Despre Turcia.. – 19 iulie 2016
Gheorghe Gradinaru shared Radu Ghelmez's post.
Inca doua chestii (bine, trei) pe scurt (as if) despre Turcia (of course)
Observ ca se judeca destul de superficial conflictul in primul rand politic care desfasoara in zilele astea in atentia lumii, asa ca propun niste detalii.
In primul rand, trebuie zis ca sistemul politic turcesc nu este decat la suprafata similar cu cel din vest si trebuie inteles in profunzime asa cum e el inainte de a critica sau aplauda o parte sau alta. Politica turceasca s-a intors in ultimii douazeci de ani la un sistem balcanic/bizantin in care puterea politica este distribuita prin intermediul unor retele paralele de influenta. Partidele turcesti sunt, privite de la distanta, reprezentari locale ale familiilor politice europene, ceea ce ne induce frecvent in eroare. Alegatorii turci nu se prezinta insa la vot din patru in patru ani ca sa aleaga cine cred ei ca trebuie sa conduca tara cum se intampla la noi, de exemplu, ei sunt implicati in mod activ si permanent intr-o structura informala de putere ce distribuie piramidal dinspre un varf politic catre baza electorala avantaje, putere, influenta, relatii, business, securitate samd.
AKP este exemplul de manual. Partidul islamist conservator reprezinta doar imaginea politica a unei astfel de retele care il are in centru pe Erdogan si care imparte beneficiile pozitiei lui cu cei din imediata apropiere, care la randul lor au niste protejati ce profita de pozitia protectorului si care si ei au, fiecare in parte, un grup mai mare de protejati si tot asa pana cand se ajunge la nivelul cel mai de jos al piramidei si care este format din oamenii simpli, cetatenii turci ce voteaza.
Exista cateva caracteristici importante ale acestui gen de retea politica:
- se organizeaza in jurul unui caracter puternic, un om care sa transcenda cumva limitarile umane, care sa fie sau macar sa para suprauman (radeti, radeti, dar Erdogan a avut afise electorale cu el imbracat in superman)
- necesita transferuri de sus in jos sau dinspre centru spre margini intr-o proportie considerata acceptabila de parti, fiind in esenta un contract social ce expira in momentul in care suficienti participanti considera ca primesc mai putin decat e cazul
- este foarte profitabila pentru toate partile implicate, toti oamenii care adera la aceasta retea profita relativ fata de cei care se plaseaza in afara ei in diferite moduri
- este activa social si usor de mobilizat pentru ca legaturile intre protejati si protectori sunt stranse si personale (motiv pentru care au si iesit oamenii asa repede in strada vineri noapte)
- genereaza in ansamblul sau sinergii valoroase in primul rand economic, dar si in planul securitatii personale si al libertatii de expresie in limitele acceptate de retea si o stabilitate aparenta
Ma astept sa reactionati la ce zic mai sus cu un "ah, adica mafia politica, nu asa functioneaza si PSD la noi?" si o sa va raspund ca da, asa e, si la noi exista elemente ale acestui tip de a face politica si ele au fost predominante pana la un punct din istoria noastra recenta. La noi insa lucrurile s-au mai schimbat din perioada nastasista cand cred ca a fost apogeul genului asta de networking politic - social si, chiar si atunci, nu a fost asa de pervasiv cum este la turci.
In momentul in care sistemul politic din Turcia s-a liberalizat intr-o oarescare masura la presiunea vestului, dar si ca urmare a fuckupurilor consecvente si consistente ale partidelor de factura europeana, dar cu obiceiuri orientale, ce supravietuiau politic doar sub privirea atenta a generalilor, doua retele paralele au prins radacini si au inceput sa se dezvolte fulminant. Una este AKP, cealalta este Hizmet (miscarea gulenista). Amandoua sunt organizatii islamiste, ceea ce este de inteles pentru ca majoritatea covarsitoare a turcilor sunt musulmani conservatori, asa ca primele initiative care au profitat de un regres al kemalismului autoritar s-au dezvoltat explicabil in mijlocul comunitatilor musulmane private decenii intregi de optiuni politice reprezentative.
Si AKP si Hizmet au crescut rapid, atragand cu o viteza fascinanta turci din cele mai variate straturi sociale, turci care aveau, in esenta, un singur punct in comun: toti credeau (si cred) ca identitatea nationala turca nu poate fi definita in mod corect fara includerea componentei religioase. Cu alte cuvinte, acei militari, profesori, bankeri, oameni de afaceri, ziaristi, politicieni, oameni simpli pentru care religia este parte din viata de zi cu zi si care au fost persecutati sau s-au simtit persecutati de secularismul agresiv si de multe ori neinspirat al partidelor kemaliste au gasit in sfarsit o structura politica prin care sa poata sa isi exprime optiunea pentru un stat turc musulman tolerant.
AKP s-a concentrat pe industrie, armata, servicii sociale si ruralul sarac in timp ce Hizmet a atras cu precadere oameni din invatamant, servicii bancare si sistemul juridic, judecatori, procurori, politisti. Cele doua miscari s-au aliat aproape imediat impotriva inamicului comun, faimosul "deep state", in esenta o retea similara de putere si interese politice condusa insa in mod netransparent si cu o mana de fier de generalii turci.
In momentul in care AKP a preluat puterea prin alegeri libere, lucrurile au inceput sa se miste foarte repede si foarte in bine. Relatiile economice facilitate de legaturile de fier si onoare dintre oamenii de afaceri din cadrul celor doua miscari islamiste au explodat si au propulsat Turcia catre o prosperitate economica pe care nu o mai vazuse de secole. Bunastarea astfel generata s-a scurs in jos prin cele doua miscari catre membri de rand care, etern saraci si persecutati pentru conservatorismul lor religios vreme de decenii, au descoperit brusc nu doar ca o duc mai bine decat niciodata, dar si ca sunt, in sfarsit, liberi sa isi exprime credintele religioase in spatiul public fara frica. Progresul social dublat de cel economic a ajutat enorm miscarile islamiste, validandu-le practic abordarea politica si intarindu-le atat tractiunea in masa profunda a cetatenilor turci, cat si puterea politica si ponderea propriilor agenti in structurile statului.
Trebuie zis ca perioada de inceput a guvernarii AKP a reprezentat si cea mai optimista vreme a relatiei dintre turci si kurzi. AKP a deschis dialogul cu PKK, dialog blocat de generalii ultranationalisti si turk-puristi daca imi permiteti inovatia lexicala, si a semnat ulterior si un armistitiu care a dus la cea mai indelungata perioada de liniste si securitate din intreaga istorie moderna a Turciei. E de remarcat si ca majoritatea kurzilor au votat AKP si multi dintre ei voteaza inca si azi cu AKP din cauza ca si kurzii turci sunt preponderent conservatori religios si s-au solidarizat cu partidul islamist pe considerente religioase, la momentul respectiv mai importante decat divergentele etnice, mai ales cand conflictul etnic a fost alimentat de reactiile exagerate si distructive ale militarilor seculari inamici deschis ai AKP (enemy of my enemy and also a sunni logic).
Cand au considerat ca sunt suficient de puternici, AKP si Hizmet au declansat impreuna un asalt la baioneta impotriva "deep state", arestand reprezentantii din varful armatei si ai sistemului judiciar sub diverse pretexte, multe reale, unele inventate. E de retinut ca Hizmet (Gulen) a avut principalul rol in decapitarea structurilor de forta care mentineau statul secular sub amenintarea baionetelor. Procurorii, politistii si judecatorii gulenisti au fost cei ce au construit dosarele, arestat, judecat si condamnat generalii si politicienii ce trebuiau arestati, in timp ce AKP le-a asigurat sprijinul politic necesar.
Succesul incredibil si neasteptat al aliantei dintre cele doua grupari islamiste s-a dovedit fatal pentru aceasta. AKP a inceput sa preseze pentru o islamizare mai agresiva dublata de o intoarcere la viziunea otomana in politica turceasca, in timp ce Hizmet a militat pentru o "influentare" a societatii turce catre Islam prin puterea exemplului membrilor miscarii si prin demonstrarea prin fapte, nu prin decrete, ca islamismul este parte din Turcia si este bun pentru Turcia. Practic si simplificand un pic, AKP a adoptat o politica de islamizare prin "hard power" in timp ce Hizmet una "soft power".
Ruptura s-a produs in momentul in care procurorii si politistii turci afiliati la Hizmet, aliatii cei mai buni ai AKP pana atunci si exact aceiasi insi care au ingenuncheat "the deep state" scotandu-i coltii, au declansat o serie de anchete privind dosare de coruptie care vizau politicieni de la varful AKP, ministri si, cel mai grav, insusi fiul lui Erdogan. Erdogan a reactionat extrem de virulent si i-a acuzat pe gulenisti de tradare. Practic, omul a vazut in anchetele guleniste un atentat direct la puterea sa si s-a temut ca este o lovitura de stat soft in progres. A reactionat foarte categoric si a declansat un prim "purge" al gulenistilor din serviciilor de forta si a sistemului de justitie. Au urmat multe altele si continua si azi eliminarea membrilor Hizmet din structurile statului turc prin orice mijloace, oricat de reprobabile.
Cum AKP detinea puterea la nivel formal si reprezenta Turcia din punct de vedere politic, in timp ce Hizmet era doar o structura informala ce colecta oamenii fideli principiilor lui Gulen, Erdogan a castigat prima si cea mai grea batalie intr-o partida extrem de stransa si apoi pe cele ulterioare din ce in ce mai usor.
Intre timp, prosperitatea economica si puterea militara relativa in crestere i-au permis lui Erdogan sa inceapa sa viseze la un Orient Mijlociu in sfera de influenta turca si sa lanseze o serie de initiative diplomatice si ale serviciilor de informatii care sa pregateasca terenul pentru instalarea de regimuri aservite in tarile din jur (Siria si Irak in primul rand). AKP si-a supraestimat insa potentialul si, impins de realitate sa constate ca batalia pe scena internationala este mult mai agresiva si mai complicata decat in intern, a inceput sa faca tot felul de tampenii strategice. Una dintre ele si probabil cea mai mare a fost facilitarea constituirii de retele jihadiste de recrutare si transfer de oameni si echipamente in Turcia pentru a prabusi regimul Baathist de la Damasc.
Erdogan a aflat insa pe pielea proprie, cum au aflat inaintea lui si pakistanezii si irakienii si sauditii si sirienii si probabil si altii, ca pe jihadisti ii poti chema, dar nu le poti spune sa plece si ca cine isi imagineaza ca ii poate controla este mai prost decat martirii lor. ISIS si al Qaeda au inceput sa isi dezvolte retelele proprii de activisti, finantatori, recrutatori si adepti, constituind astfel, sub nasul lui Erdogan, inca doua retele de putere politica, independente de cele trei deja existente si cu un mesaj politic islamist de factura jihadista, mult mai radical decat discursul main stream al AKP si, din cauza asta, mai atractiv pentru minoritatea musulmana radicala ce a capatat aripi in guvernarea AKP, dar care s-a considerat nereprezentata de tonul mai civilizat al acestora.
Ca sa fie treaba treaba, nici PKK n-a stat degeaba in anii armistitiului si si-a construit o aripa politica legitima, HDP, un partid avand la varf niste insi absolut remarcabili. HDP a venit cu o oferta foarte interesanta, adresandu-se mai intai kurzilor, dar apoi si celorlalte minoritati religioase din Turcia, ca de exemplu alevi, minoritati care se simteau din ce in ce mai amenintate de evolutia discursului AKP care s-a radicalizat abrupt intr-o tentativa cu un oaresce succes de a face concurenta jihadistilor. HDP a crescut rapid amenintand sa consume suportul kurzilor sunni pentru AKP, un element important, desi nu esential in strategia electorala a lui Erdogan.
In iunie anul trecut, HDP a reusit sa obtina suficiente voturi cat sa nege majoritatea in parlament detinuta pana atunci de AKP si sa puna in pericol suprematia politica a lui Erdogan fix in momentul in care acesta se pregatea pentru un nou val de centralizare si consolidare a puterii. Asta a fost punctul de ruptura si de acolo incolo lucrurile au mers din rau in mai rau pentru Turcia in general si pentru Erdogan in particular.
Practic, in Turcia exista acum mai multe retele de putere politica si influenta sociala care se concureaza si se vaneaza una pe alta. In prim plan continua sa fie AKP, dar care este subminat din subteran de Hizmet, de ramasitele "deep state", de jihadisti si de kurzii organizati cum erau pe vremuri irlandezii intr-o ramura politica, HDP, si una insurgenta, PKK. Niciuna dintre retelele competitoare nu este suficient de puternica pentru a contesta suprematia AKP de una singura si niciuna dintre ele nu conlucreaza cu alta, dimpotriva, in Turcia de azi e un fel de "toti contra tuturor", dar inrautatirea situatiei economice, fuckupurile diplomatice, prabusirea relatiilor cu UE si complicarea celor cu americanii creeaza multiple vulnerabilitati, asa ca Erdogan s-a simtit obligat sa actioneze.
Strategia pusa la cale de turci pare geniala pana cand te uiti sa vezi unde a ajuns Turcia azi. Erdogan a incercat sa diminueze puterea retelelor concurente aruncandu-le in lupta una contra celeilalte. A rupt armistitiul cu PKK si a trimis armata in operatiuni militare in Sudul Turciei, sperand astfel ca structurile "deep state" din armata, puternic nationalist-rasiste, vor prioritiza strivirea kurzilor inaintea inlaturarii lui de la putere, ceea ce i-ar oferi timpul necesar sa elimine ultimele ramasite guleniste din sistemele critice. A facilitat prin politica sa siriana un conflict pe viata si pe moarte intre jihadisti si kurzi prin care i-a facut pe acestia inamici principali, apoi a inchis ochii la niste atentate extrem de suspecte pe care ISIS le-a pus la cale impotriva unor mitinguri HDP si care au decapitat concurentul politic cel mai periculos.
Apoi, in timp ce peste Turcia se intindea haosul atentatelor teroriste si al conflictului militar deschis dintre armata turca si PKK, conflict ce a ras mii de vieti si orase intregi de pe fata pamantului, Erdogan a iesit in fata si s-a pozitionat ca fiind singura optiune care ofera stabilitate in aceasta din ce in ce mai turbulenta situatie. Speriati de bombe la modul cel mai propriu, alegatorii turci si-au amintit ca, intr-adevar, AKP este formatiunea politica ce a adus pacea si prosperitatea in Turcia dupa anii eternului razboi pe care guvernele votate de generali l-au intretinut si au pariat pe AKP sa restabileasca aceasta pace, fara sa inteleaga ca actualele conflicte sunt diferite fata de cele din anii 80 - 90 si sunt preponderent rodul actiunilor AKP.
Si asa ajungem la saptamana trecuta, cand rodul politicilor divizive ale AKP si-a atins expresia cea mai violenta de pana acum. O factiune a armatei care pregatea in subteran o lovitura de stat impotriva AKP a aflat ca Erdogan stie deja cine sunt si ce vor sa faca si a decis sa actioneze inainte de a fi complet pregatita pentru a preintampina contralovitura lui Erdogan. Nu am aflat inca (eu) ce componenta are aceasta factiune, AKP acuza gulenistii, dar acesta este doar un gest reflex si previzibil cand vine vorba de AKP. Gulen a dezavuat lovitura de stat aproape imediat, in timp ce se intampla, si nici nu am vazut alte indicii ca factiunea gulenista din armata ar fi pus la cale aceasta operatiune militara. E de presupus deci ca sunt niste ramasite ale "deep state" in spatele organizarii acestui coup, dar trebuie zis, in special pentru ca vad ca multa lume zice ca e sigur inscenare pentru ca "deep state did it better before", ca reteaua generalilor a fost mult slabita de asaltul combinat al AKP si Hizmet din ultimul deceniu si ca e foarte posibil ca nici macar sa nu fi fost implicata in totalitate sau sa isi fi sincronizat actiunile, asa ca esecul este explicabil.
Reactia lui Erdogan este iarasi previzibila si lipsita de inteligenta, chiar daca pare necesara din punctul lui de vedere. Erdogan nu poate sa se limiteze azi la a executa doar pucistii, pentru ca intregul esafodaj pe care isi sprijina el puterea sta pe echilibrul intre concurentii lui. E destul de usor de banuit ca acum nu aresteaza doar pe cei direct implicati, ci incearca sa profite de dezastru ca sa loveasca fara prejudicii in toate retelele concurente. Taie deci la gramada citind de pe listele pe care le avea deja militari, gulenisti, opozitie, presa, oricine poate fi taiat fara sa atraga suspiciuni prea mari, de unde si numarul destul de semnificativ de arestari si relatia lor destul de vaga cu operatiunile rebele din weekend.
Nu face insa decat sa slabeasca Turcia, lovind fara discriminare sau discernamant in inamicii politici doar pentru ca ii sunt inamici politici si slabind astfel structurile de forta ale statului turc pana in punctul in care el insusi este extrem de vulnerabil in fata agentilor din afara care sunt, dupa cum i-au demonstrat-o in Siria si nu numai, mult peste calibrul lui si care vor actiona din ce in ce mai agresiv in perioada urmatoare pentru destabilizarea Turciei si aruncarea ei intr-un razboi civil ce o va sterge de pe harta puterilor militare si diplomatice regionale.
Zilele lui Erdogan la putere sunt numarate, va pleca intr-o saptamana, intr-o luna sau intr-un an, dar va pleca mai degraba mai devreme decat mai tarziu pentru ca jocul pe care il joaca este peste nivelul lui de competenta si a intrat in vizorul unor puteri pentru care elocventa lui si capacitatea de a mobiliza anumite sectoare ale publicului turc nu fac nici doi bani.
In final, vreau sa zic si celelalte doua chestii la care ma refeream la inceput ( :) )
in primul rand, va ofer explicatia cea mai probabila pentru care intreaga societate turca, inclusiv inamicii declarati ai lui Erdogan s-au declarat de partea acestuia vineri spre surpriza si dezamagirea neinformata a multor romani. Ei bine, ultima oara cand armata a preluat puterea in Turcia, a arestat o jumatate de milion de oameni, dintre care cateva mii au fost pur si simplu disparuti a la Argentina. Jumatate de milion de oameni arestati. Rostogoliti un pic in minte numarul asta pana capata greutate si o sa intelegeti ca, asa cum zicea cineva recent foarte bine, nu tot ce este secular, este liberal si nu tot ce este iliberal este mai rau decat orice este secular.
Si, in sfarsitul sfarsitului, va sfatuiesc sa cititi cu atentie mesajele europene si americane. Europenii nu au zis nici un moment ca Erdogan este un democrat, ce zic ei este ca sustin regimul ales democratic si institutiile democratice ale statului turc. Este o nuanta extrem de importanta, cruciala chiar, pentru ca face diferenta dintre a valida regimul AKP ca fiind democratic si doar a il identifica prin admiterea adevarului recunoscut de toata lumea cum ca a fost ales democratic. UE stie ca Erdogan nu mai este demult un democrat si nu face decat sa bastardizeze democratia, dar intelege in acelasi timp ca este, pentru moment, singura alternativa viabila pe termen scurt la haosul la granitele noastre pe care l-ar genera un razboi civil all out in Turcia. Mesajul european este singurul posibil care mentine integritatea teritoriala a Turciei, orice alta reactie decat sprijinirea cu conditii a guvernului pana la urma legitim va duce la destramarea acesteia si profitul direct al vecinilor cu ambitii, Rusia si Iran.
Pentru moment, AKP trebuie sa restabileasca autoritatea guvernului asupra intregului teritoriu si capacitatea armatei de a apara natiunea turca. Dupa ce acest obiectiv imediat va fi indeplinit, se vor crea conditiile pentru a corecta ferm traiectoria politica a Turciei care a iesit din sfera minora a politicilor locale neconstructive si ameninta acum pe toata lumea din jur. Sa avem rabdare, deci, si sa nu judecam ce nu intelegem, ci mai degraba sa cautam sa intelegem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu