Pe facebook: Noi suntem Putin

sâmbătă, 16 aprilie 2016

Noi suntem Putin

Noi suntem Putin – 5 aprilie 2016

Noi suntem Putin
-----------------------
Vă aduceți sper aminte de faimoasa replică Lache-Mache undeva prin Cișmigiu "Ne-ar trebui și nouă o dictatură ca-n Rusia, monșer". Când unul din cei 2 fictivi a rostit-o era pe la sfârșitul secolului XIX, nu se știa de partidul bolșevic iar stră-străbunicii lui Putin erau bine mersi undeva în Estul îndepărtat.
Ce-a vrut să spună Lache-Mache ? Omul (și-)a exprimat o convingere veche și care ar putea constitui una din laturile conflictului de bază din ziua de azi - nevoia pentru un stat puternic. Atât Lache cât și Mache sunt angajați la stat. Dacă statul e slab- n-are grijă de ei, îi trimite "să prindă muște-n Cișmigiu".
Într-un stat ideal la vremea aceea- cum era imperiul austriac KuK - existau niște roluri bine determinate la nivel statal- și atunci împăratul putea să-și asume un rol mai mult decorativ (se știe că Franz Joseph nu s-a prea băgat în conducerea statului). Acolo unde statul nu era încă bine consolidat- ca în România sau Rusia- era nevoie de o "dictatură".
Vă aduceți aminte de dl. Băsescu- "președintele jucător" ? Câți dintre noi nu l-au admirat sau încă îl mai admiră pentru "veșnica tensiune" (ca să-l cităm pe dl. Tapalagă) în care ținea statul ? Dl.Băsescu era- volens-nolens- o "dictatură ca-n Rusia". Dacă ne amintim doar numirile pe care acesta le-a făcut (pe principiul că așa au vrut mușchii lui)- de la dl.Boc la procurori și judecători (numiți la o cafeluță)- vedem clar chestia cu dictatura.
Noi suntem Putin. Noi suntem Băsescu.Noi suntem Churchill, De Gaulle și chiar și Mussolini și Hitler. Înainte de a discuta despre cât de "tiran" e dl. Putin și despre cum nu satisface domnia sa "libertățile democratice" să ne gândim că dl. Putin (și într-o anumită măsură dl. Băsescu) au satisfăcut înclinația normală a lui Lache și Mache- adică a cetățeanului- spre ordine. Spre un stat puternic în care Lache și Mache să-și poată permite să facă politică de Cișmigiu fără obligația vreunei implicări reale.
Cealaltă latură a conflictului de care pomeneam- e tendința către un stat slab. Descentralizare, regionalizare, transferul puterii în mâna unor grupuri "informale" de cetățeni. Chestia asta merge pentru comunități dezvoltate, mici și care se cunosc bine între ele. Vă puteți gândi la "puterea cetățenilor" și "descentralizare" pentru un oraș ca Bruxelles ? Dacă da- gândiți-vă că una din cauzele atentatelor recente a fost exact această necontrolată "putere a cetățenilor". Comunități precum enclavele musulmane nu se pot conduce singure- într-un sens democratic. În țara noastră "puterea cetățenilor" merge de regulă către grupul care face cel mai mult scandal- cum au fost cei care l-au dat jos pe Ponta. Chiar dacă inițial - prin preluarea anumitor structuri de la PCR- PSD-ul părea a fi în poziții de forță- realitatea post-Năstase îl arată ca un partid speriat, hărțuit, fără să poată trece de anumite praguri cum ar fi decizii cu adevărat serioase (fie că discutăm despre o decizie clară pentru demiterea dlui. Băsescu sau despre reducerea puterii DNA-ului). Cine țipă mai mult- câștigă. Consilierii americani ai PSD ar fi trebuit să le spună să-și înființeze și ei grupuri cetățenești de forță care să țipe mai tare. Dl.Ponta n-a vrut să apeleze la astfel de grupuri- și a pierdut puterea.
Descentralizarea și puterea cetățenilor înseamnă moartea statului- atât cât trebuie să însemne el ceva. Permanenta resetare dorită de niște persoane interesate (foarte puține) și impusă masei naive amăgită cu poveștile despre cât de coruptă e clasa politică- nu înseamnă decât haos. Finalmente- noi suntem Putin. Nu-l dorim neapărat pe Putin, nu-l dorim pe Băsescu- ci un stat puternic care să ne ofere nouă- celor slabi- căi sigure de urmat. Poate că nu e neapărat democratic- dar ținând seama de faptul că nu avem decât o viață- e eficient.

Prospectiv A-z ."Descentralizarea și puterea cetățenilor înseamnă moartea statului- atât cât trebuie să însemne el ceva. Permanenta resetare dorită de niște persoane interesate (foarte puține) și impusă masei naive amăgită cu poveștile despre cât de coruptă e clasa politică- nu înseamnă decât haos. Finalmente- noi suntem Putin. Nu-l dorim neapărat pe Putin, nu-l dorim pe Băsescu- ci un stat puternic care să ne ofere nouă- celor slabi- căi sigure de urmat. Poate că nu e neapărat democratic- dar ținând seama de faptul că nu avem decât o viață- e eficient."

Valoarea textului d-lui Kovacs este in carografierea ratacirilor noastre, posibil catre neoiobagie...

Ce gasesc interesant este ca pe cand noi bajbaim in semi-intuneric, minoritatea de care scrie dl. Kovacs este cu 2 pasi inainte. Una peste alta, noi vom aluneca in iobagie, fara scancet, caci ni se va pare ca am ajuns la ea legic si logic. Ironia suprema a timpului nostru de emancipare inapoi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

sâmbătă, 16 aprilie 2016

Noi suntem Putin

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv