Pe facebook: in "cele mai bune familii", intr-adevar, prea multe zerouri ametesc

vineri, 25 august 2017

in "cele mai bune familii", intr-adevar, prea multe zerouri ametesc

"Ați trecut vreodată prin Viena, Londra, Paris, Moscova, Washington sau alte capitale de foste și actuale imperii? Ați văzut câtă bogăție, cât fast găzduiesc acestea? De unde credeți că provin banii care au dat naștere unor asemenea grandori? De ce credeți că salariile voastre sunt de rahat? De ce credeți că spitalele voastre arată mai rău ca pușcăriile? Pentru că grosul bogățiilor sunt aspirate de stăpânii voștri. Ceea ce fură afaceriștii și politicienii români reprezintă doar o mică parte a jafului uriaș care se petrece. Ceea ce nu s-a înțeles în România și celelalte țări comuniste este faptul că nu doar URSS-ul a pierdut “războiul rece”, ci și noi. Occidentul nu ne-a eliberat, ci ne-a cucerit și toate costurile pe care acesta le-a avut sunt plătite acum de fiecare dintre noi, dincolo de lozincile sforăitoare ale celor de la Bruxelles și Washington despre democrație și libertate, acolo unde au găsit indivizi de teapa lui Băsescu, nu s-au mulțumit doar cu spolierea fără milă a acelei țări, ci au și colonizat-o. Banii ciordiți de micii pungași locali ai acestor colonii s-au transformat astfel în pierderi de neconceput din propriile lor buzunare."

Capitolul 18 – “Ăștia au ciordit iahturile de la gurile copiilor noștri!” (fragment dintr-o declarație a unei mari corporații occidentale) | Sorin Ovidiu Vîntu

sov.ro

Comments

Mirel Palada

August 8 at 6:32am ·

Problema amaritilor de romani este una elementara, specifica Evului Mediu. E simplu: se numeste artimetica. Ne strofocam cu toata indignarea posibila despre niste milioane, ne scoatem matzele din noi la zeci de milioane, cind noi de fapt ignoram furaciunile de miliarde. De ce? Simplu: pentru ca sintem medievali si nu stim sa facem diferenta dintre milioane si miliarde. Capitalistii verosi si nasoi au tot dreptul sa ia pielea de pe noi si sa ne exploateze ca pe niste oi proaste, pentru ca meritam. Cum zicea grecul ala anarhist? "Omul, masura tuturor lucrurilor". Pai da. Noi ne oparim cind unul fura o casa, doua case, o masina, trei masini, un pogon de pamint. Ca atita pricepem. O casa, o vaca, o cireada de vaci. Cam atit. Cit ne permite experienta directa, de tarani medievali. Cind ies miliarde de euro din tara - repet, miliarde - nu ne dam seama. Pentru ca nu putem concepe. E dincolo de noi. E sus, in stratosfera. E cum sint integralele: toti au auzit de ele, putin le inteleg. Sintem ca tribalii aia care nu stiau sa numere decit pina la doi: unu, doi, multe. Ne meritam soarta. Sa ia toate pieile posibile de pe noi, ca nu stim sa numaram. Matematica, acest instrument de exploatare necrutator.

Preda Mihailescu Jocul cu miliardele prinde mai peste tot. Exacta asta remarca Ralphton Saul la un moment dat, ca Nixon, Watergate - au fost floricele de copii. Dar oficial - spune el, eu nu am verificat

:-) insa receptionat din mai multe surse - din bugetul Pentagonului in fiecare an sunt X miliarde neacontate. Nu se stie ce s-a intamplat cu ele, sunt disparute din contatbilitate. Din cate tin minte, prin 2012 avea loc un hearing, pentru a gasi soarta a 9 trilioane - adica din acelea care sunt de 1000 de ori un miliard de-al nostru, sau altfel spus, aproape jumatate din datoria Americana - care s-au acumulat la capitolul "disparuti in bilanturile Pentagonului".

Se pare ca se intampla in "cele mai bune familii", intr-adevar, prea multe zerouri ametesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

vineri, 25 august 2017

in "cele mai bune familii", intr-adevar, prea multe zerouri ametesc

Comments

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv