Lupta continua, termenii/mijloacele se rafineaza. In folosul majoritatii.

Gheorghe Piperea

August 18 at 10:33am · Peoria, AZ

Pretul inechitabil este o manifestare a abuzului de pozitie dominanta a marilor comercianti asupra consumatorilor sau asupra intreprinderilor mici si mijlocii, sanctionata in legislatia si jurisprudenta europene. In cauza United Brands (CEJ, speta 27/76), denumita in literatura de specialitate si speta Chiquita Bananas*, s-a stabilit ca un pret inechitabil poate fi considerat un abuz de pozitie economica in sensul art. 102 din TFUE, intrucit este un pret impus care nu are legatura cu valoarea economica a produsului vandut sau a serviciului furnizat.
In raporturile juridice generate de creditele ipotecare si de creditele de consum, daca dobinda si comisionul sunt pretul "produsului financiar" pe care ni-l "vind" bancile (in realitate, bancile ne dau un imprumut), inseamna ca acest pret poate fi echitabil sau nu, in functie de faptul ca au sau nu au legatura cu valoarea economica a “produsului financiar”. Daca pretul nu este echitabil (fie pentru ca e un pret de ruinare, fie pentru ca e un pret excesiv), atunci suntem in prezenta unui abuz de pozitie dominanta, sever sanctionat de CJUE si CE, incepand cu speta United Brands (cauza 27/76). In anii de boom imobiliar, bancile care activau in Romania se imprumutau de la bancile lor - mama cu dobinzi de 1-2%, dar acordau credite intinse pe 10, 20 sau chiar 35 de ani, cu dobanzi efective de 7-12% (dobinzi si comisioane, acestea din urma fiind mai mult ascunse decit vizibile), dar cu dobanzi “introductive” mici, pentru a crea aparenta rezonabilitatii pretului si a incadrarii debitorilor in limitele asa-zis stricte ale analizelor de rating. Mult mai grav din perspectiva practicilor comerciale incorecte este faptul ca, in primii 1-2 ani de la semnarea contractelor, bancile au practicat chiar si preturi de ruinare, adica, preturi sub "costurile de productie", dar care, dupa perioada de gratie, deveneau preturi excesive. Perioada anilor 2006-2008 coincide cu perioadele de gratie contractuale, in timpul carora clientii plateau fie dobinzi cu mult mai mici decit cele ale bancilor concurente, fie doar dobinzi, dar nu si rate din principal. De aici volume mari de afaceri si profituri consistente pe termen scurt pentru banci (easy money). Dupa anul 2009, euribor, libor si robor (ratele de dobinda la care bancile se imprumuta intre ele) au scazut la minime istorice, unii dintre acesti indici fiind chiar subunitari. Un calcul de genul pret (dobinda si comisionul perceput consumatorului) minus cost (dobinda platita la imprumuturile proprii sau la depozite ) ne va revela preturi profund inechitabile prin caracterul lor excesiv : castigul bancii a putut fi cvadruplu (400%) in anii de dupa criza din 2008, fiind la distanta de 11 pct. procentuale de „costul” produsului financiar pe care ni-l vindeau in urma cu 10-11 ani. Pe perioade de 20-35 de ani, aceste cistiguri sunt nu doar excesive, ci chiar contrare logicii economice si regulilor matematicii statistice. Dovada ca iresponsabilitatea acelei perioade de efervescenta a casigurilor mari si usoare si de exuberanta irationala in urmarirea oricarui simplu particular pentru a-l face sa se indatoreze, sadindu-i acestuia convingerea ca isi poate “trai visul” ipotecandu-si acum veniturile viitoare pe urmatorii 20-35 de ani, s-a “razbunat” in anii 2009-2011, cand volumele de credite neperformante (cu debitori insolvabili) au depasit uneori un sfert din totalul portofoliului, ceea ce a determinat pierderi masive pentru banci, care se regasesc in prezent (anii 2015-2017), in contabilitatea fiscala bancilor, cu titlu de cheltuieli deductibile, care reduc sau chiar elimina impozitul pe profitul operational al bancilor, cel mai mare din Europa in aceeasi perioada de purga a situatiilor financiare anuale ale bancilor. Evident, de aici pierde si Statul roman, care nu poate incasa impozite, indiferent de marimea profitului operational, pana la momentul in care pierderile cauzate de iresponsabilitatea creditarii se vor fi acoperit in integralitate. In plus, nu numai ca bancile au fost extrem de dure si excesiv de zeloase in executarea silita a celor adusi de ele insele in stare de faliment, ci au si “vandut” datoriile acestora unor colectori de creante, care au marit si mai mult presiunea pusa pe debitori. De aici, inevitabil, neincrederea cvasi-generala in sistemul financiar. La nivelul anului 2017, simpli particulari nu se mai imprumuta la banci decat in conditiile Programului Prima casa, un program de ajutor de stat pentru banci si dezvoltatorii imobiliari. Iar intreprinderile mici si mijlocii cauta cu totul alte surse de finantare. Cat despre marile corporatii, acestea nu apeleaza la imprumuturi bancare decat pentru preluari cu efect de levier (LBO), foarte rare si riscante, restul necesitatilor de finantare fiind asigurate din interiorul grupului.
Cea mai mare severitate in urmarirea creantelor ultra-dimensionate, mult prea lejer si iresponsabil generate prin contracte de adeziune, pre-formulate, determina cea mai mare depresie, ca intr-un cerc vicios din care nu se va putea iesi decat prin stergerea consecintelor acestor excese si inechitati.

*Aceasta speta este foarte des citata in literatura dedicata dreptului concurentei. A se vedea, de exemplu, acest link : http://www.reckon.co.uk/open/United_Brands (consultat de mine azi 18 august 2017). Speta este masiv motivata, acoperind foarte multe domenii ale dreptului concurentei, de la notiunea de “piata dominanta”, pana la notiunea generica de abuz de piata si la diferite ipostaze ale acestuia. Speta este disponibila pe internet aici : http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/HTML/….