Unde se ascunde stanga romaneasca?

Unde se ascunde stanga romaneasca?  - 20 octombrie 2014

Smaranda Dobrescu

Initial ordonanta cu primarii liberi sa-si aleaga partidul m-a debusolat. Ulterior am inteles ca punerea de acord a constiintei acestora cu motivatia initiala a alegerii unui partid in momentul candidaturii rezolva o problema de principiu si poate de onoare personala. Nu acelasi lucru mi se intampla insa cu intelegerea si acceptarea ideii lui Victor Ponta, anuntata asa, pe nepusa masa ca guvernul sau a facut practic in cei doi ani de guvernare politica social liberala. Oare celor 600 mii de membri care s-au inscris odata in Partidul Social Democrat le convine sa se trezeasca intr-o dimineata citind presa ca sunt social liberali?
“Guvernarea pe care am condus-o nu este de stânga, ci una social-liberală. Guvernul meu a luat cele mai multe măsuri de dreapta.” http://adevarul.ro/…/ora-2100-victor-ponta-emisiune-scandal…- Asa cum premierul a dorit sa repuna in drepturi apartenenta actuala a primarilor cu momentul candidaturii lor nu ar trebui sa fi facut un congres in care cei care doreau puteau sa devina in mod cinstit si asumat mai ales, social liberali?
Care e diferenta? In linii mari, una singura: social liberalii nu impartasesc principiul social democrat al solidaritatii. In rest, economie mixta, cu destule societati publice si cu societati private organizate pe conceptul responsabilitatii sociale, justitie sociala, oportunitati egale, comunitarism.In urma cu jumatate de an scriam impreuna cu Prospectiv FCh articolul Stanga imprejur deplangand absenta stangii romanesti, a politicilor de stanga. Iata ce nemultumiri exprimam : „ Politicile elaborate de Guvernul Boc, tipic favorabile marilor corporaţii au rămas aceleaşi, en titre la noi. De exemplu, capitalul străin este favorizat având înlesniri de returnare a profitului şi o cotă unică de impozitare mai avantajoasă decât în alte ţări. Capitalul autohton, parte a noţiunii de patriotism economic, nu este prin nimic stimulat, legile necesare ajutorării investitorului român cum ar fi legea holdingului şi a protecţiei acţionarului minoritar, continuă să nu apară; Codul Muncii aduce destulă flexibilitate la îndemâna patronilor, a renunţat însă la minimele garanţii de stabilitate a lucrătorului şi de prezervare a locurilor de muncă. Principala măsură tipic de stânga, adică impozitarea progresivă a veniturilor nu este folosită în scopul diminuării inegalităţii de venituri; marile exploatări agricole continuă să fie impozitate cu aceeaşi cotă precum micile gospodării ţărăneşti; vânzarea terenurilor agricole către cetăţeni şi persoane juridice străine se face în ritm susţinut, fără prevederi referitoare la securitatea alimentară viitoare sau la protejarea micilor gospodării ţărăneşti, acest ultim act de liberalizare aşteptându-ne să împingă pe cei mai săraci agricultori sub limita de trai necesară respectării demnităţii umane; resursele naturale exploatate în favoarea unor companii străine nu ţin cont de prezervarea mediului, aşa cum procesele industriale lipsite de noxe nu sunt stimulate; nivelul de trai din timpul guvernării anterioare a rămas aproape acelasi, revenirea la cuantumul salariilor bugetarilor şi a pensiilor din 2010 fiind practic un supliment de venit nominal erodat de inflaţia adunată în cei 3 ani în care creşterea TVA a suplimentat procesul inflaţionist; Îngrijirile medicale sunt din ce în ce mai greu accesibile în cadrul asigurărilor obligatorii prin lege, iar ideea „responsabilizării personale” în privinţa sănătăţii proprii şi a bătrâneţii câştigă din ce în ce mai mult teren. Procesul de exod al creierelor şi nu numai cunoaşte aceleaşi cote ridicate, semn al indiferenţei faţă de cheltuirea fără eficienţă a banului public în învăţământ; Educaţia este departe de a deveni o prioritate, etc, etc. Folosirea mai bună a fondurilor europene nu s-a transpus încă în ridicarea calităţii vieţii cetăţenilor români. Cu alte cuvinte, politica guvernului liberal din ultimii ani continuă sub guvernarea actuala „de stânga”.
Explicatia schimbarii politicii celui mai mare partid din tara se afla poate in modelul Blair admirat de Victor Ponta. Istoria recenta a aratat ca de fapt carismaticul Tony Blair a demonstrat cum se poate transforma o politica laburista in capitalism pur. Asadar, luand in considerare repetarea si la noi a acestei evolutii, imi pun intrebarea: cine mai face politica de stanga in tara asta care are nevoie mai mult ca oricand de o contracarare a exceselor neoliberalismului importat si sustinut in ultimii 10 ani in detrimentul resurselor, economiei si traiului romanilor? Existenta partidelor Alianta Socialista si al Dreptatii Sociale nu satisfac nevoia unei stangi marcante caci se situeaza impreuna la un scor probabil de 3 %. Stanga radicala o vedem in jurul nostru pe FB, sunt tineri cu valoare intelectuala, energici, protestatari dar, din pacate ne-am cam lecuit de gandul ca s-ar putea ca extrema stanga din Romania sa devina rezonabila, intrucat este obsesiv cantonata in ideea ca Rusia este scuzata de absolut orice doar pentru ca nu e America. "Ce democratie, ce lege, ce bun simt, da-i in ma-sa, sunt sigura noastra sansa de a scapa de porcii imperialisti americani".
Asadar, cine ramane sa apere statul social , exprimat de principiul solidaritatii pe care nu si-l mai asuma nimeni?
Ingrilorarile mele sunt de lunga durata si nu au legatura cu apropiatele alegeri. Oricum PSD-ul lui Ponta ramane singurul care teoretic apara justitia sociala. De pe pozitii de dreapta.Top of Form

Alexandru Botu Nu se putea o remarca mai amara: "....Oricum PSD-ul lui Ponta ramane singurul care teoretic apara justitia sociala. De pe pozitii de dreapta".
Intrebarea care trebuie pusa, totusi: Cum poate (doar) un lider sa schimbe orientarea politica si ideologica a unui mare partid?

Smaranda Dobrescu In cazul in speta nu stiu sa raspund Teoretic doar un Congres poate schimba programul partidului. La noi insa liberalii devin peste noapte populari, si apoi vine Congresul si voteaza; de ce nu ar face la fel si altii? Aici problema este insa ca e cel mai mare si puternic partid, unicul care acoperea, ocupa flancul stang. E adevarat ca pragmatismul actual dictat de popularii europeni uniformizeaza prin punerea in practica a masurilor dictate de centru, toate ideologiile. De data asta insa vorbim de statul social pe care stanga europeana este decisa sa-l apere chiar daca devin Progresisti pentru aceasta cauza. Ei bine, aceasta familie europeana va mai avea corespondent in Romania?

Prospectiv FCh .
"Cum poate (doar) un lider sa schimbe orientarea politica si ideologica a unui mare partid?"

Prin re/educare.

A.B Prin re/educare,
Si nebagare de seama
Dai poporului ca mancare
Cea mai sordida zeama.

A.B  Mi-as permite sa raspund si eu, cu versiunea mea, la intrebarea: Unde se ascunde stanga romaneasca? Pai, pe unde poate sa fie foarte vizibila asa fardata.

P.FCh .
Domnule Botu, ma intreb daca Ion Iliescu n-a fost ultimul activ de Stanga din convingere. Marea masa de pesedisti par a fi cocotati in trenul acestuia, ca tragea bine locomotiva. Doar nu se dadeau oamenii jos, destinatia lor fiind mai degraba materiala.

A.B  Domnule Prospectiv FCh, posibil sa mai fi fost si alti naivi, dar s-au reciclat foarte repede. Chiar si Domnul Ion Iliescu, prea inteligent fiind, a acceptat ca pe centru-stanga este mai prudent. Numai ca prudenta Domniei sale nu a impresionat si pe altii pentru mult timp.

P.FCh . Da, opusul prudentei pare a fi incrancenarea. Rau asa, rau altfel, rau oricum/oricand nu doreste traijul.

Prudenta lui Ion Iliescu ne-a costat cel mai mult in anii '80...

A.B  Cu siguranta ca este vorba de anii '90. Altfel, in deplin acord.

P.FCh . In anii '90 avem de-a face cu al doilea mare episod de prudenta iliesciena, est versus vest. Pot vedea de ce aceasta a doua prudenta ar fi mai costisitoare pentru unii, poate ca-i nevoie de o discutie...

A.B  Prudenta revolutionara, daca poate exista asa ceva, inseamna acea pozitionare care iti permite sa te intorci invingator in trecut atunci cand n-ai biruit in viitor.

P.FCh .
O exprimare prudenta, intr-adevar

A.B  Daca ar citi ce zicem noi pe aici sunt sigur ca ar zimbi. Enigmatic:ce stiti voi?!....

A.B  Triajul, inventia Dumneavoastra adjectivala, l-a favorizat totdeauna, considerandu-l un intelept in devenire...

P.FCh  .
Din triaj, n-ai cum sa deosebesti inteleptii de... iepuri, doar iepurii de vulpi sau ursi.

A.B  Nu stiam ca ati imbogatit triajul cu noi valente.

Octavian Lupu Un sumar interesant http://www.monde-diplomatique.fr/2014/10/A/50857

Pencher à gauche ou penser à gauche ?

Serions-nous arrivés à la fin non pas du monde, mais à tout le moins de notre monde, celui qui a connu le combat pour un avenir plus heureux que le présent, pour que se transforment les conditions politiques et sociales qui permettent à une minorité d’exercer sa domination sur la majorité ? La situation actuelle inviterait à le croire.

Pencher à gauche est aisé : rares sont ceux qui osent affirmer que le smicard n’avait qu’à mieux se débrouiller. Avec l’effondrement de l’ex-« empire soviétique » et la mondialisation, avec le procès fait au productivisme au nom de l’écologie et la montée du « relativisme » des valeurs, penser à gauche est nettement plus compliqué. C’est précisément ce à quoi entend contribuer ce numéro de Manière de voir (1), en trois mouvements où s’expriment philosophes, historiens, sociologues et écrivains.

Contre la version du passé donnée par l’idéologie régnante, on revient, « avec l’aide de l’histoire », sur des événements majeurs, afin d’en dégager les conséquences et les enjeux actuels : de la disparition du tiers-monde (Immanuel Wallerstein) aux relations séculaires entre l’Europe et le monde arabe (Maxime Rodinson), de la réduction des événements de Mai 68 à une légende libertaire (Kristin Ross) à la notion controversée d’identité asiatique (Wang Hui). Mais il est tout aussi déterminant de rappeler que l’histoire, trop souvent écrite par les vainqueurs (Howard Zinn, Eduardo Galeano), n’est pas condamnée à être subjective, qu’elle porte sur l’analyse d’une réalité objective (Eric Hobsbawm) à laquelle nul n’échappe (Edward Said).

Affronter l’impuissance actuelle de la gauche, ce qui l’affaiblit et la brouille, c’est examiner « les questions qui fâchent ». Serait-il impossible de remettre en question les fondements mêmes du capitalisme (Slavoj Zizek) alors que nous serions orphelins de la révolution socialiste (Robert Bonnaud) ? Doit-on abandonner la revendication du droit à l’égalité pour le droit à la différence (Nancy Fraser), hiérarchiser la lutte pour l’environnement et la lutte des classes (Lucien Sève) ? Si, naguère, on pouvait interroger la violence révolutionnaire (Noam Chomsky et Michel Foucault), désormais on ose à peine remettre en question nos démocraties (José Saramago), même si « l’hypothèse communiste » d’Alain Badiou a pu rencontrer un surprenant écho (Evelyne Pieiller). Sous-jacente à nombre des divergences internes à la gauche, la contestation de l’universalisme de la raison est mise à l’épreuve dans la science (Jean-Marc Lévy-Leblond) et dans le religieux (Jacques Bouveresse). Mais accepter de développer une réflexion qui se refuse à être binaire demande un courage certain, et intime et social (Claude Julien).

Les « réfractaires à la résignation » doivent donc faire tomber les confortables illusions qui voudraient que la morale et la compassion remplacent la politique (Arundhati Roy) et que les nouveaux lieux communs — la modernité, le progrès comme mythologie, la reconnaissance des identités… — soient vierges de toute idéologie (Louis Pinto, Pierre Bourdieu et Loïc Wacquant). A ce travail critique répond l’affirmation ardente que l’humain ne saurait avoir fini de s’inventer (Albert Jacquard, Cornélius Castoriadis), sauf à oublier de rêver (Edward Bond, Carlos Fuentes) et de s’insurger contre ce qui l’abêtit (Gilles Châtelet) : à l’instar d’Antonio Gramsci, qui, de sa prison mussolinienne, ne renonça jamais à construire le parti des opprimés (Razmig Keucheyan).

S.D si un alt sumar:
Penser est un sport de combat

« Manière de voir » n° 137 — Octobre - novembre 2014

"Entreprendre de penser à gauche relève désormais du sport de combat. Lutter contre l’impuissance mélancolique à laquelle invite la situation actuelle, refuser la nostalgie qui condamne à l’inaction, c’est commencer à reconquérir en les fondant à nouveau les valeurs d’une gauche débarrassée de la peur de l’archaïsme, et menant à son tour la bataille des idées."

Ori are dreptate Fukuyama si vor disparea toate ideologiile, ori daca ramane un timp capitalismul salbatic care-si va epuiza sloganurile datorita cresterii si cererii limitate acesta va naste o alta ideologie-pondere si opozitie la tot ce inseamna excesele dreptei. Chiar capitalismul isi creeaza conditiile de contestare.

In orice logica am aborda chestiunea, marea criza a neoliberalismului ar trebui sa suscite un elan catre stanga. Care? Contestarea primatului pietei a imprumutat intotdeauna cai multiple. E adevarat ca luptele ideologice au au exacerbat o concurenta purtatoare de divizare intre luptele sociale si cele ale societatii.

O.L  "Among the insights we gain from Baudrillard’s writings on Marx is that capital (its historical function) produces the social. In this Marx was right. But when the objective determinations of capital lose their force, Baudrillard correctly points out: “the social will not overcome capital according to some dialectical movement”. Importantly for Baudrillard, this means that the Left died “of the same causes as power” (Baudrillard in Genosko, 2001:97). This is also why ‘Left’ and ‘Right’ have largely disappeared as useable categories and why we have become increasingly dissatisfied with (and indifferent to) them. If we take Baudrillard’s understanding of Marx to its logical conclusions – we can provocatively say that the Left was never really anything more than a prosthesis of the right (Ibid). All the Left seems able to do now, especially in the age of ecological-correctness, is play the sad role of “setting up models of pacified socialization” (1993a:173). This has become, pathetically, the fate of numerous progressives (including many unionists, feminists, and environmentalists) who seek to revive public morality or pitifully beg at the knee of the Law. Others merely remain “stuck in denunciation” (2002:206). As much as the Left persists at all it does so in many ways as a last vestige of Marx – defunct and “spontaneously doing the work of the right” (1994:16). The children of 1968 have gone over to ecological efforts to prolong capitalist expansion and serve productivism in new ways.
Another implication of our post-Marx(ist) condition is that we are left with a circumstance in which “people are no longer fighting alienation but a kind of dispossession” (1998b:19). We are no longer combating the spectre of alienation, but that of hyper-reality (1996:66). Baudrillard did not like our contemporary condition but he did his best to thrive as a thinker and a writer while coming to grips with its radical uncertainty. Writing, beyond the political, after any possibility of transcendence, was his post-Marxist politics. As he said with such heart rendering poignancy for a Parisian man of the Left of his generation: “there are no children of May” (Baudrillard in Genosko, 2001:74)." "Jean Baudrillard’s Karl Marx – Productivist Ideology, And The Future of the Left" Gerry Coulter