Câteva considerente și propuneri pentru cercetare și pentru competițiile ei – 9 ianuarie 2015

Câteva considerente și propuneri pentru cercetare și pentru competițiile ei – 9 ianuarie 2015

Stefan Kovacs

Câteva considerente și propuneri pentru cercetare și pentru competițiile ei
---------------------------------------------------------------------------------------
Din dorința de a reduce bugetele pe cât se poate- pentru a lăsa doar telegondolele dnei. Udrea la finanțare- răposatele guverne PD-Liste au distorsionat și asasinat cercetarea în România.Cum au făcut asta ? Păi prima mișcare a fost descoperirea idolatriei ISI- după care mișcarea a 2-a a fost amalgamarea cercetării universitare - care la începuturi era extrem de limitată- dar unde erau sprijinitorii lui Băse- cu cercetarea normală, desfășurată prin institutele de cercetare și reducerea drastică a bugetului- cu orientarea sa prioritară către zona universitară. Așa s-a făcut că au fost finanțate proiecte de genul ”Cultura mamelucă între secolele XII-XV în județul Bârlad” și au fost eliminate din competiții proiecte de chestii nerelevante cum ar fi turbomotoare, compresoare sau securitatea și sănătatea în muncă. Ar mai fi trebuit făcută o precizare- faptul că cei din universități sunt DEJA salariați bugetari și că dacă vor să dovedească cât de performeri sunt ar trebui să facă cercetare din banii primiți de la Buget.
România încă are un corp valoros de cercetători, reuniți în institutele naționale de cercetare-dezvoltare. Nu cred că sunt mai mult de 10.000 de persoane la nivel național. Acești oameni nu sunt neapărat geniali de Nobel- cum ar dori niște minți mai necizelate- dar pot oferi soluții viabile pentru dezvoltarea României.Ce se va întâmpla cu oamenii aceștia ? Cea mai normală soluție ar fi ca statul să facă o evaluare individuală (bineînțeles prin structuri specializate) a cercetătorilor și performanțelor acestora precum și o evaluare instituțională- și oamenii și instituțiile care rămân să fie finanțate de la bugetul de stat- la un nivel decent. O evaluare instituțională a fost începută pe vremea lui Funeriu- și eventual ar putea fi folosită.
Institutele de cercetare- cel puțin la această oră- nu sunt competitive pe piața din România- și nici în alte părți. Dacă se dorește cercetare în România- iarăși la nivel de stat- trebuie să existe o anumită protecție a acesteia.
Pentru că (sperăm) în acest an vor fi lansate noi competiții- din programul Parteneriate- sugerăm celor din noua conducere a ministerului câteva sugestii:
1. Orientarea prioritară a întregului buget al competiției către institutele și entitățile de cercetare. Dacă se dorește neapărat și participarea universitară- o soluție zic eu viabilă ar fi condiția unui parteneriat universitate- institut de cercetare- ca și condiție obligatorie de leigibilitate.
2. Modificarea conceptului de co-finanțare. Co-finanțarea a fost încă de la începuturile ei o aiureală gândită de contabili pentru satisfacția contabililor- pentru că dacă am bani pentru proiect nu ți-aș mai cere ție. Chiar dacă bugetul unui proiect este de 1 milion de lei și cofinanțarea este de 10%- un IMM luat ca partener s-ar putea să nu dispună de acești bani. Mi se pare normal ca în loc să se solicite o astfel de co-finanțare să se presupună ca, în cursul desfășurării proiectului să fie prevăzută o activitate distinctă în care partenerii să realizeze un produs secundar- sau un rezultat secundar- a cărui plus-valoare să acopere această co-finanțare. Un astfel de produs ar putea să fie un curs, o carte sau o manifestare ceva mai largă.
3. Renunțarea la așa-zișii experți străini. Chestia cu experții străini care știu cel mai bine- este o aiureală și o minciună. Cel puțin în domeniul nostru am dovedit destul de clar că astfel de experți n-au existat. O spun și statisticile UEFISCDI date publicității- că mai mult de 20% din așa-zișii experți străini care știu cel mai bine au fost români. Dacă există bani grămadă pentru acești experți- propunătorii de proiecte ar putea să sugereze UEFISCDI exact să spunem 9 experți/proiect din care UEFISCDI să selecteze 3. Dar să fie experți în domeniul respectiv- și nu în științele brodatului în cafea.
4.Determinarea clară a competențelor respectivilor experți. Aici e un fel de chestie ca-n armată- căpitanul bate locotenentul și colonelul maiorul. Dacă pui un masterand să verifice propunerea unui profesor universitar- nu prea dai dovadă de competență sau competențe.
5. Transparență totală- măcar în faza de contestații. Am avut surpriza- în competiția din 2013- ca la contestația mea apropo de competențele specifice pentru experții care mi-au evaluat propunerea - să mi se spună că UEFISCDI plus finanțatorii au căzut de acord asupra componenței echipelor de evaluatori și că n-am dreptul să contest competența acestora. Oare de ce ? Din raportul de evaluare reieșea clar că respectivele persoane- poate onorabile- nu erau din domeniul managementului riscurilor ocupaționale sau securității și sănătății în muncă. Cunosc în România suficienți profesori universitari de calitate specializați în domeniu- de la Oradea, Cluj, Iași sau Sibiu- care ar putea face o astfel de evaluare- vezi și punctul 3. De ce-ar trebui să persiste tot acest mister ?

  Fogarassy Paul 1. In toate tarile se face cercetare, si in universitati, si in institutele de cercetare. Nu le poti cere universitarilor sa fie angajati SI in institute daca vor sa faca cercetare. Acesta ar trebuie sa fie un drept, nu o obligatie, la fel cum nu poti interzice unui universitar sa faca cercetare (platita de la buget, ca nimeni nu lucreaza pe degeaba).

2. Cofinantarea este estentiala pentru a demonstra utilitatea cercetarii (vorbim doar de cercetare aplicata). Eu daca sunt o firma si trebuie sa platesc pentru o cercetare, in general nu am bani. Daca insa cineva imi plateste 80-90% din cercetare atunci o voi face. Daca trebuie sa platesc mai mult de 30%, mai bine renunt.

3. Expertii straini sunt esentiali pentru un plus de obiectivitate. Se aplica si in alte tari, se aplica si pentru proiectele europene. Refuz sa ne intoarcem la situatia anilor 90 cand Bucurestiul "castiga" toate contractele de cercetare, iar pentru provincie ramanea cate unul sau doua proiecte (de rusine). Nu odata am fost singurul din provincie venit la semnaturi in Bucuresti. Erau chiar ridicoli cand imi cereau sa ma prezint "maine la 10" cu nu stiu ce hartii. Din Timisoara !!!

4. Cu asta suntem de acord. Competentele unui expert trebuie dovedite cu lucrari publicate, cu inventii, carti etc. Nu sunt insa de acord ca un conferentiar nu ar trebui sa evalueze un profesor. Exista si lectori mai buni ca unii profesori (nu intotdeauna, dar se intampla). Oricum, e mai bine sa te evalueze un sef de lucrari (cu competenta dovedita), decat un academician, care nu stie despre ce e vorba.

5. Intreg sistemul de evaluare, inclusiv contestarile, ar trebui facute dupa modelul aplicat in proiectele europene. Desi am vazut multe proiecte bune picate si multe proiecte proaste finantate, totusi in general evaluarea era corecta; perfectiunea nu exista. (Am fost de cateva ori evaluator pentru Comisia Europeana).

  F.P  Cat despre idolatria ISI, desi este un sistem mizerabil, nu cunosc unul mai bun (parfraza intentionata). Imi aduc aminte cu oroare cand promovarile in invatamantul superior se faceau pe baza de recomandare primita de la sefi. Sunt ncesare criterii obiective si altceva decat publicatii in reviste adevarate, unde nu poate publica oricine, nu cunosc. Revistele noastre, ca si toate cele fara factor de impact, sunt bazate pe cumetrii sau pe bani.

  S.K  Domnule Fogarassy- haideți să le luăm pe rând: 1. cercetarea universitară la noi- până după 2008- era sublimă dar cam greu de observat. Eu m-aș uita câte proiecte de cercetare au câștigat universitățile în PNII- de exemplu- comparativ cu 5 din 8 proiecte luate de Babeș-Bolyay în competiția SEE- ceea ce ar trebui să pară profund dubios oricui are cea mai mică idee apropo de cercetare. 2. COfinanțarea este o aiureală- pentru că nu face decât să bifeze agenda birocratică a unora ( inclusiv de la nivelul UE). Dacă n-am bani- și de asta fac proiecte- de ce ar trebui să plătesc 10% sau mai mult ? Utilitatea cercetării se demonstrează a. în timp și b. de către cei care au ales sau nu un proiect. 3. Experții străini nu aduc nici un fel de obiectivitate. Dacă aveam banii necesari- m-aș fi dus în tribunal cu cei de la UEFISCDI care și pentru proiectele din SEE și pentru cele de la Parteneriate au adus niște persoane care habar n-aveau de domeniul evaluat în toate proiectele propuse de institutul nostru. Întâmplător este un domeniu în care lumea care face cercetare cunoaște restul lumii - și n-a fost nimeni din UE cunoscut. Eu sunt gata să depun un jurământ - inclusiv legalizat la notariat- că n-au existat astfel de experți cu competențele necesare. Mi s-a cerut să închid ochii pe temeiul că știe UEFISCDI ce face și că așa s-au înțeles cu finanțatorii- așa trebuie să se facă. ”Experții străini” de exemplu- habar n-aveau că toate metodele de evaluare a riscului ocupațional - subiectul proiectului- folosite în UE se aplică la toate domeniile de activitate industrială. Faptul că eu sunt un băștinaș prost și ar trebui să cad în fund când aud de ”experții străini” este exact mentalitatea insuflată de Băsescu și compania ca să închidă gura.

  F.P  Domnule Stefan Kovacs, imi pare rau ca nu am observat raspunsul Dumneavoastra. Le iau si eu, tot pe rand
1. A spune ca inainte de 2008 in Romania nu se facea cercetare (de valoare) este ca si cum am spune ca economia mostenita de la Ceausescu ar fi fost "un morman de fiare vechi" ... Desigur, multi inca sunt convinsi de acest lucru. Eu cunosc destule cercetari dinainte de anul 2008 (sau 2000) realizate in Romania si apreciate in strainatate.
2. Cofinantarea in cercetare are sens. Nu este normal ca un cercetator (care nu face cercetare fundamentala) sa se intrebe "ce mi-ar place oare sa cercetez ?" dupa care sa aplice pentru o finantare. Normal este ca cercetatorul sa fie in contact cu industria si sa cunoasca direct problemele care trebuie rezolvate prin cercetare. Mai mult chiar; in mod normal, industria trebuie sa plateasca pentru cercetare, daca nu poate sa o faca cu propriile cpacitati. Desigur, acest lucru costa, iar finantarea de la buget a cercetarii trebuie vazuta ca un vaucher pe care aplicantul industrial il primeste pentru a plati o parte din efortul de cercetare a universitatii sau institutului de cercetare. Daca industria nu poate sustine nici macar 10-20-50% din efortul de cercetare, atunci inseamna ca nu are nici capacitatea sa valorifice rezultatele, deci cercetarea ar fi inutila.
3. Evaluarea cu experti straini este o solutie pe care nu noi am inventat-o. Lucrand la o universitate din Franta (in anii 2000) am evaluat propuneri ale cercetatorilor din Polonia si Italia. Periodic, se primeau pentru evaluare si propuneri din alte tari; acelea nu au ajuns la mine, asa ca nu stiu din ce tara erau. In legatura cu competenta evaluatorului, aveti perfecta dreptate; de obicei evaluatorul nu are competenta celui care propune o cercetare. Am fost evaluator pentru Comisia Europeana si am vazut situatii in care proiecte minunate au fost trantite de evaluatori care nu au priceput despre ce e vorba si au fost situatii in care am ajuns la moderare pentru ca eram singurul care stia ca proponentii sunt impostori. Dar aveti dreptate; in general, cei care fac cercetare intr-un domeniu suficient de ingust se cunosc intre ei.

  S.K  Domnule Fogarassy- mă refeream la cercetarea universitară. Lucrez în cercetare din 1988- ca inginer- și nu am aflat de ”cercetarea universitară” decât odată cu venirea dlui. Boc la putere. Cercetare evident că se făcea- dar erau respectate niște delimitări destul de clare- universitățile aveau ca obiectiv principal formarea de specialiști (ceea ce este normal și azi). Referitor la experții străini- dacă am putea să solicităm experți care să fie pe domeniu- n-am nimic împotrivă. Din păcate ceea ce se face acum- este să se solicite expertiza unor persoane poate onorabile- dar care nu sunt pe domeniul de expertiză al lucrării. Am mai spus-o- acest lucru apărea clar atât din comentarii cât și din refuzul UEFISCDI de a preciza cine au fost respectivii experți. Degeaba am pe cineva specialist în sociologie care să-mi evalueze un proiect de management al riscului- pentru că n-are cunoștințele necesare.

  F.P  Cercetarea universittara a existat la Politehnica din Timisoara (dar si la Bucuresti, Brasov sau Galati, unde am avut contacte) inca dinainte de 89. Specialisti din industrie care aveau probleme tehnice dificile apelau la noi, Mergeam, stateam cu ei, studiam, si pana la urma veneam cu solutiile. Uneori era greu si erau necesare investigatii amanuntite, alteori era o simpla neintelegere a unor fenomene mai putin evidente.

Cercetare s-a facut si se face in universitati din toata Europa si America de Nord. Exista chiar o problema de morala privind faptul ca universitatile nu au nevoie sa faca cercetare pentru a supravietui, deci pot avea preturi mai mici decat institutele, care din asta traiesc. Problema e veche in Europa, dar noi am descoperit-o doar in ultimii 10-15 ani.

Un cadru didactic care nu face cercetare nu are cum sa predea studentilor la un nivel profesional decent. A invata cursul inainte de a il preda nu te face cu nimic mai bun decat un student istet. Un cadru didactic trebuie sa stie mult mai mult, pentru a putea da explicatii suplimentare, pentru a putea discuta studii de caz, pentru a intelege ceea ce preda. Prea des am vazut profesori care o dau cotita cand sunt intrebati ceva din afara cursului, cand sunt pusi sa explice ceva, sau (mai grav) cand li se arata ca ceea ce predau e gresit sau depasit. Pentru a preda de nota 10 trebuie sa stii cel putin de nota 20.

  S.K  Domnule Fogarrassy- eu mă refeream aici la cercetarea care să intre în competiție cu institutele. Sigur că și noi la ICPET apelam cu foarte mare încredere la personalități cum a fost profesorul dr. Augustin Moraru, prof. dr. Iordache și la mulți alții. Era o cooperare normală- nu o competiție stupidă ca azi. Pe vremea mea- titularul de curs își cam făcea singur cursurile- de aceea evident că trebuia să știe ce predă. Presupun că făceau și cercetare- atâta doar că universitățile românești n-au fost niciodată dotate măcar la un nivel mediu- ca să-și poată permite o cercetare performantă. Evident că în domeniul socio- economic- acolo unde n-ai nevoie de o bază de cercetare- lucrurile sunt mai simple.