de uichend
Comments
Dinica Roman Brîncuşi - ficţiunea preţului şi mitul “sfintei proprietăţi”. Predica de sabat: „Gheşeftul cu Brîncuşi”.
_____
Ieri, după predica de la Sinagogă, Rabi m-a tras de mînecă şi m-a întrebat: „zi-mi şi mie care-i gheşeftul cu Brîncuşi?” Şi, cum în bună tradiţie de familie, ce spun în „confesional”, spun şi în public, o să vă destăinui şi vouă „gheşeftul cu Brîncuşi”.
Situaţia cu opera de artă „Cuminţenia pămîntului” a lui Brîncuşi, tot acest show de vînzare-cumpărare, îmi aduce aminte de un demers radical al unui alt artist contemporan Yves Klein.
Yves Klein este unul dintrea artiştii contemporani foarte importanţi care înţelege bine funcţia artei contemporane. Opera de artă contemporană, spre deosebire de cea premodernă, nu este făcută spre a fi admirată neapărat, ci dezbătută şi criticată. Adăcă opera de artă nu are treabă cu contemplarea, ci cu tematizarea şi critica. Aşa succint. Bun.
Yves Klein, la un moment dat, face o expoziţie în care expune 11 tablouri identice de culoare albastră. Repet: I d e n t i c e. Nimic nu le deosebea. Exista însă un element fundamental care le deosebea şi care pentru omul contemporan înseamnă aproape totul: preţul. Fiecare lucrare identică se diferenţia doar prin preţ.
Expoziţia a creat un mare scandal. De ce? Klein expune nişte pînze vopsite albastru pe care poate să le facă oricine. Artă? Poftim. Da, artă şi încă una radicală. Pînă aici nimic prea nou. Parcă s-a mai făcut. Dar şi mai grav: le diferenţiază obraznic doar prin preţ punînd în chestiune esenţa puterii actuale: “economia de piaţă”. Adică ce e preţul? Un joc subiectiv, speculativ: aşa vreau eu, pentru că asta am zugrăvit-o la cafea dimineaţa, iar asta la vin seara. Pofitm şi vă bateţii capul! Curatori, galerişti, critici, bancheri, case de licitaţii, colecţionari – vă rog să va bateţi capul, eu, Yves Klein, mi-am făcut treaba! Preţul e în definitiv un joc speculativ al unei maşinării de pr, branding, marketing bla etc.
Yves Klein a lovit exact unde doare. Dar jocul nu s-a terminat. Au existat dezbateri, nervi, înjurături însă lucrările au fost cumpărate şi au ajuns “unde trebuie”. Ce a urmat? „Mîna invizibilă” şi-a făcut treaba: în timp preţul lucrărilor lui au crescut. El a devenit un clasic şi preţul a devenit pe măsură. Dar cea ce e cu adevărat interesant este că, în ciuda creşterii preţului operelor lui, tablourile albastre care se deosebeau doar prin preţ, chiar dacă şi ele s-au scumpit, au păstrat proporţiile preţului diferenţiat iniţial. Iată fetişismul nud al mărfii şi al relaţiilor de piaţă construite pe o falsă conştiinţă. E doar un spectacol, prieteni!
Bun. Asta a fost mai demult. Revenim acasă.
Cu Brîncuşi în cazul nostru situaţia este poate şi mai deocheată. Tot show-ul cu re-cumpărarea operei lui Brîncuşi nu este decît ilustrarea perfectă a fantasmelor în care trăieşte establishmentul nostru politic şi cultural. Opera lui Brîncuşi pariticipă fără să vrea la mitizarea ideii de „sfîntă proprietate”. Ba mai mult: se merge pînă la absurd. Mitul „sfintei proprietăţi” care a devenit la noi o ideologie fundamentalistă este atît de puternic că nu e suficient un singur preţ de cumprare. Ca ceva să treacă din domeniul „sacrului” (proprietate privată) în domeniul „profanului” (proprietatea statului) e nevoie de un dublu sacrificiu, de două ritualuri de cumpăprare (odată în comunism, odată acum), de un preţ de 2-3 ori mai mare (la licitaţie nu ar fi depăşit 5 mil. spun experţii; de unde 11 mil?) etc. Şi fără să vrem contribuim şi noi cu toţii la această „acţiune artistică” şi demers care nu are nimic cu arta, ci doar cu legitimarea unui tip de putere hegemonică. Iar „open mindul” nostru creativ & artistic & intelectual e parte activă a acestui proces. Asta e deja dureros: la noi arta contemporană tinde mai degrabă să legitimeze acest proces, în loc să-şi facă treaba: să tematizeze şi să critice.
Însă eu cred că pe termen mediu şi lung această poveste va contribui mai degrabă la demitizarea poveştii „sfintei porpiretăţi”. De ce? Pentru că procesul de cumpărare-vînzare ne spune că totul nu e decît o marfă şi că îşi poate schimba natura în dependenţă de voinţa puterii. La noi, cum bine a observat instinctual Rabi, povestea s-a transformat într-un „gheşeft”. Iar cînd apare gheşeftul nimic sfînt nu mai rămîne
Şalom, Pace.
PS: GHEȘÉFT, gheșefturi, s. n. (Fam.) Afacere măruntă (necinstită), speculaţie. – Din germ. Geschäft.
https://www.facebook.com/vasile.ernu/posts/10154168499234825?pnref=story
_____
Ieri, după predica de la Sinagogă, Rabi m-a tras de mînecă şi m-a întrebat: „zi-mi şi mie care-i gheşeftul cu Brîncuşi?” Şi, cum în bună tradiţie de familie, ce spun în „confesional”, spun şi în public, o să vă destăinui şi vouă „gheşeftul cu Brîncuşi”.
Situaţia cu opera de artă „Cuminţenia pămîntului” a lui Brîncuşi, tot acest show de vînzare-cumpărare, îmi aduce aminte de un demers radical al unui alt artist contemporan Yves Klein.
Yves Klein este unul dintrea artiştii contemporani foarte importanţi care înţelege bine funcţia artei contemporane. Opera de artă contemporană, spre deosebire de cea premodernă, nu este făcută spre a fi admirată neapărat, ci dezbătută şi criticată. Adăcă opera de artă nu are treabă cu contemplarea, ci cu tematizarea şi critica. Aşa succint. Bun.
Yves Klein, la un moment dat, face o expoziţie în care expune 11 tablouri identice de culoare albastră. Repet: I d e n t i c e. Nimic nu le deosebea. Exista însă un element fundamental care le deosebea şi care pentru omul contemporan înseamnă aproape totul: preţul. Fiecare lucrare identică se diferenţia doar prin preţ.
Expoziţia a creat un mare scandal. De ce? Klein expune nişte pînze vopsite albastru pe care poate să le facă oricine. Artă? Poftim. Da, artă şi încă una radicală. Pînă aici nimic prea nou. Parcă s-a mai făcut. Dar şi mai grav: le diferenţiază obraznic doar prin preţ punînd în chestiune esenţa puterii actuale: “economia de piaţă”. Adică ce e preţul? Un joc subiectiv, speculativ: aşa vreau eu, pentru că asta am zugrăvit-o la cafea dimineaţa, iar asta la vin seara. Pofitm şi vă bateţii capul! Curatori, galerişti, critici, bancheri, case de licitaţii, colecţionari – vă rog să va bateţi capul, eu, Yves Klein, mi-am făcut treaba! Preţul e în definitiv un joc speculativ al unei maşinării de pr, branding, marketing bla etc.
Yves Klein a lovit exact unde doare. Dar jocul nu s-a terminat. Au existat dezbateri, nervi, înjurături însă lucrările au fost cumpărate şi au ajuns “unde trebuie”. Ce a urmat? „Mîna invizibilă” şi-a făcut treaba: în timp preţul lucrărilor lui au crescut. El a devenit un clasic şi preţul a devenit pe măsură. Dar cea ce e cu adevărat interesant este că, în ciuda creşterii preţului operelor lui, tablourile albastre care se deosebeau doar prin preţ, chiar dacă şi ele s-au scumpit, au păstrat proporţiile preţului diferenţiat iniţial. Iată fetişismul nud al mărfii şi al relaţiilor de piaţă construite pe o falsă conştiinţă. E doar un spectacol, prieteni!
Bun. Asta a fost mai demult. Revenim acasă.
Cu Brîncuşi în cazul nostru situaţia este poate şi mai deocheată. Tot show-ul cu re-cumpărarea operei lui Brîncuşi nu este decît ilustrarea perfectă a fantasmelor în care trăieşte establishmentul nostru politic şi cultural. Opera lui Brîncuşi pariticipă fără să vrea la mitizarea ideii de „sfîntă proprietate”. Ba mai mult: se merge pînă la absurd. Mitul „sfintei proprietăţi” care a devenit la noi o ideologie fundamentalistă este atît de puternic că nu e suficient un singur preţ de cumprare. Ca ceva să treacă din domeniul „sacrului” (proprietate privată) în domeniul „profanului” (proprietatea statului) e nevoie de un dublu sacrificiu, de două ritualuri de cumpăprare (odată în comunism, odată acum), de un preţ de 2-3 ori mai mare (la licitaţie nu ar fi depăşit 5 mil. spun experţii; de unde 11 mil?) etc. Şi fără să vrem contribuim şi noi cu toţii la această „acţiune artistică” şi demers care nu are nimic cu arta, ci doar cu legitimarea unui tip de putere hegemonică. Iar „open mindul” nostru creativ & artistic & intelectual e parte activă a acestui proces. Asta e deja dureros: la noi arta contemporană tinde mai degrabă să legitimeze acest proces, în loc să-şi facă treaba: să tematizeze şi să critice.
Însă eu cred că pe termen mediu şi lung această poveste va contribui mai degrabă la demitizarea poveştii „sfintei porpiretăţi”. De ce? Pentru că procesul de cumpărare-vînzare ne spune că totul nu e decît o marfă şi că îşi poate schimba natura în dependenţă de voinţa puterii. La noi, cum bine a observat instinctual Rabi, povestea s-a transformat într-un „gheşeft”. Iar cînd apare gheşeftul nimic sfînt nu mai rămîne
Şalom, Pace.
PS: GHEȘÉFT, gheșefturi, s. n. (Fam.) Afacere măruntă (necinstită), speculaţie. – Din germ. Geschäft.
https://www.facebook.com/vasile.ernu/posts/10154168499234825?pnref=story
Smaranda Dobrescu Azi
s-a intamplat sa citesc un articol prin care se reda desfasurarea
sedintei Academiei, sectia Stiinta Limbii, Literatura si Arte in 1951 in
care s-a discutat oferta sculptorului român de a lăsa moșternire
statului român circa 200 de lucrari și atelierul
sau din Impasse Ronsin no 10. Printre argumentele respingerii in final a
donatiei a stat si urmatorul argument pornind de la „Teoria leninistă a
reflectării problemei formalismului in arta".
Tov.X. amintește că citase pe Paciurea și Brâncuși ca exemple de formalism în sculptură la noi.
"Fiind cazul tipic al unui artist de talent care oscilează între realism si formalismul extrem, cazul Brâncuși trebuie să fie discutat
pentru că ridică probleme importante." Si conclavul de nume sonore (prefer sa nu-l numesc) a votat in unanimitate respingerea donatiei.
Asadar, am avut un dar, l-am refuzat, mai departe acesta a devenit marfa. Din cauza ideologiei comuniste. Sper sa nu ni se intample si acum asa ceva din cauza neoliberalismului.
Tov.X. amintește că citase pe Paciurea și Brâncuși ca exemple de formalism în sculptură la noi.
"Fiind cazul tipic al unui artist de talent care oscilează între realism si formalismul extrem, cazul Brâncuși trebuie să fie discutat
pentru că ridică probleme importante." Si conclavul de nume sonore (prefer sa nu-l numesc) a votat in unanimitate respingerea donatiei.
Asadar, am avut un dar, l-am refuzat, mai departe acesta a devenit marfa. Din cauza ideologiei comuniste. Sper sa nu ni se intample si acum asa ceva din cauza neoliberalismului.
Smaranda Dobrescu Recunosc
ca am citit acelasi lucru ca si D-l Ghiu, ca si ultimul care
comenteaza. De altfel cu acest subiect intr-o alta forma si acelasi
continut m-am intalnit in multe alte parti.
Smaranda Dobrescu Este
o tema de discordie actuala in societate care ar trebui intr-o ordine
oarecare a urgentelor sa faca loc si altor probleme ale societatii, la
fel de conflictuale, dar mai urgente. Cum ar fi privatizarile lui
Ciolos.
Dinica Roman Textul
lui Ernu clarifica foarte bine. De ce cumperi a doua oara? Orice
tranzactie care s-a facut in Romania post-1947 trebuie invalidata?
Preda Mihailescu Durere! Si respect pentru Ernu, oricat de post-stalinist este uneori, este clar si pare sincer, fara compromisuri in felul sau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu