Dincolo
de orice alte aspecte, rămâne simpla perplexitate vizavi de viteza cu
care revoluția (sexuală) își devorează proprii copii. Când eram student
la Universitatea din Ottawa,
Monologurile Vaginului se citeau la sediul feministelor radicale din
universitate, la intrarea căruia se distribuiau gratis fluturași cu
tehnici de utilizare a diferitelor tipuri de vibratoare (nu intru în
detalii referitoare la sensul acestor diferențe) și tehnici sado-maso,
cu precizarea că acestea din urmă trebuiau utilizate doar în condițiile
în care nu se încălca dreptul sacrosanct și absolut nenegociabil la
consimțământ și autodeterminare independentă de orice fel de
constrângeri și presiuni (de altfel, singurul idol căruia, dincolo de
diferențe mai mult sau mai puțin relevante, i se închină toți liberalii
zilelor noastre, uneori "rebotezați" ca "marxiști culturali"). N-a
trecut niciun deceniu de atunci, și astăzi, feministele radicale (la
vremea lor), hăituite prin campusuri din pricina bigotismului lor
transfob, s-au refugiat pe site-urile conservatoare. Iar Monologurile au
devenit o piesă reacționară, drept care interzisă în campusuri. Aștept
cu interes ziua în care și tranșii o să scrie pe The American
Conservative.
"In other
words, Mount Holyoke, a women’s college, decided not to produce a play
about women and their vaginas because some audience members who identify
as women—but don’t have vaginas—would feel excluded. The result was
that women who did possess vaginas, and maybe had complex feelings about
that fact, were out of luck. Further, anyone who wanted to see the
play, or even star in it, was at risk of being accused of transphobia or
bigotry (...)
The filmmaker did manage to interview two dissenters—with faces blurred and names withheld as though they were mob informants. In painfully measured terms, both described their unease and confusion about what this decision meant for women who chose to attend a women’s college specifically for its lack of men. Of course, it’s no surprise why these women insisted on anonymity: nobody wants to be considered a bigot."
The filmmaker did manage to interview two dissenters—with faces blurred and names withheld as though they were mob informants. In painfully measured terms, both described their unease and confusion about what this decision meant for women who chose to attend a women’s college specifically for its lack of men. Of course, it’s no surprise why these women insisted on anonymity: nobody wants to be considered a bigot."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu