătălie dură, din fericire câștigată, cu UE și mai puțin cu SUA, de care românii nu au aflat, însă, nimic.) Acestor sfidări liderii politici ai timpului nu le-au răspuns totdeauna inspirat. Este greu să îi judeci astăzi după ce rezultatul jocului este cunoscut. Mai ales nu îi poți judeca din perspectiva unor calcule academice care nu țin seama de constrângerile sociale și politice reale ale momentului. (Singura judecată corectă ar fi aceea legată de alegerea între opțiunile aflate atunci efectiv pe masă dar și aceasta ne-ar împinge spre o istorie contra-factuală căci nu putem ști cu certitudine ce s-ar fi întâmplat din punctul de vedere al reacțiilor sociale, de pildă, dacă reformele pe care le-am susținut eu și mi-au fost refuzate ar fi fost aplicate. Eu susțin că dacă reforma concepută de mine ar fi fost aplicată integral, adică fără jumătăți de măsură și în ritmurile preconizate de mine, nu am fi avut problemele politice și sociale de azi dar nu pot paria că societatea nu ar fi reacționat negativ din motive subiective sau că factorul extern nu ar fi speculat-o în defavoarea noastră. Una este reacția estimată și calculată pe baze raționale și alta este reacția reală aflată sub imperiul emoțiilor și al întâmplării.

Dl Gitenstein spune că "începând din 1989 în România se duce o luptă titanică. Pe de o parte sunt forțele schimbării și ale reformei, susținute de UE, FMI, Banca Mondială și diplomații occidentali. Pe de altă parte se află oligarhii și baronii politici, a căror miză este un status quo doar parțial reformat."

În ceea ce privește "lupta titanică", așa este. Tot adevărat este că în 1989 erau implicate în această luptă "forțele schimbării și reformei". Pe ele, însă, nu le susținea cu adevărat mai nimeni. Erau, este adevărat, câțiva diplomați occidentali care înțelegeau ce se petrece în România dar în capitalele lor nimeni nu îi asculta. Unde a fost sprijinul internațional în 1991 când Guvernul Roman - care aduna forțele schimbării și reformei - a fost alungat printr-o lovitură de stat deghizată în rebeliune minerească?

În ceea ce îi privește pe "oligarhii și baronii politici", în 1989 și până prin 1992, ba chiar până prin 1996, aceștia nu existau. Cel puțin nu în înțelesul de astăzi. Pe atunci reformei i se opuneau forțele conservatoare ale restaurației și contra-reformei. "Oligarhii și baronii politici" sunt produsul târziu al acumulării primitive de capital la care au participat cu entuziasm și corporațiile străine, bine susținute politic de statele occidentale. Acestea i-au corupt deopotrivă pe politicienii români și pe întreprinzătorii români emergenți. România a plătit mită pentru a intra în NATO și UE. Aceasta este cu adevărat "marea corupție" ori cel puțin originea "marii corupții". Adrian Năstase a păcătuit în ochii Occidentului nu atât pentru că a crezut că și românii au dreptul la "comisioane confidențiale" ci pentru că a cerut ca o parte a "mitei" plătite vestului din buzunarul contribuabilului român să rămână și în România pentru a susține ridicarea mediilor de afaceri naționale. De aceea a fost calificat drept un "național comunist" întârziat și, fără îndoială corupt, care a trebuit eliminat. (Înțelegeți, poate, de ce lozinca "Jos comunismul!" strigată în 2014 într-o țară în care comunismul nu mai exsită iar "anti-comunismul militant" este doar o diversiune neo-conservatoare care legitimează intervenția străină, în urechile mele sună straniu.)

Știu că și aceste mărturisiri ar putea isca un alt urlet de furie și denunțarea mea drept cel mai mare corupt al României care nu știe nici măcar formula apei. Nu mă impresioanează. Eu nu mai am de pierdut decât lanțurile.

A.S  PS. În 1989-1992 (adică de la Revoluție și până la Constituție) aveam nevoie de bani. De unde să îi luăm? Aveam nevoie de timp. De unde să îl luăm? Aveam nevoie de experiență (privind trecerea de la comunism la capitalism)? De unde să o luăm? Aveam nevoie de înțelegere și sprijin intern și extern. De unde să le luăm?

Smaranda Dobrescu Reforma, cata s-a facut in acea perioada s-a obtinut in lupta zilnica cu oponentii terapiei de soc si adeptii reformelor graduale cu testarea gradului de suportabilitate al populatiei, s-a facut cu frana pusa de cei care vor deveni FDSN, cu dezacordul vocal al opozitiei si al populatiei.
Uitandu-ma in urma regret ca Adrian si guvernul acela nu au incercat sa castige populatia mai mult in sprijinul reformelor Populatia era cu ochii in patru sa nu ne intoarcem la comunism, dar pierdea din vedere ca trecerea la capitalism presupune o perioada de mari greutati.Oamenii ieseau din perioada de maxime greutati cel putin din ultimul deceniu si nu mai admiteau in numele victimelor revolutiei alte sacrificii suplimentare.Uitandu-ma in urma mai constat ca nu numai populatia a fost frustrata si revoltata. Cei care s-au angajat la aventura punerii in aplicare a reformei in conditiile sprijinului intern si extern inexistent au fost niste victime din start. Cuvintele lui Maurice Druon, bine cunoscute de Adrian Severin se adevereau zilnic, ca exemplificare a muncii lipsite de glorie si recunoastere:
"Trebuie sa lupti cu prietenii impotriva dusmanilor. Daca vei incerca sa-i transformi pe dusmani in prieteni vei ajunge doar sa-ti pierzi prietenii adevarati, castigand in schimb aliati indoielnici"

Cine arunca cu piatra in cel care a dorit si a facut reforma in acea perioada ar trebui sa spuna care era de fapt modalitatea optima de actiune pentru a multumi toate parerile acelei epoci si a ramane fidel solutiei acceptate de un intreg guvern!

P.Az Domnule Severin, va multumesc pentru raspunsul care va onoreaza si care ar trebui sa-i ajute pe cei care-l citesc sa evalueze rezultatele de azi in contextul lor istoric. Pentru un omul de afaceri si fost ambasador american la Bucuresti nu-mi fac iluzii ca istoria ar fi inceput cu mult inainte inainte de instalarea sa la post, ceea ce-l face sa declare cele citate de mine acum.

Vedeti dumneavoastra, din numeroasele schimburi pe care noi doi le-am avut, mie mi s-a conturat ideea ca parte din responsabilitatea neasumata a esecului romanesc vine din lipsa sprijinului financiar la inceput de ani 1990 cand dvs. si alti cativa din Guvernul Roman faceati si implementati Reforma.

Mi-as dori sa stiu mult mai multe decat au reiesit din dialogul dvs. cu dl. Codreanu despre coexistenta ideilor de reforma la acel moment de timp, de aceea sunt interesat daca dl. Rugina avea idei specifice de cum s-ar fi putut finanta Reforma in Romania. Acest interes vine si dintr-o intrebare ce ma preocupa de vreme buna: Au reusit mai bine alte natiuni in conditii oarecum similare si pentru ca si-au activat mai bine potentialul intelectual al diasporelor respective? La noi nu au fost asemenea oameni (cu idei) sau ideile lor nu au fost luate in seama?

Sa revin la omul de afaceri fost ambasador. I-as trimite post-scriptumul de mai sus pentru a-i aminti de o buna vorba americana: Put your money where your mouth is, Mr. G! Existenta unor reformatori ca dvs. in cercul puterii la acel timp, iar dupa aceea in Guvernul CDR, ar trebui sa absolve partial romanii de rea-vointa si ce li/ni se mai imputa.

Sper sa continuati si sa continuam. Va mutumesc.

P.S. Cred ca va dati seama ca suntem destui romani in diaspora care vrem si am putea ajuta Romania. De aceea am si urmarit aici la Grup cu interes genuin evolutia Ioanei Petrescu la Finante. Doar ca vrem sa intelegem daca suntem doriti si altfel/de altii decat pene la palaria strazii.

Nedeea Burca "Cred ca va dati seama ca suntem destui romani in diaspora care vrem si am putea ajuta Romania./.../. Doar ca vrem sa intelegem daca suntem doriti si altfel/de altii decat pene la palaria strazii." Mi-as dori tare mult sa fie macar cativa romani asemenea tie in diaspora.

P.Az. Cred ca sunt(em) multi, chiar mai buni. Ce (ne) lipseste este un centru de agregare. Ceilalti stiu asta.

N.B  Intr-adevar... Imi cer scuze ca nu am studiat indeajuns "wall"-urile celor de de la grup. Daca as facut-o, as fi remarcat ca avem chiar printre noi cativa dintre acestia.