Criza Doamnei Ana Blandiana

Criza Doamnei Ana Blandiana – 31 martie 2016

Prospectiv A-z  shared Alexandru Racu's post.

 

Alexandru Racu

March 31 at 12:43am

Până la urmă nu m-am lăsat și am scris și eu ceva. Care o să supere pe mai toată lumea. Așa cum și trebuie de fapt.

Mai uşor cu crucea pe scări, că e ușor să o invoci, dar mai greu să o duci

Sincer, nu știu cine mă dezgustă mai mult. Cei care, confruntați cu radicalii islamiști și subsecventul eșec al multiculturalismului (criza doar?), pe care îl invocă doamna Ana Blandiana, se concentrează pe patologizarea și combaterea „radicalilor" pro-life autohtoni http://adevarul.ro/…/radicalizare-1_56f4471e5ab6…/index.html, sau doamna Ana Blandiana însăși, care se plânge de criza demografică și spirituală prin care trece Europa, în condițiile în care tot ea era cea care afirma că interzicerea avortului de către Ceaușescu a reprezentat "punctul cel mai teribil pe care l-a atins naționalizarea în România" comunistă http://www.slideshare.net/Lina59/decretzeii-alina-sima.

Știu că politica natalistă a unui stat totalitar este o chestiune complet diferită (și evident, strict din punctul de vedere al acestor diferențe, perfect condamnabilă) față de garantarea dreptului la viață din momentul concepției, pe care legislația irlandeză, spre exemplu, încă îl prevede, chiar și după ce căsătoria între persoane de același sex a fost legalizată în Irlanda. Însă la noi subiectul nu se discută cu nuanțele de rigoare, și asta deoarece sub umbrela anticomunismului societății civile își găsesc adăpostul o serie de inovații legislative a căror origine, culmea, comunistă (!), este escamotată. Căci ceea ce i se reproșează lui Ceaușescu este faptul de a fi abrogat un drept care a fost legalizat prima oară de către Uniunea Sovietică, în timpul lui Lenin; la noi a fost legalizat prima oară tot de comuniști; la vremea când l-a abrogat Ceaușescu, nu era prevăzut nicăieri în legislația statelor occidentale; iar Polonia l-a abrogat, la rândul ei, după căderea comunismului.

În orice caz, nu prea înţeleg la ce anume se aştepta doamna Ana Blandiana: ca generalizarea achizițiilor revoluției sexuale șaișoptiste să aducă cu sine o epocă de propășire spirituală și o creștere demografică pe măsură? Eu pot înţelege frica europenilor de terorism, mai ales când este potenţată de diletantismul autorităţilor şi imbecilismul politically correct care a permis dezvoltarea, la vedere, a unor focare de extremism pe teritoriul ţărilor europene; la fel cum pot înţelege fricile unui cuplu confruntat cu o sarcină nedorită, şi cu atât mai mult cele ale unei mame singure aflate într-o astfel de situaţie. Dar hai să distingem totuşi ceea ce e doar omenesc, prea omenesc, de ce e creştinesc, mai ales în condiţiile în care Europa, al cărei presupus creştinism îşi găseşte o apărătoare în persoana Elenei Udrea, a declarat singură, în cadrul celei mai mari manifestaţii din istoria ţării numită cândva „fiica mai mare a Bisericii", că ea nu (mai) este Creştinătatea, ci este ... Charlie http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/…/iudaism-cre….

Comparaţi reacţia opiniei publice franceze şi europene la atentatul de la redacţia revistei Charlie Hebdo, cu reacţia la recenta masacrare a creştinilor din Pakistan, ce a avut loc chiar de Paştele catolic şi protestant. Câţi oameni au mai ieşit acum pe străzi să strige că şi ei sunt creştini, că sunt alături de fraţii lor din Pakistan? Niciunul, în timp ce pentru a face profesiune charlistă de credinţă au ieşit milioane. Şi comparaţi şi reacţia multor neoconi cu crucea-n frunte la fenomenul charlist, cu reacţia la fenomenul imigraţionist. Atâta timp cât avortam, blasfemiam, ne eutanasiam la noi acasă şi bombardam peste mări şi ţări, ne făceam că plouă sau încuviinţam. Ne-am trezit însă că suntem ameninţaţi, în fibra noastră creştină, doar când ne-am simţit ameninţaţi de propria noastră milă creştină, încurajată de Papa de la Roma, faţă de milioanele de amărâţi care fugeau din ţări la a căror distrugere am contribuit şi noi românii, cu trupe.

Altfel spus, din câte se pare, conform logicii de neocon, Europa (creştină?) poate supravieţui, la urma urmei, oricărui abuz de libertate, economică, sexuală sau de alt fel, dar cu siguranţă nu poate supravieţui excesului de compasiune. Nu ştiu cum se face că de acesta din urmă ne temem cel mai mult. Asta poate pentru că, de fapt, ne temem mai mult pentru siguranţa noastră decât pentru sufletele noastre. Dar poate că dacă ne-am teme mai mult de Dumnezeu în diversele aspecte ale vieţii noastre, publice şi private, ne-am teme mai puţin de oameni, inclusiv de oamenii de altă religie care ne cer ajutorul.

Ştiu că problema implică aspecte politice şi instituţionale mult mai complexe, că nu putem să reducem totul la imperative umanitare, şi cu atât mai mult nu poate fi ea rezolvată prin dictate umanitare, altminteri respinse, cu înverşunare, deseori de aceiaşi oameni care susţineau dictatele austeritare. Oricum ar fi, atâta timp cât îl dezgropăm pe Dumnezeu din lipsă de dispozitiv anti-islamic, şi ca pe simplu alibi al fricilor noastre mic-burgheze, tare mă tem că ne mişcăm în orizontul aceleiaşi „culturi a morţii", de care pomenea un fost papă polonez, tare iubit de societatea civilă anticomunistă, dar citit în conformitate cu principiile spiritualităţii postmoderne de tip „pick and choose". De aceeaşi „cultură a morţii", şi de multiplele ei dimensiuni, continuă să vorbească şi Papa Francisc, şi el citit tot după principiile spiritualităţii de tip „pick and choose".

Or, în acest context, se pune întrebarea: cine este mai autorizat să vorbească în numele Europei şi al Creştinismului? Papa Francisc? Sau GDS-ul? Sau poate că Papa Francisc vorbeşte în numele Creştinismului, iar GDS-ul vorbeşte în numele Europei, două realităţi distincte, din ce în ce mai distincte, ca urmare a opţiunilor europene, pe care, măcar din decenţă, ar trebui să nu le mai amestecăm, asumându-ne în acelaşi timp opţiunile.

Căci altminteri, mesajul Evangheliei este clar. Pe Dumnezeu îl urmezi întru totul şi până la capăt, iar dacă nu eşti în stare s-o faci, măcar nu încerca să-l târăşti în mlaştina unui „oportunism al valorilor", că mai rău îţi este să fii căldicel decât rece. Iar dacă tot ne place să discutăm despre invaziile barbare, și să-l reimplicăm pe Dumnezeu în istoria noastră, ar trebui să ne aducem aminte că în veacul al V-lea, creștinii îl numeau pe Attila biciul lui Dumnezeu. E drept, creştinii din vremea respectivă mai ştiau şi că, dintr-o „criză spirituală", nu se iese prin „redescoperirea valorilor spirituale", ci prin pocăinţă, care este cu totul altceva.

 

Smaranda Dobrescu E un eseu dens , complex si greu de urmarit ca sa-i gasesti ideea principala. Cred ca a fost inspirat de parerile expuse de Ana Blandiana La Cluj. Concluzia si sentinta discursului acesteia a fost ca "Europa va fi înghiţită de cultura musulmană transportată de valul de imigranţi care sunt „ferm hotărâţi să nu se integreze".Printre cauzele acestei nenorociri, Ana Blandiana aminteste:
1. pierderea credintei in Dumnezeu
2. ridicarea la nivel de dogmă a ideii de libertate, o opţiune care a vulnerabilizat cultura europeană pentru că, spune Blandiana, citându-l pe Lech Walesa, „de libertate răul profită mai mult decât binele".
3. „satanizarea noţiunii de naţiune, naţionalitate, naţionalism de către internaţionalismul proletar sau de către political correctness" – 

De fapt a fost un discurs cu tenta nationala, fara nicio intelegere fata de internationalismul care te indeamna sa iti deschizi inima si granitele refugiatilor. In acelasi timp, Alexandru face demarcatia ca interesele crestinismului nu mai sunt aparate de dreapta neocona care apara doar ideologia europeana. Atunci cine apara crestinismul? Stanga ar fi raspunsul posibil. Ceva parca nu se potriveste. Stanga (romaneasca) parte din ea, apara, e adevarat refugiatii si dreptul acestora de a fi bine primiti si integrati. 
Apoi mai cred ca Ana Blandiana nu poate fi condamnata pentru exprimarea ei de dupa revolutie privind povara interdictiei avorturilor din timpul lui Ceausescu
Am avut ocazia inca din martie 1990 sa lucrez cu femeile social democrate din partidul lui Cunescu. Toate justificau afilierea lor prin speranta ca li se vor indeplini doua dorinte majore: Pastrarea liberalizarii avortului si pensionarea anticipata. Acesta era sentimentul majoritatii femeilor iesite din comunism, perioada in care impiedicarea avorturilor le-a adus mai multa umilinta decat orice argument privind factorul demografic in criza.
Nu in ultimul rand nu pot fi de acord cu articolul din Adevarul semnat de Mircea Toma care este intitulat "Sfanta batranete legionara" in legatura cu discursul Anei Blandiana. Oare sunt putini care gandesc la cele trei argumente ale Anei Blandiana in legatura cu turbulentele Europei? Toti se califica drept legionari?

Am scris aceste cateva ganduri fara sa fac vreo legatura cu parerea mea personala privind avorturile si criza de credinta a Europei.

 

Prospectiv A-z .
"Pastrarea liberalizarii avortului si pensionarea anticipata."

Se aflase de celelalte mijloace de contraceptie, sa le zicem, mai iluminate? In retrospect gasesc straniu cum ne oripilam de atatea notiuni care erau si sunt in fond antitetice avortului. Dau ca exemplu doar pedeapsa cu moartea.

Cat despre pensionarea anticipata vedem acum la ce si cui a servit.

Cred ca noua, romanilor din post-ceausism, ni s-a servit ideea ca meritam sa obtinem cat mai mult, dintr-o data si fara efort. Am fost indelung asistati in ratacirea asta, cu poze de morcovi si maciuci. Ne-am imbulzit in rataceala asta ca aia din sala de cinematograf unde striga vreo cativa 'Foc, arde!'

 

Smaranda Dobrescu Timp de doi ani a lucrat voluntar un medic-femeie- specialist care si-a propus sa faca educatie privind alternativele la avort. Imi amintesc ca am cumparat din Suedia in 1992 o sacosa mare de anticonceptionale pe care le-am oferit in cadrul orelor de educatie. Inca nu erau pe piata. In privinta educatiei pentru pensionarea la termen sau chiar prelungirea varstei de pensionare a fost chiar mai dificil. Pot spune ca niciodata nu am convins cu adevarat colegele din partid de aceasta necesitate. Inceputurile nu au fost deloc liniare si simple. Critica din aceste zile adresata acelei perioade are destule replici posibile, dar la ce bun?

Prospectiv A-z .
"Critica din aceste zile adresata acelei perioade are destule replici posibile, dar la ce bun?" Bunul comun.

Alexandru Racu Părerile cu privire la avort sunt împărțite. E un subiect delicat. Nu l-aș fi atacat dacă ar fi fost vorba doar de această părere a doamnei Ana Blandiana. Și repet, politica de natalitate a lui Ceaușescu și legislația irlandeză sau poloneză sunt lucruri complet diferite. Pe de altă parte, eu am ținut să subliniez că e o dovadă de profundă incoerență ca pe de o parte să fii pro-choice, și mai mult, să consideri interzicerea avortului ca pe cea mai teribilă formă de naționalizare comunistă, iar pe de altă parte să te plângi de criza spirituală și demografică prin care trece Europa. Cred că ar trebui să fim mai coerenți și să ne asumăm opțiunile, sau măcar să nu ni le afișăm public în contraste atât de stridente. Știu că doamna Ana Blandiana a scris în anii 80' o poezie intitulată Cruciada Copiilor, referitoare la drama femeilor care au murit din cauza avorturilor ilegale în timpul lui Ceaușescu. Acum, nu știu ce să zic, în măsura în care se simte amenințată de musulmani, doamna Ana Bladiana nu poate decât să pornească, împotriva lor, o Cruciadă (ce paradox) a copiilor avortați (vreo douăzeci de milioane în postcomunism). În fine, nu judec pe nimeni, și o apreciez pe doamna Ana Blandiana ca poetă. Pot înțelege și faptul că, din compasiune pentru acele femei, a ales să-i sacrifice, ca să-l parafrazez pe un alt poet român, pe "nenăscuții oameni". Dar atunci stau și mă întreb de ce totuși nu simte aceeași compasiune și pentru refugiați, și de ce nu e dispusă ca, din compasiune pentru ei, să-și riște securitatea? Ci, din contră, în numele securității travestite în creștinism, alege, din nou, să-i sacrifice pe oamenii fără chip și fără nume, de care ne separă o distanță ce, pentru binele nostru, trebuie prezervată, punând peste toate astea și o sfântă cruce care nu își are locul. Ceea ce vreau să spun e că Europa ar trebui să nu mai amestece lucrurile și să se decidă dacă e o civilizație a sinelui egoist, cu noțiunea perversă de compasiune care derivă de aici, sau o civilizație a crucii, cu toate obligațiile de rigoare. Iar dacă am ajuns la concluzia că ne aflăm într-o criză spirituală și demografică (la care se mai adaugă și altele, economică și ecologică, dar despre astea să vorbească doar Papa Francisc, că neoconii nu trebuie să tulbure sfânta piață liberă), atunci poate ar trebui să ne gândim dacă nu cumva am ajuns la momentul unui decont, în care plătim pentru multe păcate acumulate, individuale și colective. Și eu sunt de acord că prestația publicistică a lui Mircea Toma e mai degrabă jenantă. Pe de altă parte, fără să acuz pe nimeni de nimic, stau totuși și mă întreb cum oare ar putea să ne distrugă musulmanii când noi înșine, românii, am avortat în 25 de ani de postcomunism o Românie întreagă, ferm convinși că e un preț al libertății pe care merită să-l plătim. După care ne găsim să vorbim despre cum ne dăunează excesul de liberalism, libertatea divorțată de responsabilitate, dar nu știu cum se face că sărim peste libertatea de a avorta și aterizăm rapid pe terenul libertății de a imigra. Nu mai adaug aici și efectele demografice și culturale catastrofale ale terapiilor de șoc, susținute de aceiași intelectualii gedesiști, care acum încep să plângă că moare Europa, ne moare și neamul, moare și creștinismul. Așa că, decât să ne isterizăm, cu riscurile fascisto-beivikiste de rigoare (știu că Mircea Toma exagerează, dar văd că toți îi acuză pe musulmani în bloc pentru terorism, dar niciunul din respectivii intelectuali nu își asumă responsabilitatea pentru recentele agresiuni din centrul Bucureștiului, că dacă toți musulmanii sunt vinovați de terorism, atunci și toți cei care își exprimă public islamofobia sunt vinovați pentru Breivik și alte extremisme de dreapta), n-ar fi oare mai potrivit să reflectăm asupra felului în care ne-am distrus noi înșine, în numele eliberării de comunism? Merităm oare, în lumina celor petrecute, și în fața lui Dumnezeu, să supraviețuim? Ideea este că un creștin își pune astfel de întrebări, iar dacă nu suntem dispuși să ni le punem, atunci ar trebui să nu-l mai amestecăm pe Dumnezeu în afacerile noastre, având măcar decența să ne asumăm religia egoismului și cultura morții până la capăt.

 

Smaranda Dobrescu "n-ar fi oare mai potrivit să reflectăm asupra felului în care ne-am distrus noi înșine, în numele eliberării de comunism?"
Alexandru, tu consideri ca distrugerea noastra se reflecta prin lipsa credintei sau prin adptarea unor forme de credinta ad-libitum, rupte de dogma bisericii? Asa as spune si eu. Ce stiu eu insa poate mai bine decat tine este ca dupa `89, cei ce aveau credinta inainte si-au pastrat-o. Desi Blandiana imi e straina oarecum prin vederile ei politice imi este mult mai apropiata prin durerea comuna ce am impartasit-o avand parinti in inchisori politice, ca fete proscrise o buna bucata de timp. Ea, in plus fata de mine a avut taria sa rascoleasca in secretele temnitelor comuniste, sa-si dedice mare parte din viata stabilirii unui adevar. Multi care au scapat de acolo au supravietuit prin credinta, ei si familiile lor. In aceeasi masura au fost si anticomunisti, anti stalinisti, ei si familiile lor pana la a saptea spita. 
In privinta avorturilor, pot sa-ti povestesc scene de demult in care femei recurgeau din disperare la avort, rapuse apoi de remuscari purtate in suflet toata viata. Acestea s-au rugat pana au inchis ochii sa li se ierte pacatul.. Voi, tinerii "furiosi si intransigenti" nu prea stiti ce inseamna sa nu-ti poti hrani copilul, sa nu-i poti oferi un mediu sigur de evolutie..Tu de altfel, Alexandru vorbesti nu numai cu sinceritatea ce ti-o da credinta , ai deschidere si bune intentii fata de toti necajitii lumii, i-ai ajuta pe toti cei in nevoie. Dar banuiesc ca tu, ca si multi alti tineri de varsta ta, puteti fi din nebagare de seama si prea mare siguranta impinsi de rapacitatea dreptei neoliberale intr-o directie care sa depaseasca limita dintre stanga democrata si stanga comunista. Acolo planeaza pericolul de a defini ca rasist pe orice anticomunist. Etichete puneau comunistii. Pe vecie de nedezlipit..
Evident,pledoaria ta actuala ca si cea initiala sunt foarte departe de ieftinatatea exprimarii lui Mircea Toma sau de pretiozitatea imbibata de political corectness a lui Tichindelean.

 

Alexandru Racu Repet, nu mi-am propus aici să judec pe nimeni la modul personal. Chestiunile astea le discută fiecare la spovedanie. M-am referit doar la coerența diverselor poziționări publice pe chestiuni care au relevanță socială dincolo de viața privată a fiecăruia, și care nu sunt doar chestiuni de morală, ci și chestiuni de drept. N-aș vrea să discut despre situația mea personală, dar pot să vă spun că știu destul de mulți tineri din generația mea care sunt destul de furioși (unii foarte furioși) tocmai pentru motivele invocate de dumneavoastră - incapacitatea de a asigura un viitor cât de cât stabil copiilor. Pe de altă parte, ceea ce mă îngrijorează mai mult e că văd mulți tineri care nici măcar furioși nu mai sunt, ci mai degrabă resemnați, și deprimați. Deci credeți-mă că înțeleg (sper) toată presiunea externă asociată unor astfel de încercări. Iar dacă experiența practică m-ar convinge vreodată că de fapt n-am înțeles nimic din chestiile despre care vorbeam, atunci vă promit că am să mă las de scris. Pe de altă parte, oricât aș fi de furios, nu am echivalat niciodată anticomunismul cu rasismul (cei care o fac sunt fie niște idioți, fie niște partizani lipsiți de scrupule), am avut bunic în închisoare (e drept, n-am apucat să-l cunosc, căci a murit într-un accident la scurt timp după eliberare - caz asemănător cu cel al tatălui doamnei Blandiana) și nu văd nicio legătură necesară între anticomunismul doamnei Blandiana și islamofobia acesteia din urmă (de care suferă, chiar dacă islamofobia e ceva iar rasismul totuși altceva). Cred că poți fi foarte bine anticomunist fără să fii adept al mentalității de cetate asediată, în contextul actualei crize. În fine, în ceea ce privește raportul Islamului cu lumea modernă, cred că lucrurile sunt mai complicate și decât le prezintă doamna Ana Blandiana, și decât le prezintă amicii de stânga. Deci mă feresc să umblu cu etichete consacrate de gen "huo rasistule", jos "marxismul cultural", ș.a.m.d. deoarece sincer, cred că trădează multă imaturitate și iresponsabilitate în fața unei crize care reclamă atât foarte multă maturitate cât și foarte multă responsabilitate. Poate am să scriu mai multe pe subiect în viitor. Pentru moment, aș face doar trimitere la un interviu luat de un fost coleg unui fost profesor, din nefericire absent din dezbaterile recurente, referitoare la subiect, care au loc în România, și care, spre deosebire de cea mai mare parte a analiștilor de serviciu care își dau cu părerea despre Islam, chiar mai și știe despre ce vorbește.http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=13947

 

Smaranda Dobrescu Multumesc, Alexandru pentru trimitere. O voi citi maine in liniste. Dupa cele scrise acum mai sus, sunt foarte aproape de tine. Si sunt aproape si de tinerii care nu-si vad posibil un viitor nici clar nici acceptabil. Indiferent de sentimentele/resentimentele fata de islamici.