Smaranda Dobrescu shared a link.
"Aşadar,
chiar directorul executiv al „Fundaţiei pentru o societate deschisă“,
Gabriel Petrescu, spune: „Deși Fundația se desprinde oficial de
fondatorul său, George Soros, devenind independentă, asemenea tuturor
organizațiilor înființate de George Soros în Europa Centrală și de Est,
membre ale rețelei Open Society Foundations, o echipă de 30 de oameni
duce mai departe activitatea începută acum 24 de ani și promovează în
continuare valorile societății deschise“."
Poate
că nu vă vine să credeţi: informaţia că Andrei Pleşu este oficial
succesorul lui George Soros la conducerea „Fundaţiei pentru o societate
deschisă“ era…
cotidianul.ro
Comments
Prospectiv A-z .
Ceea ce confirma una din ideile expuse aici: In spatele persoanelor publice de genul asta stau institutii, numai ca e mai facil pentru noi sa operam cu persoane si mai convenabil pentru institutii sa se ascunda dupa persoane.
Ceea ce confirma una din ideile expuse aici: In spatele persoanelor publice de genul asta stau institutii, numai ca e mai facil pentru noi sa operam cu persoane si mai convenabil pentru institutii sa se ascunda dupa persoane.
Prospectiv A-z .
Ei, buruiana asta mosteneste un aparat institutional. Asta face ca inlocuirea unui nume propriu cu altul sa fie o operatie fara consecinte dramatice.
Ei, buruiana asta mosteneste un aparat institutional. Asta face ca inlocuirea unui nume propriu cu altul sa fie o operatie fara consecinte dramatice.
Dana Fantu Da, pe scurt i se zice ,,sistem". Un sistem paralel care funcţionează din inerţie.
Poate de aceea alte guverne, mai atente, încearcă să-l lase fără ulei în rulmenţi.
Mentalităţile deja răspândite cu ajutorul lui nu sunt mai puţin îngrijorătoare.
Poate de aceea alte guverne, mai atente, încearcă să-l lase fără ulei în rulmenţi.
Mentalităţile deja răspândite cu ajutorul lui nu sunt mai puţin îngrijorătoare.
Prospectiv A-z .
Acele mentalitati fac oamenii sa califice acele guverne drept antidemocratice/autoritare etc. S-a lucrat bine. In Romania batem si acest record, pavlovian ne indignam la cel mai mic gest al latrailor de serviciu. Sau o dam pe anti/coruptie.
Acele mentalitati fac oamenii sa califice acele guverne drept antidemocratice/autoritare etc. S-a lucrat bine. In Romania batem si acest record, pavlovian ne indignam la cel mai mic gest al latrailor de serviciu. Sau o dam pe anti/coruptie.
Dana Fantu Sau :))
Dana Fantu Nu
am mai auzit nimic despre activarea articolului 17 parcă din Tratat cu
privire la suspendarea dreptului de vot in Consiliu al vecinilor noştri
de la nord-vest. Pe tema modificării legii învăţământului universitar,
strâns legată de subiect.
Azi am citit că se activează şi pentru Polonia, alt membru zvăpăiat, dar pe alte considerente.
Mă întreb când va rămâne singură Germania cu drept de vot.
Azi am citit că se activează şi pentru Polonia, alt membru zvăpăiat, dar pe alte considerente.
Mă întreb când va rămâne singură Germania cu drept de vot.
Dana Fantu Păi de unde ne-a adus Brucan atâta lumină?
Anna Zelinski Bolnăvior.
Dinica Roman Andrei
Plesu "Mai vrea cineva o dovadă (încă una!) că sunt expirat? Că sunt
imaginea de manual a bătrînului defazat, inapt să mai dialogheze cu
spiritul timpului? Că sunt emblema însăşi a constipaţiei intelectuale?
Iat-o: mă stupefiază ideea că un clip intitulat „Despacito“ a reuşit performanţa unică de a aduna peste 3 miliarde de vizualizări!
L-am văzut. Nu că e mai rău ca altele din aceeaşi făină. Dar nici mai bun. Admit că, poate, e un pic mai simpatic decît campionul pe care l-a detronat (”Gangnam Style”). Dar parcă ”Macarena” era mai antrenantă.
E evident că generaţia mai veche e, prin definiţie, nostalgică, blocată în hiturile tinereţii. E firesc să rămîi prizonierul modelor şi modelelor muzicale ale debutului tău juvenil de ascultător şi dansator. Îmi aduc bine aminte cum bombăneau părinţii şi bunicii noştri cînd ne vedeau petrecînd ”sălbatic” pe ritmuri de Samba şi Cha-Cha, ca să nu mai vorbesc de Rock şi Twist. N-aveau dreptate. La rîndul meu, cad, pesemne, în acelaşi păcat. Am perceput, încă răbdător, episoadele Break Dance şi Hip-Hop. Dar la ”Despacito” am clacat! Îmi vine să spun că acest tip de muzică nu are şansele de ”clasicizare” pe care le-au avut Rock-ul şi Twist-ul. Că Luis Fonsi şi sud-coreeanul PSY nu vor avea posteritatea unor Elvis Presley şi Bob Dylan. Bun, astea sunt opinii personale, idiosincrazii, subiectivisme. Dar am şi argumente?
Ce ”limite” ale acestei muzici, la care sunt opac, pot aduce în discuţie? Drept e să invoc, mai întîi, propriile mele limite (vîrstă, gene, formaţie, istorie personală, zodie?). Dar, pe riscul meu, pot semnala şi cîteva date, care mi se par ”obiective”. Mi se pare, de pildă, că asistăm la o tendinţă spre monotonie ritmică şi spre suspensie melodică. După o piesă mai veche, din ”vremea mea”, rămîneai cu impulsul de a fredona (cu mici gesturi de accent dansant). Acum, ai mai curînd impulsul de a bîţîi spasmodic şoldurile, braţele şi capul. Stilistica noilor succese e, de asemenea, direct legată de regia vizuală a ”clip”-urilor. Ţi se dă ceva de ascultat, dar ţi se dă mult mai mult de văzut. Eşti asaltat de scenografie, anecdotică, gesticulaţie (adesea de un erotism explicit, cu coapse furibunde şi sîni semeţi, cu braţe masculine simulînd ostentativ ”agresiunea” sexuală, sau indicînd, şmecher, amplasamentul organelor ”eficiente”). Totul e hiper-dinamic, multicolor, incendiar. Dacă aş fi muzician, aş resimţi oarecare frustrare: clip-ul sufocă melodia. Cîntarea pare o simplă anexă, pretext al unei ”înscenări” baroce, al unei îngrămădeli euforice de istorioare, fiţe, performanţe gimnastice, chiote mai mult sau mai puţin exotice şi ”spontaneităţi” exuberante, vag autiste. Cel mai mult par să se distreze protagoniştii înşişi, eliberaţi de exigenţele burgheze ale unei audienţe convenţionale. Nu te-amuză? Nu contează, noi ne facem treaba şi fără tine! Lucrul extraordinar este că un public extrem de numeros aderă, entuziast, la acest tip de muzică care pare fie să-l pună între paranteze, fie să-l integreze mecanic, într-un marş vesel, zgomotos, pe măsura veleităţilor fiecăruia.
Aş îndrăzni să trec niţeluş de la muzică şi dans, la text. Fireşte, nu pretind versuri subtile, metafizică, abisalităţi. Dar nu mă pot abţine, cînd parcurg vorbele cîntecului, să am mici îngrijorări (pre-)apocaliptice... Despacito e, evident, o declaraţie de amor, cu ”obiective” previzibile: interpretul îi explică iubitei că ea e ”magnetul”, iar el e ”metalul”. În consecinţă, o anunţă că ”vrea să-i miroasă (adulmece) gîtul” şi îi cere să arate gurii lui pofticioase, locurile favorite (”favorite, favorite, baby!”) din trupul dînsei. E vorba, aflăm în continuare, de anumite ”zone periculoase”, pe care amorezul vrea să le depăşească, provocînd-o pe partenera sa să ţipe. Ca toate fetele, şi fata din Despacito ”vrea bum bum”. O să ziceţi că sunt răutăcios. Nici textele Beatles-ilor nu erau heideggeriene. Dar se adresau unui registru al sensibilităţii mele, de natură să stimuleze un început de reflexivitate: ”Nu mai sunt nici jumătate din cel care-am fost. O umbră îmi întunecă viaţa. Brusc a revenit ziua de ieri!” (Yesterday). Sau: ”Cînd mă aflu în necaz, Fecioara Maria vine la mine şi-mi spune un cuvînt înţelept: lasă lucrurile să fie aşa cum sunt!” (Let it be!).
Nu vreau să spun nimic rău despre contemporanii mei care sunt cuceriţi de Despacito. E dreptul lor şi, poate, obtuzitatea mea e cea care mă împiedică să fiu solidar cu gustul lor. Observ însă că, din punctul meu de vedere, lumea a intrat într-un soi de acceleraţie, perfect exprimată de inflaţia agitaţiei dansante, a precipitării ritmice. Cu atît mai interesant, dacă nu de-a dreptul paradoxal, e titlul acestui hit: Despacito. Care, în traducere, înseamnă ”încet, încetişor”... Luat ca îndemn, e un titlu înţelept, o invitaţie la încetinire salvatoare, la postura imobilităţii contemplative."
Admatios Stavros: "Ieri comenta Las Fierbinti, azi melodii comerciale intr-un context in care TOATA muzica este de fapt comerciala si "supporting act" pentru altceva.
Asta inseamna sa fii mafiot. Acest idiot impreuna cu la fel de celebrul sau prieten plagiator (filosoful gelului de dus BMW), nu au fost numai Boierii Minti (caracterizare ironica de acum 20 de ani) ci si Marii Impostori in Cultura si Filosofie. Ca profesori au promovat numai nulitati si pupincuristi.
Ciudat este ca inca prea multa lume le da atentie. De ce? Doi sinistri plagiatori. Why Why Why?"
https://www.facebook.com/bogda.../posts/10210234144395858...
L-am văzut. Nu că e mai rău ca altele din aceeaşi făină. Dar nici mai bun. Admit că, poate, e un pic mai simpatic decît campionul pe care l-a detronat (”Gangnam Style”). Dar parcă ”Macarena” era mai antrenantă.
E evident că generaţia mai veche e, prin definiţie, nostalgică, blocată în hiturile tinereţii. E firesc să rămîi prizonierul modelor şi modelelor muzicale ale debutului tău juvenil de ascultător şi dansator. Îmi aduc bine aminte cum bombăneau părinţii şi bunicii noştri cînd ne vedeau petrecînd ”sălbatic” pe ritmuri de Samba şi Cha-Cha, ca să nu mai vorbesc de Rock şi Twist. N-aveau dreptate. La rîndul meu, cad, pesemne, în acelaşi păcat. Am perceput, încă răbdător, episoadele Break Dance şi Hip-Hop. Dar la ”Despacito” am clacat! Îmi vine să spun că acest tip de muzică nu are şansele de ”clasicizare” pe care le-au avut Rock-ul şi Twist-ul. Că Luis Fonsi şi sud-coreeanul PSY nu vor avea posteritatea unor Elvis Presley şi Bob Dylan. Bun, astea sunt opinii personale, idiosincrazii, subiectivisme. Dar am şi argumente?
Ce ”limite” ale acestei muzici, la care sunt opac, pot aduce în discuţie? Drept e să invoc, mai întîi, propriile mele limite (vîrstă, gene, formaţie, istorie personală, zodie?). Dar, pe riscul meu, pot semnala şi cîteva date, care mi se par ”obiective”. Mi se pare, de pildă, că asistăm la o tendinţă spre monotonie ritmică şi spre suspensie melodică. După o piesă mai veche, din ”vremea mea”, rămîneai cu impulsul de a fredona (cu mici gesturi de accent dansant). Acum, ai mai curînd impulsul de a bîţîi spasmodic şoldurile, braţele şi capul. Stilistica noilor succese e, de asemenea, direct legată de regia vizuală a ”clip”-urilor. Ţi se dă ceva de ascultat, dar ţi se dă mult mai mult de văzut. Eşti asaltat de scenografie, anecdotică, gesticulaţie (adesea de un erotism explicit, cu coapse furibunde şi sîni semeţi, cu braţe masculine simulînd ostentativ ”agresiunea” sexuală, sau indicînd, şmecher, amplasamentul organelor ”eficiente”). Totul e hiper-dinamic, multicolor, incendiar. Dacă aş fi muzician, aş resimţi oarecare frustrare: clip-ul sufocă melodia. Cîntarea pare o simplă anexă, pretext al unei ”înscenări” baroce, al unei îngrămădeli euforice de istorioare, fiţe, performanţe gimnastice, chiote mai mult sau mai puţin exotice şi ”spontaneităţi” exuberante, vag autiste. Cel mai mult par să se distreze protagoniştii înşişi, eliberaţi de exigenţele burgheze ale unei audienţe convenţionale. Nu te-amuză? Nu contează, noi ne facem treaba şi fără tine! Lucrul extraordinar este că un public extrem de numeros aderă, entuziast, la acest tip de muzică care pare fie să-l pună între paranteze, fie să-l integreze mecanic, într-un marş vesel, zgomotos, pe măsura veleităţilor fiecăruia.
Aş îndrăzni să trec niţeluş de la muzică şi dans, la text. Fireşte, nu pretind versuri subtile, metafizică, abisalităţi. Dar nu mă pot abţine, cînd parcurg vorbele cîntecului, să am mici îngrijorări (pre-)apocaliptice... Despacito e, evident, o declaraţie de amor, cu ”obiective” previzibile: interpretul îi explică iubitei că ea e ”magnetul”, iar el e ”metalul”. În consecinţă, o anunţă că ”vrea să-i miroasă (adulmece) gîtul” şi îi cere să arate gurii lui pofticioase, locurile favorite (”favorite, favorite, baby!”) din trupul dînsei. E vorba, aflăm în continuare, de anumite ”zone periculoase”, pe care amorezul vrea să le depăşească, provocînd-o pe partenera sa să ţipe. Ca toate fetele, şi fata din Despacito ”vrea bum bum”. O să ziceţi că sunt răutăcios. Nici textele Beatles-ilor nu erau heideggeriene. Dar se adresau unui registru al sensibilităţii mele, de natură să stimuleze un început de reflexivitate: ”Nu mai sunt nici jumătate din cel care-am fost. O umbră îmi întunecă viaţa. Brusc a revenit ziua de ieri!” (Yesterday). Sau: ”Cînd mă aflu în necaz, Fecioara Maria vine la mine şi-mi spune un cuvînt înţelept: lasă lucrurile să fie aşa cum sunt!” (Let it be!).
Nu vreau să spun nimic rău despre contemporanii mei care sunt cuceriţi de Despacito. E dreptul lor şi, poate, obtuzitatea mea e cea care mă împiedică să fiu solidar cu gustul lor. Observ însă că, din punctul meu de vedere, lumea a intrat într-un soi de acceleraţie, perfect exprimată de inflaţia agitaţiei dansante, a precipitării ritmice. Cu atît mai interesant, dacă nu de-a dreptul paradoxal, e titlul acestui hit: Despacito. Care, în traducere, înseamnă ”încet, încetişor”... Luat ca îndemn, e un titlu înţelept, o invitaţie la încetinire salvatoare, la postura imobilităţii contemplative."
Admatios Stavros: "Ieri comenta Las Fierbinti, azi melodii comerciale intr-un context in care TOATA muzica este de fapt comerciala si "supporting act" pentru altceva.
Asta inseamna sa fii mafiot. Acest idiot impreuna cu la fel de celebrul sau prieten plagiator (filosoful gelului de dus BMW), nu au fost numai Boierii Minti (caracterizare ironica de acum 20 de ani) ci si Marii Impostori in Cultura si Filosofie. Ca profesori au promovat numai nulitati si pupincuristi.
Ciudat este ca inca prea multa lume le da atentie. De ce? Doi sinistri plagiatori. Why Why Why?"
https://www.facebook.com/bogda.../posts/10210234144395858...
Prospectiv A-z .
Daca e sa luam in serios metafora celor dela Cotidianul, Plesu trebuie ca e mai marele unei structuri ierarhice informale cu putere de *viata si moarte* peste literele orientului mare si iluminat romanesc...
Daca e sa luam in serios metafora celor dela Cotidianul, Plesu trebuie ca e mai marele unei structuri ierarhice informale cu putere de *viata si moarte* peste literele orientului mare si iluminat romanesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu