Pe facebook: Nu mai am timp..

vineri, 24 februarie 2017

Nu mai am timp..

Nu mai am timp.. – 10 februarie 2017

Dinica Roman shared George Serban's post.

Nu mai am timp ...

Nu mai am timp sa demolez, nu mai am timp sa fiu ... "anti". Nicio clipa, din cate mi-au ramas.
Am fost anti Iliescu, am fost anti Vacaroiu, am fost anti Nastase. Si cand, in sfarsit, am vrut sa fiu "pentru" Emil Constantinescu, nu mai stiam cum se face asta.
Am participat la un proces amplu de demolari si de "creat" ruine. Si, din ruine, s-a intrupat Basescu. Am risipit 10 ani de "anti" pentru a putea crea alti 10 ani de "contra" unei tumori, nascute din ruine.
Sa fii antifascist, sa fii antinazist, sa fii antibolsevic, sa fii antidictatura, pot fi cauze, cu o finalitate constructiva.
Sa fii "anti", in turma, poate fi, in cel mai fericit caz, o patologie. Sa fii "anti", expirand clisee si stereotipii, si ele imprumutate de la altii, fara sa le poti explica, fara sa poti pune ceva in loc, e un semn de involutie spre primate.
"E usor a face versuri, cand nimic nu ai a spune" - frumos si intelept zicea autorul.
E usor a face presa, cand nimic nu ai a spune.
E usor a fi "politic", cand nimic nu ai a spune.
E usor sa fii "anti", ascunzandu-ti mediocritatea.
Nu mai am timp. Vreau ca fiecare clipa, sa iubesc oamenii si sa fiu "pentru", sa inalt, nu sa daram.
Si daca pentru timpul ramas si prietenii pe care mi i-a dat Dumnezeu, o idee va merita, nu ma intereseaza cine va fi alaturi, la implinirea ei.
Fiecare clipa ...

Tatiana Stepa - Dă, Doamne, iarnă !

Tatiana Stepa (1963 - 2009) http://inmemoriamtatianastepa.com/ Select the optimal resolution 720p For relaxation visit my…

YOUTUBE.COM

Dinica Roman Ca tot veni vremea

lor https://www.facebook.com/bogdan.alex.duca/posts/10208739640394192

Bogdan Duca

February 10 at 8:24pm ·

Mă ia cineva pe privat: dar tu nu ai greşit niciodată în politică, de judeci pe alţii?
O daaaa! Am fost dobitoc de mai multe ori.
Am fost un mare dobitoc în liceu, când credeam că legionarii sunt armata creştină care poate să salveze România.
Am fost tâmpit de-al binelea când mă temeam de "dictatura" lui Adrian Năstase, aşa că am votat pe Băsescu (ba i-am făcut şi campanie).
Am fost idiot util când m-am apucat eu de anticomunismul visceral şi să cred că aiurelile libertariene pot duce undeva.
Vă daţi seama cât de prost am fost când am investit idei şi sentimente prieteneşti într-o gaşcă de fanatici care a făcut apoi un site unde sunt înjurat de deja plictisitor de multe ori...
Am fost fraier când, la primul referendum de suspendare al lui Băsescu nu am votat ci mi-am anulat votul simbolic, decizând cu un prieten "băsist" să nu mergem niciunul la vot.
Am fost prostănac când am intrat în PNL, crezând că fac eu "dreapta liberal conservatoare" acolo. Mi-am luat o ţeapă cu usturimi cu Iniţiativa România Liberală- unde eu credeam că unific dreapta şi ăilalţi puneau de o combinaţie ordinară.

E posibil să mai fac niscaiva prostii până mă voi duce la Domnul... Sper să am ocazia să le spovedesc şi pe alea.

Deci nu sunt vreun "deştept" ci doar unul "fript" şi care după fiecare "frigere" a mai pus mâna pe o carte şi şi-a pus mintea la contribuţie. De cele mai multe ori autocritic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

vineri, 24 februarie 2017

Nu mai am timp..

Dinica Roman shared George Serban's post.

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv