Un turneu american

Un turneu american – 27 octombrie 2014

Adrian Severin

Mi-am petrecut ultima săptămână călătorind prin SUA. Am dorit ca în plină criză internațională și înainte de alegerile prezidențiale din România, sa aflu prin contact direct care este starea de spirit și care gândurile presupușilor noștri parteneri strategici. Iată impresiile mele.

Nu știu dacă România mai este percepută în SUA ca partener (probabil că nu) dar sunt toate motivele spre a fi privită în continuare ca un amplasment strategic de valoare semnificativă.

Toți interlocutorii mei americani, oameni politici sau tehnocrați, democrați sau republicani, au coincis în opinia că SUA nu au interese vitale în Ucraina și că, pe cale de consecință, nu urmăresc integrarea Ucrainei în structurile euro-atlantice și asumarea răspunderii de a o apăra prin intervenție directă. Ceea ce este important pentru SUA este ca Ucraina și resursele ei naturale, umane și geo-strategice să nu treacă sub controlul Rusiei.

În același timp SUA sunt interesate a găsi o cale pentru implicarea Rusiei în războiul cu inamicul global neconvențional reprezentat de "statul islamic". Văd aici un început de recunoaștere a nevoii de a asocia Rusia la definirea unei ordini globale apte a stăvili asaltul celor care, excluși, marginalizați, discriminați sau pauperizați în condițiile vechii ordini bi-polare sau a actualei dezordini post-bipolare, și-au făcut din fundamentalismul musulman arma eficientă de luptă împotriva protagoniștilor consacrați ai lumii (mulți animați de ambiții hegemonice) dar și a civilizației moderne asociate lor.

Referitor la chestiunea ucraineană, se poate constata simetria cu poziția reală a Rusiei care (dincolo de anexarea Crimeii și dobândirea unui drum pe uscat către ea) nu este interesată de ocuparea Ucrainei întrucât nu dorește să își asume costurile uriașe ale administrării acesteia. Așa cum americanii nu își mai pot permite să fie jandarmul lumii (fapt subliniat de mai toți cei cu care am vorbit), nici rușii nu își pot permite să fie finanțatorii tuturor faliților lumii.

Referitor la o înțelegere americano-rusă sau la o pace între Est și Vest care să permită reunirea forțelor emisferii nordice spre a face față amenințării reprezentate de fundamentalismul disperării provocat de hegemonismul nordic în emisfera sudică, americanii încep să distingă pericolul reprezentat de politica germană care pe de o parte, alimentează conflictul americano-rus pe terenul valorilor iar pe de altă parte, vizează o antantă germano-rusă pe teren geo-strategic, menită a anula influența americană în Europa.

Consolidarea rezistenței statelor din Europa centrală și orientală, amenințate cu strivirea în cleștele strategic ruso-german, apare, deci, ca o prioritate logică a politicii americane. O atare prioritate va impune înlocuirea politicii anterioare - în care sprijinul acordat conducătorilor obedienți ai statelor respective avea întâietate față de susținerea capacității acelor state de a rezista în fața presiunilor externe - cu o politică menită a face din statele în discuție aliați puternici ale căror elite să fie capabile a mobiliza poporul în apărarea interesului național la un nivel de eficiență care să nu facă indispensabilă intervenția americană directă. Ca tendiță conexă, este de așteptat ca politizarea luptei împotriva corupției să fie combătută precum corupția însăși, încurajându-se revenirea la o justiție pusă în slujba interesului național iar nu a așa-ziselor valori universale, prea frecvent transformate din țintă în mijloc pentru promovarea unor agende geo-politice hegemonice.

În esență mulți dintre cei întâlniți de-a lungul călătoriei mele au subliniat că doresc să aibă în Europa centrală aliați apți a zădărnici ideea unui condominiu ruso-german fără a mai apela la sprijin american. La observația mea că astfel americanii se angajează să lupte pentru apărarea securității unei țări ca România până la ultimul român (în sensul că America va interveni în caz de pericol numai după ce toate resursele românești vor fi fost epuizate fără ca iminența ruperii echilibrului geo-strategic regional să fi fost înlăturată), răspunsul a fost că alternativa la o asemenea politică este cea preconizată de adepții europeni ai destructurării statelor din Mittel Europa (printre care și România) în așa fel încât ele să fie incapabile a se opune partajului și dominației (politice și economice) ruso-germane.

La capătul călătoriei mele, impresia cu care am rămas este aceea că, dacă "regimul Băsescu", prin pro-americanismul său servil, a fost potrivit pentru interesele unei Americi care, considerându-se în mod greșit învingătoare în Războiul Rece, se credea ferită de rivalitatea Rusiei și, în condițiile liniștii de pe frontul european, capabilă să câștige orice război pe frontul sudic, perpetuarea respectivului regim nu mai poate fi tolerată de îndată ce numărul vechilor aliați ai SUA scade, presiunea rusească - sprijinită și de resuscitarea ambițiilor hegemonice germane - crește iar în sud apar noi inamici. Dacă, în continuare, SUA nu par gata să intre în luptă decât după ce ultimul român va fi murit, ele sunt interesate ca românii să fie suficient de puternici pentru ca niciodată să nu se ajungă la o asemenea situație; respectiv pentru ca niciodată americanii să nu moară luptând în apărarea frontierelor occidentale pe care au pierit românii.

Pe această linie de gândire interesele corporațiilor americane se întâlnesc cu agenda logicii geo-strategice americane. Dacă România - dar, alături de ea, și Polonia și țările baltice - ar ajunge să fie dominată de prioritățile politicii ruse (axată pe exportul de insecuritate) și de prioritățile economiei germane (axată pe exportul de mărfuri), corporațiile americane vor pierde în termeni comercial-financiari tot atât de mult cât și națiunea americană în termeni geo-politici.

Întrebarea care se pune este cum ar trebui să se raporteze Bucureștiul față de asemenea tendințe care, deși încă nearticulate explicit în discursul oficial american, se conturează deja în gândirea Americii profunde?

Unii se întreabă dacă nu cumva fidelitatea românilor față de parteneriatul strategic cu SUA i-ar determina pe cei interesați în a slăbi coerența și coeziunea națiunii române, la acțiuni potrivnice intereselor naționale românești încă mai agresive? Întrebarea este, evident, prost pusă. Nu parteneriatul româno-american este în discuție - deși revitalizarea lui merită un efort susținut din partea ambelor părți - ci integritatea și suveranitatea României, precum și consolidarea capacității sale de a rezista în fața neo-hegemonismului practicat de actori europeni și euro-asiatici. Nu de dragul aliatului român SUA susțin apărarea intereselor naționale românești, ci pentru că și atâta timp cât acestea coincid cu interesele americane puse în pericol de naționalismul imperial care își ia dinnou avânt în gândirea și practica unor lideri politici de la Berlin, Moscova sau Budapesta.

În atare context românii trebuie să se așeze în tabăra ale cărei interese sunt congruente cu interesele lor, amintindu-și totodată că alianțele se stabilesc în funcție de interese iar nu interesele în funcție de alianțe. În același timp este limpede că principalii actori euro-atlantici și euro-asiatici (în special SUA, Rusia și Germania) au interesul de a se înțelege în cele din urmă, mai degrabă decât de a se confrunta; atitudine impulsionată și de amenințarea fundamentalismul izvorât din disperarea dezmoșteniților lumii. Ar fi o tragedie ca România să nu se afle în nici una dintre taberele super-actorilor globali atunci când acestea vor ajunge la consens; căci un asemenea acord ar fi mai mult ca sigur realizat nu doar peste capul ci și în detrimentul ei.

La toate aceste lucruri trebuie să se gândească acum prezidențiabilii români. La ele trebuie să se gândească, însă, și alegătorii români atunci când vor vota cu unul sau altul dintre prezidențiabili. Se gândesc ei oare? Puțin probabil!Top of Form

Prospectiv FCh .
"În esență mulți dintre cei întâlniți de-a lungul călătoriei mele au subliniat că doresc să aibă în Europa centrală aliați apți a zădărnici ideea unui condominiu ruso-german fără a mai apela la sprijin american. La observația mea că astfel americanii se angajează să lupte pentru apărarea securității unei țări ca România până la ultimul român (în sensul că America va interveni în caz de pericol numai după ce toate resursele românești vor fi fost epuizate fără ca iminența ruperii echilibrului geo-strategic regional să fi fost înlăturată), răspunsul a fost că alternativa la o asemenea politică este cea preconizată de adepții europeni ai destructurării statelor din Mittel Europa (printre care și România) în așa fel încât ele să fie incapabile a se opune partajului și dominației (politice și economice) ruso-germane."

Cred si eu ca asa este, dar vor fi si cei care sa spuna ca scenariul 'destructurarii Mittel Europa' nu-i mai mult decat un bau-bau pentru ca unii sa-si proiecteze eficient puterea in jena celor 2 care provoaca status-qvo ante 2008. Mi-e teama ca unii sa creada sincer asa ceva pentru ca din 2008 incoace vad ca s-a cam disipat increderea, acest liant care a tinut Vestul, impreuna cu frica.

Domnule Severin, imi creste convingerea ca e nevoie de noi modele de reprezentare si actiune comuna. Sau cel putin de ajustarea celor pre-2008. In lipsa modelelor comune, Romania va cade din caruta, dupa cum sugerati.

Dar sa examinam un pic teza luptei pana la ultimul inainte de interventia americana. Mi se pare o simplificare periculoasa, cu consecinte nenorocite. Pana la stabilirea Planului Marshall, cel mai probabil, americanii priveau dela distanta framantarile europenilor, ale caror lideri se asteptau la ce era mai rau--nu, victoria comunistilor la vot nu era cel mai rau, ci alt razboi sau cel putin revolte interne. In limbajul de azi, asteptau ca europenii sa [...] pana la ultimul inainte de interventia americana.

Din alta perspectiva, escaladarea atator conflicte din care SUA n-a iesit decat cu mare paguba si nevictorioasa, s-a intamplat cu mult inainte ca, de exemplu, vietnamezii sudisti sa lupte pana la unul.

Stiu, se poate face argumentul ca puterea americana nu mai e ce era, dar nu cred ca aici e problema, ci in faptul ca atunci lumea avea incredere in americani. Acum, un prim gest de recastigare a increderii ar fi ajustarea/schimbarea modelului, ceea ce nu-i la indemana oricui de pe culoaree in circuit inchis pe care se petrece elita americana.

Nu stiu daca e consolare, dar in bun spirit american, cea mai recenta editie a unei publicatii a elitei americane ridica problema nevoii de ajustare a capabilitatlilor analitice ca un complement la forta militara inca de necontestat.

Ce face Romania despre toate astea? Co-prospectivii romani stiu cel mai bine.

Alexandru Cosmin Codreanu Mulțumim pentru impresiile de călătorie scrise la cald. Primele concluzii care îmi vin în minte citindu-le sunt:

- continuarea politicii Băsescu devine falimentară pe termen scurt și mediu și pune în pericol existența noastră ca Stat pe termen lung;

- viitorul politic intern aparține unui naționalism modern, care evoluează de la loialitatea față de etnie la cea față de Stat. Acest lucru este de bun augur atât în prezent, când trebuie să găsim soluții pentru o mai bună integrare și o viziunea comună a tuturor cetățenilor României, indiferent de etnie, asupra viitorului țării, dar și în viitor, când România va evolua de la o țară de origine a emigrației și timid una de tranzit (vezi comportamentul unor cetățeni moldoveni) și către una de destinație;

- politica externă a României trebuie să sufere schimbări serioase de orientare, atât din considerente economice, cât și tactice. Nu ne mai permitem să fim necondiționat pro europeni și să ne bazăm numai pe o singură alianță militară mai mult sau mai puțin eficientă. Rusia și Turcia trebuie luate în calcul ca parteneri de afaceri, iar relațiile noastre comerciale puternice din trecut cu Orientul Mijlociu rebuiesc reconstruite. De asemenea, proiecte regionale de cercetare în zone high-tech pot asigura în viitor o independență tehnologică față de actualii jucători. Nu în ultimul rând, noi alianțe militare în Europa de est și zona Mării Negre devin imperios necesare;

- din păcate numai naționalismul și pierderea inocenței conform căreia „vin americanii și ne salvează” nu sunt suficiente pentru o revigorare economică și militară. Pentru aceste lucruri avem nevoie de bani, care ulterior să fie cheltuiți special în aceste scopuri. Statul are nevoie de surse consistente de venit și nu se mai poate baza exclusiv pe colectarea (defectuoasă) a taxelor și impozitelor. Din aceste motive, fie că ne place sau nu, fie că ne sperie sau nu ideea, anumite sectoare strategice trebuie naționalizate. De asemenea, alte lucruri inexplicabil absente până acum trebuie create, respectiv bursele de materii prime, pentru ca acestea să poată fi valorificate avantajos chiar de la București.

Smaranda Dobrescu Prezentarea lui Adrian arata unele aspecte pozitive pentru armonizarea partiala a intereselor, cum ar fi premiza ca așa cum americanii nu își mai pot permite să fie jandarmul lumii, nici rușii nu își pot permite să fie finanțatorii tuturor faliților lumii. Dorinta americana de a implica Rusia in definirea unei ordini globale si participarea acesteia la razboiul impotriva statului islamic.este si ea o recunoastere a prezentei Rusiei pe plan global ca o putere apartinand bipolaritatii lumii.
Aspectul mai putin incurajator care reiese din expunerea lui Adrian este faptul ca politica Germaniei pe de o parte are in vedere anularea influentei SUA in Europa alimentand conflictul americano-rus iar pe de alta parte lasa sa se intrevada o antanta germano-rusa, cu implicatii distrugatoare asupra UE.
Fara sa fie o concluzie categorica, in prezent Germania apare ca fiind puterea cea mai conflictuala.

Revin cu aceasta ocazie la vechia mea obsesie, aceea ca fiecare candidat al nostru, aspirant la detinatorul rolului major in politica externa a Romaniei ar trebui sa fie clar in discursurile campaniei in privinta pozitionarii sale in viitorul geostrategic si de aliante ale tarii. In acest moment tulbure, aceasta pozitionare ar fi lucrul cel mai relevant pentru alegator, poate cel care ar putea departaja optiunile.
Din pacate impresia mea este ca parte din candidati nu au inca o parere, fie ea si cu valente multiple.

Adrian Severin Dle Prospectiv FCh, principalele obstacole în calea unei analize politice corecte sunt prejudecățile morale și teama de concluzie. Altminteri sesizarea adevărului în evoluția sa (deci și prospecția) este foarte simplă.

Analiza care pleacă de la aprecierea valorii morale a unei politici ajunge la concluzii greșite întrucât politica nu este ghidată de morală ci de interese. În acest sens există și o morală a politicii dar, spre deosebire de morala religioasă care este cea a milei, morala politcii este circumscrisă de loialitatea competiției în care cel mai bun câștigă. De aceea analiza bună se face punându-te pe poziția decidentului a cărui politică (trecută, prezentă sau viitoare) este analizată și intrând în sistemul lui de gândire iar nu pornind de la preceptele morale ale analistului. Mergând pe o atare cale se poate ajunge la o concluzie care sperie dar care trebuie acceptată ca atare dacă se dorește ca ea să fie baza pentru un răspuns politic corespunzător. Tot ce se poate cere unui decident politic este nu mila față de altul, ci înțelegerea interdependențelor obiective și a caracterului indivizibil al securității, pentru ca pornind de aici să observe că securitatea sa depinde mai ales de ceea ce dă și mai puțin de ceea ce ia.

Acestea fiind zise, nu încrederea sau neîncrederea în argumentele americane care tind să prezinte politica SUA ca fiind mai favorabilă României decât politica germano-rusă, mă conving ci propria mea analiză a politicii germane circumscrisă de interese germane. Or, de la reunificarea germană, adică după 1990, Germania: i. a favorizat constant fragmentarea statelor din Europa centrală și de est (vezi exemplul ceho-slovac și cel iugoslav dar și încercările de dezmembrare a României în 1990 sau susținerea diverselor proiecte autonomiste în România); ii. și-a apărat modelul de dezvoltare bazat pe export, văzând în extinderea UE către est ocazia de a-și lărgi piața iar nu de a asocia noi state la conducerea Europei politice; iii. a insistat să facă din UE o Europă germană, atât din punctul de vedere al concepției cât și al deciziei; iv. a urmărit realizarea unei antante cu Rusia, pentru concretizarea căreia a înțeles să își delimiteze pe cale consensuală zonele de interes tematic și geografic în vecinătatea lor comună (Mittel Europa).

În 1997, ca ministru de externe, am încercat o deschidere majoră către Germania ca principal protagonist al UE, în speranța că putem ajunge la un partenriat aprofundat bazat atât pe compatibilitățile culturale cât și pe armonizarea intereselor strategice. Am crezut că susținerea ideii Statelor Unite ale Europei de către România (o idee, de altfel, perfect coerentă cu interesul național românesc dominat în mod tradițional de ideea unirii) va facilita acest demers. Din păcate, am putut constata că Germania nu avea și nici nu voia să aibă o adevărată "politică românească", neputând dovedi empatie față de preocupările românilor. Ea trata România doar în contextul politicii sale față de Mitteleuropa (Europa centrală), dorind să evite ciocnirea cu interesele franceze și rusești în această regiune - pe cele dintâi orientându-le în alte direcții iar cu cele din urmă fiind gata să tranzacționeze.

Tot atunci și de atunci încoace, de câte ori am putut, am încercat să "normalizez" relațiile cu Rusia și să stabilesc bazele unei cooperări reciproc avantajoase. Dincolo de slăbiciunile politicii externe românești prost servită de prejudecăți ruso-fobe și de teama față de Moscova, ne-am izbit de lipsa unei "politici românești" a Kremlinului. România a fost tratată de ruși nu ca un potențial interlocutor cu personalitate distinctă ci la pachet cu celelalte țări central și est europene. Excepție au făcut anumite proiecte individuale când dialogul a devenit mai mult retoric, el rezumându-se la expresii ruso-sceptice formulate de București și la avertismente mai mult sau mai puțin amenințătoare emise de Moscova. În timp ce Germania "ne organiza", Rusia "ne avertiza".

În atari condiții, alternativa americană a devenit cea mai atrăgătoare. Din păcate America de azi nu mai este America Planului Marshall. Ea nu mai este nici măcar America lui Ronald Reagan. Nu mai vrea să știe și nu mai știe să vrea. Grav este că, deși a îmbătrânit, super-puterea americană a păstrat un comportament adolescentin: deopotrivă arogant și depresiv, tentat să înceapă prin subevaluarea pericolelor pentru a termina prin supraevaluarea lor.

Ceea ce se poate aștepta bun de la politica americană de azi vine tocmai de la oboseala caracteristică unei superputeri prea mult solicitată ca pompier sau ca jandarm universal. Ea se va feri tot mai mult de implicare directă în zonele de conflict, preferând să stabilească un sistem mondial de echilibre prin contraponderi, să distribuie puterea globală unor actori sau grupuri de actori locali și să pună la punct un mecanism global al subsidiarității. Cred că SUA vor duce o asemenea politică întrucât nu își poate permite o alta dacă vrea să își mențină influența în lume. România va trebui să se raporteze inteligent și pragmatic la o asemenea evoluție.

Draghi Puterity https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded...

Rethinking US Foreign Policy

Noam Chomsky, in conversation with Conor Gearty, shares his views on the Edward Snowden...

youtube.com

Henrieta Szabo In cartea „ Locurile in care se construieste Europa „ Adrian Severin, raspundea la una dintre intrebarile d-lui G. Andreescu referitoare la constructia europeana, in felul urmator :
....” nu vad cum s-ar rezolva marile probleme ale Europei- cea a stabilitatii si a securitatii, a democratiei si a prosperitatii, a libertatii si a statulului de actor global- fara a se ajunge la o federatie pan - europeana, fara a crea Statele Unite ale Europei ori, cel putin Europa Statelor Unite. Numai asa Germania va ramane europeana si-si va juca rolul de cheie de bolta a unui continent unit.Numai asa institutiile pan-europene vor deveni transparente, eficiente si responsabile. Numai asa se vor putea mobiliza resurse pentru calmarea crizelor culturale si tinerea sub control a migratiei.Numai asa Europa va ajunge la nivelul de performanta care sa ii permita nu emanciparea de America, ci un adevarat parteneriat transatlantic. Numai asa Europa va putea recunoaste Rusiei un rol constructiv, scutind-o de statutul de contrapondere a exceselor SUA si edificand impreuna cu ea un sistem rational de structuri integrate.Numai asa statele europene mai mici se vor gasi intr-un echilibru rezonabil si stabil cu cele mari......
.....Romania ar trebui sa intre in aceasta dezbatere , cel putin