.
Admirabila analiza lui Alexandru Racu. Ar trebui explorat punctul 4.
Admirabila analiza lui Alexandru Racu. Ar trebui explorat punctul 4.
Legat de acest punct 4, pot spune ca observ din lucrul altor scoli de cinema ca atunci cand se face un film cu pretentii istorice, mai toata lumea, dela regizor/scenarist la actori, citeste destul de mult despre epoca/fenomenul/intamplarile redate in film.
Poate intreaba careva pe cei implicati in realizarea acestui film despre bibliografia ce le-a stat la baza. E o intrebare de bun simt, cu un raspuns elementar.
Am văzut că lumea deja a început să se agite pe seama filmului lui Radu Jude. Sunt întrebat dacă am văzut filmul și ce anume cred despre el. Da, l-am văzut. Din păcate însă, nu am timp să scriu o analiză mai amplă așa că mă limitez la a spune doar atât:
1. Filmul este o creație remarcabilă și un proiect ambițios, întrucât, spre deosebire de majoritatea filmelor din noul val ce se bazează pe studierea amănunțită a unui decupaj din existența cotidiană, acest film se vrea (cel puțin așa lasă impresia) o frescă socială a Țării Românești de la mijlocul celui de-al patrulea deceniu al secolului XIX. Deci, că sunteți sau nu de acord cu felul în care este prezentată această realitate, că îl suspectați sau nu de intenții impure, filmul este foarte bun și merită văzut.
2. Filmul îmbină într-o manieră destul de greu de înțeles, cred eu, pentru cei care nu sunt de la noi din zonă, caterinca, pitorescul și brutalitatea. E un film foarte brutal. Nu este un film despre români călăi și țigani victime. Țărănimea, care reprezenta marea masă a populației la vremea aceea, nu pare să o ducă cu mult mai bine decât țiganii. În plus, filmul prezintă nu doar exemple de samavolnicie, ci și exemple de omenie, țiganul fugar fiind adăpostit de un țăran român care vrea să-l răscumpere de la zapciul care tocmai l-a caftit ca urmare a operațiunii de recuperare a robului fugit. Însă este un film care redă o imagine deloc măgulitoare a elitei culturale (clerul ortodox) și politice (boierimea) a vremii respective.
3. Este un film despre opresiune care înfățișează o scară a ierarhiilor sociale, ce pornește de la Stambul și coboară, prin boieri, apoi zapcii, până la țărani și țigani și ce configurează o lume articulată cinic, după principiul afirmat de zapciu (una din mostrele de înțelepciune populară tezaurizate de personaj) conform căruia "nu se poate și lupul să fie sătul și mielul să rămână întreg". Zapciul, care altminteri știe să fie și destul de sufletist, se străduiește să-l urce pe fiu-său pe scara socială, și de aceea, e sufletist (chiar își ia și o palmă de la boier pentru insistența cu care mijlocește pe lângă el ca să nu-l omoare, ci doar să-l biciuiască, pe robul pe care tocmai i l-a adus înapoi) doar atât cât îi permite efectuarea acestei operațiuni care presupune varii samavolnicii și mânării. Mai precis, arta supraviețuirii în care tatăl îl educă pe fiu presupune ca și tu să-l călărești pe ăla de sub tine mai abitir decât te călărește pe tine ăla de deasupra ta (boierul și turcul). E un tipar comportamental pe care îl întâlnim, de altfel, destul de des și în zilele noastre. Rezumând, în lumea prezentată în Aferim, exceptând cazul în care se face haiduc și pradă boierimea prin păduri (la un moment dat, zapciul și fiul său dau peste rămășițele trupești rămase în urma unei astfel de operațiuni), soarta individului depinde fie de felul în care știe să-i exploateze pe inferiori (sau să le fure căciula egalilor), fie de cât de milostiv e jupânul pe mâna căruia a încăput. Înainte vreme, robul țigan o dusese mult mai bine sub stăpânirea unui alt boier, ba chiar, spre deosebire de zapciu și fiul său, văzuse și Parisul, acolo unde, povestește el, "nu se bat slugile", fapt care stârnește reacția de uimire a fiului (în gen "să mori tu că așa e"!?), băiat bun și cu probleme de conștiință, pe care ni-l putem ușor imagina virând spre pașoptism într-un eventual Aferim 2, filmat 15 ani mai târziu. Pentru moment, taică-su îl educă pe principiul că lumea nu putem s-o schimbăm noi, așa că trebuie să învățăm să ne descurcăm. Anything new?
4. Acum, dincolo de reacțiile de indignare împotriva așa-zisei "corectitudini politice" care, dacă nu compromite imaginea românilor, cel puțin compromite presupusul ideal de neutralitate al artei, problema care se pune este cât de mult se suprapune pe realitatea istorică filmul lui Radu Jude și cât de reprezentative sunt personajele sale pentru lumea de atunci. Or, aici le revine experților, adică istoricilor, să-și dea cu părerea. Nefiind specializat pe istoria socială a țărilor române la granița dintre premodernitate și modernitate, mă voi limita doar la a schița cadrul teoretic în care, cred eu, ar trebui să se desfășoare o necesară dezbatere pe care bine ar fi să nu o ratăm. În acest sens, desigur că artistul e liber să își aleagă subiectul și unghiul de abordare. După gust, poate să reprezinte partea sumbră sau partea luminoasă a realității (sau ambele), poate să se lase în voia estetismului pur sau să producă artă angajată politic. În fine, poate să reprezinte norma (media socială) sau excepția, personaje cu caracter excepțional, împingând demersul artistic înspre limita suprarealismului. Oricum ar fi, corect este să-și înștiințeze publicul asupra metodologiei alese, sau mai precis, să-l înștiințeze ce anume are pretenția că face. Spre exemplu, o frescă socială presupune să te concentrezi pe media socială. Or, dacă într-un peisaj social în care, să zicem, 85-90% din personaje se integrează în medie, arunci și un personaj care reprezintă un caz extrem al categoriei din care face parte, lăsând inevitabil impresia că e reprezentativ pentru acea categorie, atunci se intră într-o logică perversă care pornind de la imperativul demontării prejudecăților duce la generarea de noi prejudecăți. Ca să fiu foarte clar înțeles: nu știu dacă acest lucru se petrece în film și dacă da în ce măsură. Nu sunt istoric. Acum, că o fi vorba de disconfort psihologic personal sau doar de o suspiciune sănătoasă, mărturisesc că mi-a venit greu să cred în verosimilitatea acelui personaj clerical care debita, cu spume la gură, sinistre erezii protonaziste, printre care și afirmația că evreii nu sunt oameni întrucât nu se trag din Adam. Nu că n-ar exista destule exemple de antisemitism în mediile religioase ortodoxe (și iarăși, le revine istoricilor să clarifice câte se bazează pe inovațiile interbelice și câte derivă din surse ceva mai strămoșești) sau alte forme de rasism duhovnicesc, dar, repet, preotul ăla, de ajungeau să-l tragă mirenii de mânecă, parcă prea turbat mi se părea. Starețul care băga la burdihan din munca robului țigan, al cărui rasism se baza mai mult pe nesimțirea interesată și prea puțin pe isteria identitară, pare mai verosimil și mai ușor de regăsit în vremurile mai apropiate de noi. Pe de altă parte, nici urmă de părinți îmbunătățiți în filmul lui Jude. Chiar așa de rău să fi stat lucrurile? Dar, încă odată, toate acestea sunt doar impresiile unui spectator curios să afle ce au de spus istoricii, bineînțeles, în condițiile în care se dovedesc a fi profesioniști de bună credință.
5. Acestea fiind spuse, una este arta și alta este istoria. Iar rolul istoriei nu este nici să ne facă să ne simțim bine cu noi înșine, nici să ne facă să ne simțim prost cu noi înșine, ci să ne prezinte trecutul așa cum a fost, cu nuanțele și contextualizările de rigoare, ajutându-ne astfel să ne înțelegem mai bine prezentul și, în ultimă instanță, să ne maturizăm. Națiunile mature, spunea Berdiaev, sunt conștiente și de calitățile și de defectele lor, pe când un semn de imaturitate la nivelul conștiinței naționale e tendința de a oscila între discursuri autodenigratoare și discursuri automăgulitoare, care răspund unor anxietăți și frustrări identitare, dar care nu au prea multe de-a face cu realitatea. Pe de altă parte, așa cum am spus, în film nu este vorba atât despre români cât despre clerul și elita politică a țării. Or, chiar și dacă acceptăm că Jude exagerează, intenționat sau nu, anumite trăsături proaste ale zonei ecleziale, cert este că, oricum am răsuci-o, robia țiganilor rămâne un schelet din dulapul Ortodoxiei românești. Nu e nici singurul, la fel cum nu e nici singura instituție și comunitate de pe lumea asta cu schelete în dulap. De aceea reacțiile pripite, lipsite de documentare și ce adoptă din start o postură negaționist-defensivă (de gen nu e adevărat, sau "așa era în epocă" [tocmai că filmul arată tensiunea dintre diferitele registre istorice, precum și tensiunea dintre obiceiurile vremii și conștiința personală], l-a plătit "jidanul" de Soroș ca să ne denigreze), ce trădează certitudini identitare șubrede care, la rândul lor, ascund multă incertitudine psihologică, nu ajută la nimic. Filmul trebuie văzut și analizat, în mod onest, pornind de la informația de specialitate. Altminteri, fiecare generație e judecată pentru păcatele ei și în funcție de povara vremurilor sub care a trăit, iar, în măsura în care cei din generațiile ce urmează strămoșilor reușesc să fie români mai buni (au reușit oare? am reușit? iată, cred eu, adevărata miză morală a dezbaterii, ce se situează dincolo de dezbaterea referitoare la acuratețea istorică), asta nu îi face mai puțin români decât strămoșii care, buni, răi, asta e, sunt ai noștri. Cred că acesta ar fi, peste veacuri, răspunsul meu la întrebarea zapciului referitoare la cum anume îi vom privi, pe ei, cei de atunci, noi cei de acum.
Cam atât am avut de spus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu