Pe facebook: Mircea Malita: „Petru Groza ne-a dat Ardealul inapoi”

Mircea Malita: „Petru Groza ne-a dat Ardealul inapoi” –6 ianuarie 2015

Nedeea Burca
Un text care mi se pare interesant....
Mircea Maliţa, diplomatul român care i-a sfidat pe ruşi în 1963, la ONU: „Petru Groza ne-a dat înapoi Ardealul“
Autor: Laurenţiu Ungureanu

Mircea Maliţa vorbeşte despre diplomaţia românească, de la rigorile lui Stalin până la capriciile Elenei Ceauşescu. Academicianul dă pe faţă cărţile diplomaţiei comuniste: Cum a ajuns România să se răsfeţe în braţele Occidentului? Cum i-a sfidat, prieteneşte, pe ruşi?
Academicianul Mircea Maliţa (86 de ani) a fost martorul activ al lichidării şi apoi al resuscitării diplomaţiei româneşti. Le-a vorbit americanilor când „România“ se scria în chirilice şi le-a vorbit ruşilor când România mima simpatii occidentale. După mai bine de jumătate de secol de carieră, nume precum Picasso, Tristan Tzara, Roosevelt, Gandhi, Castro sau Thatcher îi stârnesc amintiri personale. Totuşi, Mircea Maliţa a păstrat limbajul curat, rezervat al diplomatului-gentleman, a păstrat acea securitate a limbajului dificil de străpuns. Prezentat într-un limbaj familiar lui Mircea Maliţa, acesta este, aşadar, un interviu oportun, acordat, cu o caldă deferenţă, de fostul diplomat „sportiv“, o prezenţă susţinută în buna vecinătate a unora dintre personalităţile notabile, poate influente, ale politicii globale. E o serie de note verbale însemnate, aflate în valiza diplomatică a condescendentului partener de dialog, care a făcut un mod de viaţă din conduita subtilă a profesiunii sale.
„Weekend Adevărul“: Domnule profesor, cum aţi intrat în lumea politică?
Mircea Maliţa: După război, am căutat să văd ce înseamnă politica şi ce e cu partidele. Eram obişnuit să trăiesc fără partide, pentru că în dictaturi dispăruse viaţa politică. Eram în clasa a VIII-a de liceu şi mă duceam la adunări. Am fost la toate partidele care ţineau uşa deschisă, mergeam să trag cu urechea. Simpatia mea a mers crescând spre stânga, pornind de la antihitlerismul care exista în familie prin respingerea antisemitismului, a legionarismului. Pe baza acestui antifascism, pe baza faptului că Petru Groza ne-a dat Transilvania înapoi şi ne-a permis să mergem acasă, am ales.
„Nene Maniu, facem guvern nou!“
Groza spuneţi că ne-a dat Transilvania?
Absolut. El era în Frontul Democrat şi trebuia să fie prim-ministru al noului regim. A înţeles că regimul e făcut de Moscova şi de Partidul Comunist şi că el e cerut numai să fie acolo, în postul de prim-ministru, dar a înţeles şi că are o valoare această chestiune, să figureze în postul respectiv, chiar dacă va fi dominat de alţii. Şi a spus că acceptă doar dacă Stalin îi spune personal că Transilvania e a noastră. Mulţi au crezut că e un act ieşit din comun. „Stalin să-mi spună. La telefon.“ Tot jocul era făcut cu el să fie ales, dar nu venea telefonul. Vreo două zile a stat în casă şi nu discuta cu nimeni, spunând că aşteaptă telefonul de la Stalin.
A sunat Stalin?
N-a sunat Stalin, a sunat secretarul lui – nu-l vezi pe Stalin vorbind la telefon –, care i-a spus că e însărcinat să-i comunice: „Vă asigură că poziţia oficială a URSS este ca Ardealul să revină în întregime României şi că va spune acest lucru la momentul potrivit“. A fost de acord. Momentul e şi mai interesant când se duce la Maniu şi-i spune: „Nene Maniu, facem guvern nou! Îl conduc eu. Vreau să fii cu mine, să reprezinţi ţărăniştii în Guvern“. Maniu a spus: „Nu pot să te urmez. Nu vreau ca generaţiile viitoare să mă blesteme că am susţinut comuniştii“. Atunci Groza s-a supărat şi a spus: „Dragă, dacă Transilvania ne revine nouă şi pot să obţin asta, eu nu mai sunt preocupat dacă cei ce vor veni vor blestema“. E dramatic, nu? Parcă e teatru.
De unde ştiţi aceste lucruri?
De la domnul Pamfil Ripoşanu, secretarul lui Groza, care a fost acolo. Mi-a spus la New York, în anii ’70.
Ştim că l-aţi cunoscut pe pictorul Pablo Picasso...
L-am văzut foarte puţin. Privesc înapoi cu durere un anumit fapt. El semna unui lung şir de admiratori, în Salle Pleyel, la Paris, unde se ţinea Conferinţa Mondială a Păcii, în 1949. Desena rapid un porumbel pe un carton. Am fost atât de uluit când am fost aproape de el, atât de fascinat, încât am uitat să trec să-mi iau porumbelul. Era un bătrânel bine dispus, fericit pentru că i se născuse un copil.
Eraţi cu Mihail Sadoveanu acolo?
Da. El s-a văzut cu Picasso, dar n-au avut o mare conversaţie. Picasso, oriunde apărea, era invadat de lume. Cu Tristan Tzara a fost mai pe larg. Eu am organizat întâlnirea dintre ei, care a fost neobişnuită. Amândoi stăteau şi nu-şi vorbeau. Se uitau zâmbind unul la altul. Mă gândeam cum se poate ca doi oameni care sunt mai taciturni să-şi pună în mişcare filmele trecutului. Unul fiind boier moldovean, iar altul trăind în marginile oraşelor şi refugiindu-se în alte ţări. Am tuşit, am început să spun nişte lucruri, dar tot tăcuţi au rămas. După aceea, cu foarte multă căldură şi-au strâns mâns şi şi-au spus „La revedere!“.
N-au vorbit?
Câteva cuvinte... Era întâlnirea dintre doi corifei.
Eram în clasa a IV-a de liceu la cedarea Ardealului. Îmi amintesc perfect noaptea pe care am petrecut-o într-un camion care mă ducea în Fărăgaraş, la un unchi. În casa noastră din Oradea se auzea cel mai des: «Vin ungurii!».
Între 1950 şi 1956 aţi fost director la Biblioteca Academiei. L-aţi cunoscut pe Lucian Blaga?
Destul de bine. L-am cunoscut la Cluj. Sigur că era o situaţie jenantă pentru mine ca eu, un tânăr director, să inspectez un mare geniu al ţării, pentru că aşa-l consideram. Era foarte tăcut şi, în general, era lăsat în pace de toată lumea. Eu trebuia să fac această vizită, pentru că era filiala noastră. După ce am schimbat câteva cuvinte acolo, ne-am întâlnit la masă, întâmplător. Ne-am dus la acelaşi restaurant foarte modest cu mâncare pentru oamenii care suferă de stomac. Acolo mi-a povestit câteva lucruri mai personale.
„Nu-l văd pe Dej nici tăind o găină“
Cum a fost convins Hruşciov să retragă trupele din România în ’58? Lucraţi deja în diplomaţie atunci.
Bodnăraş, Maurer şi Dej erau oameni care aveau o experienţă de viaţă extraordinară, ieşită din comun. Când a venit Hruşciov aici, la vânătoare, cu o prietenie maximală, nu cu presiune sau cu ameninţări, l-au convins că România e prieten devotat, că nu mai e nevoie să menţină trupele. Dej avea în spate ani buni de detenţie, unde se ţineau cursuri şi se învăţau o mulţime de lucruri.
La Doftana?
La Doftana. Era ca o mică universitate. Athanasie Joja, şeful meu de la ONU, ţinea acolo cursuri de logică.
Cum era Ana Pauker? Aţi cunoscut-o?
Ana Pauker era total devotată unui clan totalitar. Doamna aceasta a reprezentat o faţă a civilizaţiei contemporane care a fost ceva mai autoritară decât normalul. Ea a fost specialistă în comploturi obscure şi opace. Cifrând, speculând. A avut o viaţă care nu este normală, naturală, la văzul publicului.
Ioan Gheorghe Maurer?
Era un avocat căruia îi plăcea vânătoarea. Se simţea foarte liber, neîngrădit. Era o minte foarte subtilă. Când i-a propus Dej să fie el conducătorului partidului, a zis: „Dragă, eu sunt pe jumătate neamţ, pe jumătate francez. România nu merită aşa ceva. Trebuie să fie un român, nu unul ca mine“. I-a propus chiar pe patul de moarte. Dar n-a vrut.
Era aşa apropiat de Dej?
Da. Foarte interesantă este legătura care s-a făcut între un om cu formaţie politică şi unul cu formaţie juridică. Dacă vreţi, Maurer a fost un mic-burghez de provincie (râde) foarte dotat şi foarte inteligent, în timp ce Dej era un muncitor cinstit, care-şi iubea meseria. Amândoi au ţinut la România ca la ochii din cap. Şi n-au avut altă preocupare decât să-i facă bine. Avere la ei? Căpătuire? Nimic! Nu visau altceva decât binele ţării.
Epoca lui Dej coincide şi cu perioada represivă a comunismului. Au murit oameni în închisori politice.
Nu spuneţi asta! Statul, la ora aia, era confiscat de o armată de ocupaţie. Nu poţi da vina pe stat când sunt nişte străini care îl gestionează în întregime cu putere armată. Cu forţă, nu cu tribună şi discursuri. Era o armată de ocupaţie care dădea soluţii şi comenzi. Eu nici nu mă uit la asta, n-o pun în istorie, pentru că nu e istoria mea. Nu e istoria ţării româneşti.
Păi, închisorile au fost aici, pe teritoriu românesc.
Aici, dar cine le făcea, cine le supraveghea şi cine le ordona? Erau oamenii puşi de ruşi, bine dotaţi şi încredinţaţi de puterea supremă să facă aceste lucruri. Nu-l văd pe Dej nici măcar tăind o găină. Nu văd ceva sangvin la el sau ceva răutăcios. La lucrurile politice, unde ştia că ori eşti împuşcat, ori te împuşcă, acolo probabil că era altfel. În categoria aceea de probleme nu mă amestec. Dar închisorile n-au fost răspunderea lui. Poţi să-i acuzi alte chestiuni: că n-a înţeles problema agrară. El a fost foarte impresionat de o vizită pe care a făcut-o în Bulgaria, când era el stăpân, nu Ana Pauker. A venit acasă şi a zis: „Nu se poate ca ţăranul bulgar să trăiască mai bine!“. Şi a început să se preocupe, dar a fost doar un început, pentru că n-a fost un specialist.
Cum au îmblânzit românii „câinele ciobănesc“
Aţi fost consilier al primei misiuni a României la ONU, din ’56 până în ’60.
Americanii sunt mult mai primitori şi mai deschişi faţă de nou-veniţi, în comparaţie cu occidentul Europei. Sunt amabili, vor să te cunoască, dar atâta timp cât ştiu că nu ai făcut sau ai spus ceva împotriva lor. Dacă te consideră duşmănos, inamical, atunci devin mai rău decât un câine. Un ciobănesc. Aşa fac şi în politică: au deschideri mari, dar verifică permanent. Dacă ceva se dezminte, atunci e criză.
1956. Eleanor Roosevelt şi soţia lui Mircea Maliţa, în SUA

Aţi stârnit şi antipatii la New York...
Da, cu Silviu Brucan. El a luptat întotdeauna pentru supremaţie, pentru a avea o poziţie mare. Credea despre sine că avea o inteligenţă ieşită din comun. Ca ziarist, într-adevăr a fost bun. În scriere. În ciuda faptului că nu avea studii, avea un talent destul de bun. Dar ăsta era singurul lui lucru bun. Îl supăra că eu citeam mult şi, sigur, că aveam un alt gen de a mă exprima. El nota mereu cărţile pe care auzea că le citesc eu. Încerca să le caute şi el, să vadă exact. Făcea asta cu un sârg de elev.
Când s-a rupt ritmul în relaţiile diplomatice cu URSS?
Dej şi Maurer, care erau prieteni, voiau uşurarea presiunilor împotriva independenţei României făcute de URSS. Acesta era secretul lor nescris. Până n-au plecat trupele nu se putea realiza nimic. S-au mai ivit ferestre când a plecat Ana Pauker, apoi Chişinevschi. După ’62 (n.r. – în cazul crizei rachetelor cubaneze), s-au simţit complet dezlegaţi când au văzut aventura imensă în care se aruncă Hruşciov, împreună cu toată lumea socialistă. Atunci au spus: „Asta nu se poate tolera!“. Imediat au reacţionat şi i-au anunţat pe americani că ei nu au nimic cu SUA şi că nu va fi nicio acţiune împotriva lor, în caz de conflict.
„A se arde înainte de a fi citit“
Cum au anunţat?
Au trimis o scrisoare aşa de secretă încât nu s-a găsit. Dar aşa se întâmplă, sunt secrete care sunt în plic lipit pe care scrie: „A se arde înainte de a fi citit!“ (râde). Au început să se vadă urmările acestei strategii impecabile, dar strategia în sine nu a ieşit la iveală.
Cum a început?
Maurer şi Dej făcuseră o vizită în ţări asiatice şi se întorceau în România prin Rusia. Erau luaţi de un avion sovietic, care îi scotea din Asia şi îi aducea la Moscova, via Siberia. De la Moscova, urmau să ia avionul de Bucureşti, dar Hruşciov le-a spus: „Vă rog, dacă treceţi pe la noi, rămâneţi o noapte. Sunteţi musafirii noştri“. Seara, i-a invitat Hruşciov la operă. În pauza de la operă şi după spectacol au avut nişte discuţii. Ei dădeau din cap, dar nu spuneau nimic. Maurer i-a spus unui ministru sovietic: „Noi ştim că aveţi dreptate şi că nu sunt rachete în Cuba. Numai un nebun, un om fără minte le-ar fi pus acolo. Suntem de acord că nu sunt“. (n.r. – URSS construia, în Cuba, baze de lansare a rachetelor SS-4 Sandal. Criza rachetelor cubaneze a fost cel mai periculos punct al Războiului Rece, cel mai aproape de un război nuclear) Apoi, au admirat „ingeniozitatea şi dibăcia“ politică a lui Hruşciov şi au plecat ca după o întâlnire cu unul care nu are toate minţile. Şi-au spus: „De ăştia suntem noi lipiţi? Trebuie să luăm măsuri!“. A început a doua zi. Cu limite, bineînţeles. Dar în ’63 am votat primul vot din istorie care nu coincidea cu cel al blocului sovietic.
Despre ce e vorba?
Era vorba de o rezoluţie privind denuclearizarea Americii Latine. Toate statele prietene cu URSS s-au abţinut din cauza opoziţiei Cubei. Şi noi trebuia să ne abţinem, dar noi am votat pentru. Mi-a venit dezlegarea în timpul şedinţei, la telefon. Şi ei, în România, se frământau mai rău ca mine.
Cum au reacţionat americanii?
A apărut un articol într-un ziar cu titlul: „Independenţa României“. Şi la lucrări a fost un şoc. N-am să uit cuvintele: „Romania, please repeat!“. „Yes!“ (n.r. – „România, vă rugăm să repetaţi!“ „Da!“) Erau nedumeriţi. A fost uluitor. Dar eu, înainte de vot, am petrecut mult timp să-i conving pe ruşi că nu au dreptate şi că e interesul lor să voteze pentru denuclearizare. Le-am spus că ei au votat denuclearizarea Balcanilor. Or, când altă regiune vrea să se denuclearizeze, trebuie să spunem la fel! Noi ne-am fi spart capul dacă am fi votat „Nu“.
1956. Mircea Maliţa şi soţia sa

Ştim că lui Corneliu Mănescu i s-a propus să fie mediator între India şi Pakistan, în problema Kaşmirului. Cum s-a întâmplat?
Delegatul Pakistanului, Zulfikar Ali Bhutto, care avea să fie chiar preşedintele Pakistanului, a venit la Mănescu şi la mine şi ne-a propus. Simplu. Dar de acasă a venit un răspuns la care eu nu mă aşteptam: „Nu!“. Aşa că medierea au făcut-o ruşii. Maurer a spus „Nu!“.
De ce?
Şi eu am fost foarte intrigat, pentru că mi se părea o onoare. Dar acum îl înţeleg foarte bine, pentru că Maurer era consecvent filosofiei lui. El avea altă metodă dragă sufletului său, metodă pe care a teoretizat-o: concilierea. Mediere fac ţările mari, care ţin seama de interesele lor. Pe de altă parte, concilierea este complet confidenţială. Nu se ştie de ea, nu este zgomotoasă.
Numărul vacilor din România era secret de stat
Din 1971, aţi fost numit ministru al Învăţământului.
Am abuzat oarecum de faptul că eram proaspăt venit şi că puteam lucra fără sugrumări birocratice. Fără hârtie. Am adus managementul în şcoli, chiar dacă a fost numit „organizare ştiinţifică“.
1971. Margaret Thatcher şi Mircea Maliţa

Aţi cunoscut-o pe Margaret Thatcher din postura ministru al Învăţământului.
În 1971, când eram ministru al Educaţiei, am primit invitaţia de a o vizita pe „colega mea“, ministrul Educaţiei şi Ştiinţei, doamna Thatcher, în Anglia. Evident că era un interes şi în domeniul educaţiei, dar era un interes şi pentru România. Era dorinţa ei de a ieşi din cadrul cam strâmt pentru ea al Ministerului.
Cum v-a primit?
Niciodată n-am avut o vizită oficială care să fie regizată în forma aceasta impecabilă. A dat un mare dejun pentru mine cu intelectuali de frunte ai Londrei – vreo 24 de persoane – la un castel care, de obicei, era rezervat pentru vizite mai mari.
În 1991, v-aţi întâlnit din nou.
După ce a căzut Cortina, când ea n-a mai fost premier, când eu nu mai aveam nicio funcţie de stat, în 1991, m-a invitat din nou. Din curata amintire a unei cooperări trecute şi pentru că voia să ştie ce se întâmplă în România. Pentru că eu, din 1984, fusesem supus unor rigori... Nu putea afla nimic despre mine în acea perioadă. Atunci, în zadar încercau străinii să mă contacteze. Nu primeam scrisorile, eram un fel de necunoscut.
Ce s-a întâmplat în ’84?
Eram ambasadorul României la Washington şi am fost chemat în ţară. Chemarea mea a fost văzută ca neobişnuită, era sub semnul unei probleme. În mod normal, mai aveam un an de stat. Mulţi dintre prietenii mei de acolo glumeau – îmi spunea un deputat american: „Să ştii că te trimite în Cambodgia!“.
Dar de ce aţi fost chemat?
Era o nemulţumire faţă de comportamentul meu care ar fi fost prea lax faţă de ţara mea. De fapt, Elena Ceauşescu era foarte supărată că n-a primit nicio invitaţie să meargă acolo. Nemulţumirea reală era că mă reprezint pe mine şi nu pe ei – în tonul mai rudimentar al conducătorilor. Mi s-a spus: „Te rog să vii imediat“. Iar eu am răspuns: „Aş vrea să plec de aici conform protocolului în care pleacă în mod normal un ambasador“. S-au gândit ei să nu fie o capcană din partea mea şi mi-au permis să mai stau câteva zile. Am dat recepţie de plecare, am făcut vizite. De exemplu, preşedintele Consiliului de Securitate era un francez care mă cunoştea. El a dat masă pentru mine când am trecut prin New York ca să vin acasă. Alvin Toffler, mare prospectolog şi autorul cunoscut care a scris „Al treilea val“, m-a invitat, alături de soţia sa, Heidi Toffler, la o masă de despărţire. Ziariştii din Washington au dat, la fel, o masă de despărţire. Am fost la Bush, care era vicepreşedinte atunci.
Şi cum era Bush seniorul?
Eu mai mersesem cu el prin ţară şi ne împrietenisem. Mă mai invita la el acasă, adică o casă a marinei. Acolo am cunoscut şi familia. Viitorul preşedinte, George W. Bush jr., tânăr pe atunci, le făcea destul de multe probleme părinţilor săi la ora aceea.
De ce?
Se droga, nu se ţinea de studii, bea. Provocările vârstei. Dar ceilalţi copii erau fără provocări, aşa că ei despre el vorbeau mai mult şi se arătau îngrijoraţi. Bush a fost foarte surprins că plec aşa repede. „N-am avut timp să-ţi iau o amintire“, mi-a spus când mă aflam în ultima vizită. S-a uitat prin cameră, prin birou, a deschis un pupitru, a găsit două butoniere pe care scria „Vicepreşedintele SUA“ şi mi le-a dat ca amintire. Bineînţeles că nu sunt purtabile, dar contează gestul său care ascundea o anumită afecţiune. O prietenie vagă.
Aţi legat, pesemne, o mulţime de prietenii.
Am fost un personaj dificil la Washingotn, că sunt foarte „sportiv“. Dar americanilor le plăcea că mă băteam pentru treburile mele. Eram insistent, mă duceam în vizite numeroase până când îmi ieşea ceva. De altfel, nu puteai decât printr-un asemenea efort să contracarezi valul de respingere de care se „bucura“România la vremea aceea din cauza lui Ceauşescu.
Aţi primit vreo explicaţie când aţi ajuns acasă?
Nu, în afară de interdicţiile care curgeau, curgeau. Mi-am dat seama că a fost o decizie foarte subiectivă. Ce putea ieşi din capul unor oameni în derivă, care nu mai sunt normali. Ei erau bolnavi amândoi. Toate funcţiunile, toate comenzile se transferaseră la Cabinetul 2. El stătea trist cu un câine în birou. Ca şi copiii, să se joace. Ea avea un alt tip de sociopatie. Izbucneau de-acolo nişte apucături, nişte agresiuni, ranchiune, fantome... Ştiu că odată, la intrarea în birou la ea, am văzut un profesor universitar care lua ceva pastile. „Ce faci?“ „Păi, mă duc la ea şi nu pot fără un tranchilizator foarte puternic.“ (râde) Ar fi ridicol dacă n-ar fi prea tragic.
România este una din ţările cele mai încercate de evenimentele drastice ale istoriei. Tot ce-a fost posibil am cunoscut. Aproape toată istoria sub ocupaţie străină, tot timpul o victimă a imperiilor vecinilor.
Există un moment anume al „transferului“ de putere la Cabinetul 2?
Da. El a început în anii ’70, cu moderaţie. Încet-încet. La sfârşitul anilor ’70, după cutremur, s-au deranjat puţin la raţionament şi la comportament. Iar în anii ’80 a fost criza care i-a speriat îngrozitor. După criză n-au fost în stare să tragă concluziile necesare.
În ’80 aţi fost ambasador şi la Berna, în Elveţia.
Atunci s-a întâmplat o anomalie ridicolă. Am vrut să aduc afacerea Nestle în România, dar nu s-a putut realiza pentru că numărul vacilor era secret de stat. Nu e glumă. Apoi, au fost cuvintele memorabile ale Elenei Ceauşescu: „Ştim noi atâta chimie încât să nu trebuiască să învăţăm să facem supe de la elveţieni“ (n.r. – lapte praf). Dezamăgiri ca aceasta m-au ros tot timpul. Nu puteam să mă bucur de un rezultat de acolo, că venea o gafă de acasă.
V-aşteptaţi să cadă cuplul Ceauşescu?
În logica lucrurilor, ei mergeau în jos în chip vizibil. Ca pe tobogan coborau. Şi ca sănătate, şi ca prezenţă. Plus că spuneau inepţii îngrozitoare care distrugeau poziţia ţării. De exemplu, enormitatea cea mai mare a fost să pretindă că URSS-ul lui Gorbaciov trădează comunismul, care trebuie salvat de către România, de pe Dâmboviţa. Suntem în cazul patologiilor. Noi nu ne mai putem pronunţa prin explicaţii politice. Trebuie chemat un doctor care să explice tipul de rătăcire de care erau cuprinşi în mod crescător şi definitiv.
„Nu putem fi continentali. E prea mare Europa“
Sunteţi primul român din Clubul de la Roma.
A fost o instituţie care m-a marcat. Am început să înţeleg că este ceva fals şi dăunător în formalismul birocratic, oricât de savant ar fi. Şi este o tragedie când el e practicat cu atâta savoare de Europa. E păcat, pentru că adevărata mişcare şi evoluţie a societăţii nu se fac nici prin hârtii, nici prin decrete, ci prin fapte. Vorbele sunt relative şi neimportante în raport cu ceea ce se întâmplă, se construieşte, se produce. „Limitele Creşterii“, primul raport al Clubului, a fost un duş rece, deşi a fost mult criticat.
Oamenii aceştia care acceptă o modă, care adoptă aceste poziţii de totală predare a personalităţii şi gândurilor lor, nu cred că sunt în buna tradiţie a românilor. Nu sunt ei. S-a format o mutaţie de persoane. Cu instinctul de supravieţuire stins, cu creativitate zero, cu perspectivă zero, cu «Trăieşte-ţi clipa!» – super. Ăsta-i tip de român? E disperat, săracul, te rog să mă ierţi.
Noul raport spune că statele trebuie să fie mai puternice, mai active. Nu e un paradox în contextul globalizării?
E o mişcare greşită şi sinucigaşă a omenirii să discrediteze cea mai preţioasă instituţie pe care oamenii au creat-o în interesul supravieţuirii lor. Nu există mai mare bază şi mai solidă pentru existenţa întregii omeniri decât acel binom: cetăţean şi stat. Când statul e lovit, cetăţeanului aproape că i se ia cetăţenia. I se spune că e cetăţean al Europei, cetăţean al omenirii. Cuvinte fără sens!
N-are sens cetăţenia europeană?
Nu există! Doar dacă Europa va fi un singur stat, dar atunci va fi doar pentru că desfiinţează statele existente şi le înglobează. Asta e altceva. Dar, mă întreb, cum să topeşti lumea într-o unitate? Care să fie ce? Statul uman? Păi, cum să nu mai existe distincţiile care fac naţiunile să fie în competiţie, să aibă specific, creaţie artistică, o contribuţie la ştiinţă?! Aici, mă iertaţi, dar De Gaulle a spus foarte clar: „Shakespeare a devenit un mare scriitor al Europei pentru că a fost englez“. M-aţi înţeles? Dar omenirea trece prin tot felul de mode. Cetăţenii, dacă n-ar avea stat, n-ar avea identitate, pentru că n-ar avea cine să le-o dea. E cultura comună protejată de zidurile unui stat care ne ţine de cald, care ne dă identitate.
Păi, se pune la îndoială viitorul statului-naţiune.
Vai de mine! Statele mari se joacă cu cuvintele, crezând că e statul lor cel care va domina lumea. Aia e altă mâncare de peşte. Nu cred că vrem un statut apatrid.
S-a pierdut un adevăr: cultura nu este integrabilă, nu este universală. E locală. De când lumea. Civilizaţia este integrabilă: o poate copia cel mai înapoiat continent şi o poate pierde cel mai avansat continent. Dar cultura nu.
Europa?
Nu există identitate europeană, nu putem fi continentali. E prea mare Europa. De aia s-au format state, întrucât continentele sunt prea mari pentru noi. Păi, vă deschid acum un „Economist“. Uitaţi-vă la faimoasa Europă integrată! Uitaţi-vă la ea cu cât creşte! Cu 0,3% sau 0,5%. Înseamnă regres, nici măcar stagnare! Apoi, uitaţi-vă la statele emergente! Creşterile sunt între 3% şi 7%. Ce ne spune realitatea faptelor? Atunci, de ce stai şi faci filosofia integrării când ai creştere zero? Europa toată e în criză. A fost Grecia, a urmat Cipru, vine Portugalia. Aşteptăm cu sufletul la gură care e la rând.
Mircea Maliţa despre...
Henry Kissinger
Vedeţi, eu am unele rezerve faţă de scrierile lui. Cred că a strecurat un subiectivism prea mare în lucrări care trebuia să fie mai sobre şi mai obiective. Apoi, nu a recunoscut rolul pozitiv pe care l-a avut România în comunicarea dintre China şi SUA în ajunul vizitei lui Reagan! Atunci se deschisese un coridor, prin România, între cele două state. S-a mai deschis unul prin Pakistan, dar Kissinger a dat prioritate celui din Pakistan. Pe de altă parte, nu poţi să-i negi talentul excepţional, cultura mare, capacitatea de muncă neistovită, prezenţa nemişcată în treburile mondiale.
Mihail Gorbaciov
L-am întâlnit, spre exemplu, la o conferinţă a Clubului de la Roma. Eram în Germania, unde am observat cu ochii mei ce fantastică primire îi face cetăţeanul de rând. Nemţii ştiau că, dacă s-au reunificat, a fost pentru că el a spus „Da!“. O femeie din mulţime chiar a venit cu un plic şi i-a dat 10 mărci, ca omagiu pentru că vizitează Germania. Apoi, am vorbit mai mult la Moscova, unde m-am dus tot la o întâlnire a Clubului. El nu mai era preşedinte atunci. A doua oară, era mult transformat. Se dedica scrisului şi era căutat la multe întruniri internaţionale, la care-i plăcea mult să apară.
Eleanor Roosevelt
Ea făcea parte din personajele tăcute, mai ales la vârsta ei. Cu mine a fost amabilă, simpatică, binevoitoare. Nu aveam de discutat teme politice, întrucât erau întâlniri sociale. Am fost la o masă dată de Nelson Rockefeller, când s-au pus steagurile noilor ţări membre ONU. Era 1956. Ronald Reagan Am avut conversaţii, mă ştia pe nume. Era omul cel mai amabil, glumeţ, creând o atmosferă de destindere tot timpul. A luat de câteva ori ton foarte puternic împotriva sovieticilor, dar contactul personal era cu totul altfel. Îl simţeai pe marele actor care joacă un alt joc.
Nelson Rockefeller
Mereu cu zâmbetul pe buze, simpatic şi politicos. Nimic crâncen, nimic mare, nimic magnat. De la el cred că am observat că toate personajele mari ale SUA au un fel de grijă de a nu epata prin îmbrăcăminte, prin apariţie, prin vorbe. Erau mai mult decât common (n.r. – obişnuiţi), se pierdeau în masa mare de cetăţeni. Nu se urcau pe un soclu. Aşa devin importanţi, nu prin apariţii regizate. El a fost unul din exemplele acestea. Am avut întâlniri cu el la acea masă pe care a dat-o, iar când a fost vicepreşedinte i-am amintit cum ne-am văzut. A fost zâmbitor, şi-a adus aminte, m-a bătut prietenşte pe umăr şi mi-a zis: „Take care, take care!“ (n.r. – Ai grijă!). Adică, dacă ştii să te păzeşti, e mai bine. (râde).
Indira Gadhi
Am cunoscut-o la New Delhi. Am fost la ea în vizită în 1968 cu ministrul nostru al Comerţului. Se vedea că e o persoană citită, isteaţă. Era foarte atentă. În vremea aia, un mare scriitor francez spunea că va fi o revoluţie mare a informaticii şi că trebuie să ne pregătim pentru ea. Ea a dat din cap şi a spus cu tristeţe: „Nu ştiu câtă hrană în plus o să-mi aducă sistemul dumitale!“. Altă dată, am fost cu ea, într-un cortegiu, la mormântul lui Jawaharlal Nehru, tatăl ei, primul premier al Indiei.
Fidel Castro
Este un pasionat. Un revoluţionar. E un caracter special de militant. El luptă de la început până la sfârşit, în orice împrejurare. La el, munca e luptă, viaţa e luptă. A fost revoluţionar de când a fost student. Am fost invitat în Cuba ca ministru al Învăţământului. A vrut să mă întâlnească în timp ce eu eram pe teren, că aşa-i plăcea, să vadă şcoli care se construiesc. Cineva de la protocol însă n-a făcut bine corelările, iar el a fost când eu nu eram şi invers. Venise să discutăm educaţie. Apoi, l-am cunoscut când a venit la Bucureşti.

________________________________________
Numele: Mircea Maliţa
Data şi locul naşterii: 20 februarie 1927, Oradea
Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera: Este licenţiat în matematică şi filosofie.
A fost preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor din România.
1950-1956 – Directorul Bibliotecii Academiei
1956-1961 – Consilier al Misiunii Permanente a României la ONU
1962-1970 – director şi ministru adjunct la Afaceri Externe
1970-1972 – Ministru al Învăţământului
1971-1989 – Profesor universitar al Facultăţii de Matematică, Universitatea din Bucureşti
1980-1982 – Ambasador al României în Elveţia şi la ONU
1982-1984 – Ambasador al României în SUA Este primul român membru al Clubului de la Roma, cofondator al Centrului Cultural European (din 1991) şi membru al Academiei Române (din 1994) şi al World Academy of Art and Science (n.r. – Academia Mondială de Artă şi Ştiinţă). A publicat, printre altele, „Diplomaţia română“, „Aurul cenuşiu“ şi „Homo Locuieşte în: Bucureştifraudens“.
________________________________________
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Daniel Focsa Ardealul a fost recucerit cu jertfa soldatilor romani, nu ni l-a dat Groza. Oribila afirmatia asta. (Da, stiu ca instaurarea guvernului comunist Groza a determinat recunoasterea de care sovietici, etc etc, dar tot oribila mi se pare).

6 Ianuarie la 15:46 · Editat · Îmi place

Prospectiv A-z .
Un interviu grozav.

Atentie la miscarea lui Groza si ganditi-va cum s-ar fi putut re/aseza romanii in lumea post-1945 daca s-ar fi stiut la Bucuresti de golania lui Churchill si, de exemplu, Maniu ar fi fost in acel guvern Groza!

Reluarea ideilor lui de Gaulle despre cetatean-stat sunt mai actuale ca niciodata, iar Malita vede bine si departe cand spune ca inclusiv statele mari au de suferit daca se renunta la ideea de stat.

Buna si portretizarea maladiei ceausestilor.

Cat Malita mai e in viata si va e vecin, intrebati-l! Cu respect si gratitudine, numai intrebati-l!

Daniel Focsa Recunosc ca nu am citit mai departe, m-am oprit dupa ce am citit afirmatia lui ca Groza ne-a dat Ardealul (il avea in buzunar, probabil, Ardealul...). La ce foloseste sa ne imaginam ca Maniu ar fi fost in guvernul Groza ? Ceva total neplauzibil, Maniu nu a vrut sa intre nici macar in guvernele Sanatescu si Radescu. Cat priveste golania lui Churchill, daca ar fi fost cunoscuta nu vad cum acest fapt ar fi putut influenta ceva, cu exceptia faptului ca probabil nu ar fi existat sau continuat o rezistenta armata.

P.A-z .
Domnule Focsa, alte tari din jur au stiut ca erau cedate sovietilor. Poate ca acef fapt a dus la conduceri mai luminate, care si-au negociat mai bine noua conditie sub URSS. Romania si-a irosit mai toata floarea populatiei asteptand Godotul Vestului, care n-a venit nici pana in 1956, nici pana in 1968...

Mutatis mutandis, pe dumneavoastra nu v-ar ajuta sa stiti, de exemplu, ca la inceput de 1990 Romania era (cedata?) intr-o zona din care putea sari *reformand*? Sau ca dupa 2001, Romania a fost partial trecuta in alta zona, lucru formalizat in 2004 si apoi in 2007? Pe mine m-ar ajuta caci n-am mai da cu bombardeau in vrabii sau forta usi deschise, dupa cum n-am incerca sa deschidem usi colorate cu creta in ziduri de beton..

D.F Nu am spus ca nu merita citit textul respectiv, comentasem numai afirmatia lui ca Groza ne-a dat Ardealul, afirmatie care pe mine m-a crispat (pe dvs nu ?) In rest, e de discutat... Nu prea sunt amator de istorie contrafactuala, sa fac presupuneriu despre ce ar fi fost daca. In afara de asta, nu exista o legatura intre conducerea comunista din anii 50 - 60 (luminata sau neluminata) si floarea tineretului care a rezistat. In al treilea rand, este si o latura simbolica si de onoare a acestei rezistente. Asa, daca discutam de dragul de a discuta, la ce a folosit jertfa soldatilor din Est intre 1941 - 1944, ca tot am fost invinsi. la ce a fololsit moartea celor din 1989, daca sistemul securist s-a perpetuat intr-o alta forma ? poate ca istoria insasi nu are nicio logica si nu e dreapta, e absurda, dar exista (sau nu exista ) si gesturi de onoare care fac cinste unui popor sau unui individ.

P.A-z .
Nu m-a crispat acea afirmatie, ci constatarea ca daca ar fi fost 500 ca Petru Groza in politica romaneasca post-1945, tzara poate ca n-ajungea pe mana celor cu prea putine clase sa deosebeasca binele de rau.

Uitati-va si la istoria altor neamuri MARI (e.g., Franta) in timpul si imediat dupa razboi. Nu era nimic onorabil, totul era facut pentru SUPRAVIETUIREA indivizilor si natiei.

Domnule Focsa, incercati sa va platiti o factura cu *gesturi de onoare*! Oameni care nu-si mai pot plati facturile tot parasesc Romania, (ne/onorabil?). Dupa ce ajung unde/cum ajung, trimit bani in Romania, de ani buni, (ne/onorabil?). Stiind de care parte e Romania in jocul greilor de azi sau ce ar trebui sa faca exact pentru a ajunge unde aspira poate ar ajuta politicianul *onorabil* de azi dela Bucuresti sa nu mai flegeleze sansele de mai bine fugarind cai verzi pe pereti.

Nu stiu cum sa evaluez semnificatia jertfei soldatilor din Est, insa motivul antreprizei nu s-a potrivit cu urmarile pacii--romanii s-au jertfit si au ramas si cu Basarabia luata. Abuzul cu Transilvania a fost corectat, ne spune si Malita, cu ne/onorabilul Groza, nu din cauza onorurilor acordate de sovieti lui Mihai I.

D.F Franta a avut Rezistenta, nu a fost un gest de onoare ? Nu este nicio diferenta intre maquis-ul care lupta cu arma in mana contra ocupantului si colabos care se dadeeau dupa cum batea vantul.. pentru7 supravietuire ? Daca Groza, spre deosebire de ceilalti, de cei cu cateva clase, era doctor in drept si stia sa deosebeasca binele de rau, dar alegea raul (l-a ales in mod clar situandu-se de partea comunistilor), asta nu ma incalzeste cu nimic. Mai degraba l-as considera demn de admiratie pe predecesorul sau, pe primul ministru Radescu, un om demn si patriot care a rezistat cat a putut mareei comuniste. Poate imi lipseste o anumita doza de pragmatism si am ramas la gandirea aceea naiva, ca trebuie admirati cei drepti, cei curati, cei verticali, nu cei... eficienti, pragmatici dar i/a/morali.

P.A-z .
Rezistenta franceza? Domnule, francezii au jucat la 2 capete, si ar spune unii, bine au facut din perspectiva strict franceza. Invingatorii condamna desigur pe colaboratori, numai ca un viitor presedinte precum Mitterrand lucra in Administratia (colaborationista) Vichy, in timp ce se combina si cu Franta Libera a lui de Gaulle. Unii ar numi acest joc duplicitar, ei l-au numit supravietuire.

Desigur ca admir verticalitatea morala a eroilor/martirilor, numai ca, asa cum spunea Brecht, Vai de neamul care are nevoie de eroi!

Preda Mihailescu Daniel Focsa @ Regret, dar sacrificiul absolut nu este din aceasta lume. Mie mi-ar ajunge sa stiu ca Malita are dreptate, si Groza a putut inclina putin balanta catre salvarea Ardealului. Caci stiim din diverse surse (Si Watts trateaza tema) ca Stalin era convins de faptul ca Ardealul ... este de cultura maghiara si basta. Deci era destul de bine motivat sa decida si altfel. Trebuie sa punem intrebarile cum se prezinta: 1. Putea fi Romania salvata de comunism? 2. Daca nu, ce aport putea Groza sa aiba? La prima intrebare, dupa Teheran si Yalta raspuns este clar: YOCK! Incidentul tradarii regale a dus lucrurile pe drumul mai rau: ne putem imagina ca eventual, daca Rusii nu gaseau pe imeni sa ii sustina, ar fi fost obligati sa trateze cu Antonescu, si acesta ar fi putut negocia conditii usor ai bune - greu de stiut. Oricum insa, Groza nu s-a facut peste noapte comunist, deci in mod firesc optimizarea sa era pe linia unei guvernari comuniste Ok. Ce mi se pare cam scurt dezbatut de Malita insa este teroarea Stalinista. El porneste de la o evidneta a crimie, pentru care culpa insa o vede DOAR la Stalin si armata de ocupatie. O fi - dar m-ar interesa mai putin desculpabilizarea cat o descriere mai amanuntita a modului in care cunosteau si interpretau comunistii romani exterminarea din lagare. In cazul lui Stalin s-a scris destul de mult la acesata tema, ar fi interesant de stiut si in cazul comunistilor nostri...

P.A-z .
" Ce mi se pare cam scurt dezbatut de Malita insa este teroarea Stalinista. El porneste de la o evidneta a crimie, pentru care culpa insa o vede DOAR la Stalin si armata de ocupatie. O fi - dar m-ar interesa mai putin desculpabilizarea cat o descriere mai amanuntita a modului in care cunosteau si interpretau comunistii romani exterminarea din lagare. In cazul lui Stalin s-a scris destul de mult la acesata tema, ar fi interesant de stiut si in cazul comunistilor nostri... "

Adica suntem de acord ca Malita ar trebui intrebat. Odata cu el, toti supravietuitorii acelui timp. Cred ca am afla corespondente intre zelul de atunci si zelul de dupa 1989 in a *moderniza* romanii.

P.M Prospectiv A-z O continuare a discutiei cu Malita ar fi oricum interesanta si benefica. Vad aici mai multe puncte, intre care - in mod neexhaustiv:

P.M 1. Suntem in mijlocul temei care imi sarea in ochi in discutia despre Watts: Malita confirma foarte multe din cele spuse de Watts. Dar discutia liberatoare despre gulagul romanesc, care sa poata in sfarsit decanta oarecum chestiunile de evaluare a crimelor, chestiunile de vinovatie, de onoare ... si de pragmatism al conducerii statului Roman oferit de altii pe platou sovieticilor, pentru salvarea nationala, si eventual relaxarea relatiilor imperialiste de control. Aceste aspecte atat de importante si polarizante trebuiesc aduse cu curaj in dezbaterea colectiva romaneasca - deocamdata fiind parca foarte firav chiar cunosute, si mai putin dezbatute. Dar este clar ca scenarii similare au toate sansele sa se repete, ele fiind produse ale situatiei noastre geopolitice. Si atunci o relatie mai pragmatica intre onoare si interes de stat ar fi preferabil sa existe deja!
2. Sunt de acord cu dna Smaranda Dobrescu asupra faptului ca suntem in continuare in situatia de a reinnoda cu aspectele pozitive antebelice. Pentru asta e bine sa intelegem ce ni s-a luat si distrus. Cert este insa ca 'modernizarea' romanilor de dupa 1989 s-a facut cu mult mai putine crime fizice, dar nespus de crunte crime morale. Dezmembrarea trecand dela fiinta privata si familiala, direct la fiinta nationala si istorica. Aceasta are impact si asupra omului autodidact plecat in lume sa isi achite chitantele, cum spuneati ...

P.M 3. Mi-as dori mai multa transparenta si intelepciune practica in relatia dintre intelegerea prin prisma onoarei si cea prin prisma atat a succeselor cat si cea, minima - a imaginii. Romania este pe cale de a fi invinsa intr-un razboi de imagine ce dureaza de 30 de ani - este timpul sa ne repliem, sa tragem niste concluzii si sa reconstruim. Potentialul exista. Exemplu: in Spania, ajunsi in numar imens, Romanii au lasat o impresie surprinzator de pozitiva. Au trecut pe urma profesionistii denigrarii, au batut trambita pe aspecte tiganesti si au mai distrus ce au putut - dar in linii mari nu au putut sa naruie impresia pozitiva. Care este concluzia? Daca, chiar si in starea dezolata, postcomunista actuala, ar fi ajuns o natie de pomina asa cum ne platim zeci de post-pseudo-subintelectuali ca sa ne convinga, atunci nu puteau niste milioane sa prezinte o imagine mai pozitiva decat realitatea: 10% din populatie nu mai sunt doar elite de nu stiu ce fel! Deci inghitim un mit nefast, in tara si in lume, si incrucisem degetele...

P.A-z .
http://www.cotidianul.ro/stalin-si-transilvania-206212/

Stalin şi Transilvania

Acum, când Budapesta a făcut noi paşi provocatori în escaladarea unui aşa-zis conflict cu România din...

cotidianul.ro

P.A-z .
Claude Karnoouh: Se zicea cà Stalin a fost lamurit de tata lui Roma, Walter, cu un argument de tip: o Ungaria prea mare e periculoasà pentru URSS, decât noi, mai slabi dar totusi am rasturnat armele impotriva Nemti in august 44 când Ungurii s-au batut cu Nemti pânà la sfârsit....9 hrs · Like · 2

Tiberiu Negoescu Walter Roman nu l-a cunoscut niciodata personal pe Stalin.Era...prea marunt.9 hrs · Like · 1

Claude Karnoouh a fost in delegatie la Moscova in 45....

Kliment Vorosilov Claude, iată ce este scris despre rolul lui Walter Roman în problema Ardealului într-un articol din Adevărul:
”Ăluia i se dă Transilvania

În perioada petrecută la Moscova de către comuniştii români, se pare, au fost luate şi primele decizii cu privire la soarta Ardealului. Valter Roman povesteşte, la plenara din ’61, despre controversele de la Comintern, dar şi despre soluţia finală a lui Stalin: „Trebuie să spun că cu Rákosi (n.r. – Mátyás, secretar general al Partidului Comunist Maghiar) noi am avut multe discuţii la Moscova [...] şi niciodată n-am putut să ne înţelegem asupra acestei chestiuni (n.r. – a Transilvaniei). [...] Ca linie tactică s-a dat această linie, atât pentru români, cât şi pentru unguri: Cine iese primul din război, ăluia i se dă Transilvania. Tovarăşi, asta a fost“.”

http://adevarul.ro/.../foto-apostoliilui.../index.htmlFOTO Apostolii lui Stalin. Politrucul regimentului: Biografia completă a lui...ADEVARUL.RO9 hrs · Edited · Like

Tiberiu Negoescu Vizita de care vorbiti Dle Karnoouh a avut loc intre 4 si 13 sept 1945,a fost condusa de Groza,au fost 8 persoane prntre care Gheorghiu-dej,Tatarescu,M.Ghelmegeanu,Voitec...nu insa si Walter Roman.De altfel,Guvernul Groza a debutat la 6 martie 1945...9 hrs · Like

Raoul Weiss Era prevăzută restituirea Ardealului de Nord către Ungaria. Prin ne restituire, Stalin a pedepsit Ungaria pentru fidelitatea ei sinucigașă în tabăra nazistă (condiționată și de faptul căm Horthy avea un băiat „invitat„ la nemți...). Din clipa în care nemții nu mai aveau cum să recupereze teritorii pierdute spre Est, fidelitatea respectivă nu se mai putea justifica prin Realpolitik - ceea ce românii, în schimb, au înțeles. Explicațiile ăstea psihologice cu „pe cine iubea Stalin mai mult„ sunt oglinda infantilismului românesc în treburile geopolitice.

Adrian Severin Ceea ce nu găsesc în foarte interesantele opinii ale dlui academician Malița este cum vede domnia sa că va arăta România în ziua dispariției UE (ori a ieșirii ei din UE), precum și ce va face (sau va trebui / putea să facă) România a doua zi după acest eveniment? Aceasta întrucât înțeleg că domnia sa anunță sau chiar dorește eșecul UE, văzând în asta o șansă pentru revenirea la gloria trecută, singura justificată și nepieritoare, a statului-națiune. În rest, amintirile despre inocența lui Dej și patriotismul lui Groza, deși emoționante, îmi par mai puțin utile. Asta măcar și pentru faptul că memoria nu este istorie.

P.M Adrian Severin @ "Aceasta întrucât înțeleg că domnia sa anunță sau chiar dorește eșecul UE, văzând în asta o șansă pentru revenirea la gloria trecută, singura justificată și nepieritoare, a statului-națiune. " Nu aveti impresia ca impingeti antagonismul putin prea departe? Punand oamenilor ganduri in mionte pe care departe de a le avesa. In fond si la urma urmei ni se mai vinde ppovestea de adormit copiii precum ca "pietele au rol echilbrator si regulator,", poveste mult mai anticata si revoluta decatr functiunea, desigur trecatoare, a formatiunilor statale nascute in secolul 19 cu caracter relativ national.

A.S Dle Mihăilescu, relația mea cu dl Malița este una directă (locuim în același bloc) și bazată pe respect și admirație, în ceea ce mă privește. În această vacanță am citit ultima sa carte de dialoguri cu Dan Dungaciu, pe care mi-a oferit-o cu o frumoasă dedicație. De aceea nu îmi place procesul de intenție pe care mi-l faceți cu acuzația că eu i-aș face dlui Malița un proces de intenție.

Dl Malița nu crede în ideea unei federații europene. Mai mult, domnia sa crede că UE este îndreptată împotriva statului-națiune, singurul care are legitimitate și viabilitate. Punct.

Eu respect aceste opinii și le tratez cu seriozitate. De aici vin și cele două întrebări pe care le-am pus. Ele nu sunt retorice și nu se adresează (exclusiv) dlui Malița, ci tuturor euroscepticilor... și prospectivilor. Mă gândesc că pentru prospectivi viitorul ar trebui să fie mai interesant decât trecutul.

P.M Adrian Severin @ Va multumesc pentru replica - traind la distanta ma simt deseori inundat de ... tonul discutiilor din romania, si aceasta ma impinge poate uneori sa folosesc un ton mai direct decat obinsuiesc, pentru a scoate adevarul pe tapet. Va rog deci sa nu luati la modul personal aceasta adaptare la context. Nu vad ce scriu pe acest editor, deci replica propriu zisa urmeaza ...

P.M In ceea ce priveste EU si statul natiune, pondera dintre trecut si viitor,
iata cateva scurte puncte pe care le-as dori puse in discutie:
1. Sunteti desigur unul dintre putinii privilegiati care cunosteau mai de mult
acele "povesti emotionante". Pentru majoritatea romanilor insa exista Romania
ucisa in lagare si la canal, careia i se opune o patura comunista de putere
despre scopurile careia nu s-a comunicat ... iar apoi exista nebunia finala
a dicatorului. Iar dupa acea, au venit tertiun non datur, acei comunisti la
putere care nu prea s-au impotrivit crimelor staliniste, dar nu au avut
la inima atitudinea antiimperialista, atunci cand s-a dirijat impotriva
sovietelor. Toate aceste framantari ale istoriei recente sunt fundamentale
pentru a putea trece liberi si stapani pe intelegerea propriei istorii, in faza urmatoare. Va dau dreptate asupra faptului ca Malita prezinta doar o parte -- de fapt, daca cititi remarca mea precedenta fata de dl A-z, observati ca am spus cam acelas lucru. Dar eu insist asupra dialogului pe care unii il cam sufoca.
2. Iata ca discutam aici despre cartile lui Larry Watts, denigrate cu o harnicie demna de cauze mai bune, si care afirma lucruri pe care Malita aici le confirma. Parerea mea, stimate domn Severin, este ca o clarificare a trecutului recent
este o premiza absolut necesara pentru o desfasurare sanatoasa in cadrul EU.
Din aceasta cauza imi permit sa nu am multa rabdare cand cuvantul "nationalist" sau "national" este scos din palarie foarte repede, cand spui altceva decat "hoi rup, uitati trecutul si denigrati-l". Eu nu stiu daca dl Malita este chiar
un sustinator al statului national cum spuneti -- se prea poate ca sa fie mai
degraba o problema de limbaj si de generatie, oamenii de la o varsta in colo devin mai expliciti in descrierea a ce se pierde. Si trebuiesc ascultati pentru asta, si nu ca niste obstacole in calea progresului.
3. Obstacole in calea progresului sunt multe in Romania, si vin -- in afara coruptiei, despre care nu mai vorbim -- din partea celor care confunda existenta unei identitati nationale cu trup istoric intrinsec valabil cu ... fantome nascute in speculatiile lor. Speculatii bine dirijate ... spre tampirea maselor, imi permit sa spun. Nu ca o colectivitate tampita (in sensul verbal al vorbii, a existat o activitate dirijata in mod constient spre a produce tampenie colectiva), rupta de trecut si fiinta sa, jenata de himere si amputata, vom intra noi in viitorul glorios al EU, puoco ma sicuro!
4. EU are nevoie de colectivitati mature, si EU are nevoie ca fostele tari ale pactului de la Varsovia sa se emancipeze, definind ele insele rolul necesar de tampon viu intre o Germanie si spatiul Eurasiatic pe care Rusia il incorporeaza. Niste sclavi de genul celor doriti de anumite pseudoelite ale pseudoromaniei contemporane NU raspund necesitatilor Europei, in acest punct imi permit in numele viitorului sa va contrazic in mod ferm.

P.A-z .
Domnule Severin, poate putem ajunge, prin dumneavoastra, noi, prospectivii, sa-l intrebam pe dl. Malita raspunsul la intrebarile dvs. despre motivele euro-scepticismului/realismului sau si scenarii pentru Romania post-UE. Nu stiu daca domnia sa este pe facebook/online, dar am simtit si eu ca in interviurile care i se iau, lucrurile nu sunt dezvoltate suficient, asa ca citindu-le, ele nasc intrebari suplimentare.

In cursul altor schimburi prospective pe care noi doi le-am avut, ati admis ideea unei UE ca federatie de state. In plus, spuneam eu, romanii ar face bine sa se aplice noilor modele cu o doza buna de scepticism, asta pe motiv de istorie si rezultate recente de *modernizare* si pe motiv de comportament al statelor-natiune mari din UE. In sensul acesta, chiar dvs. ati scris recent:

"Victoria partizanilor austerității și reducerii fondurilor europene de coeziune ca terapie pentru ieșirea din criza economică globală (în realitate o criză de creștere a UE provocată de viciile structurale ale acesteia), în alegerile germane din 2013, a fost victoria egoismului național german. O națiune tot mai egocentrică a premiat nu un anumit guvern sau partid de guvernamant ci un model de guvernare care a permis ocuparea forței de muncă germane și păstrarea unui nivel ridicat de protecție socială a cetățeanului german, prin creșterea forțată a exportului de produse și servicii germane în conditiile scăderii protecției sociale în celelalte state membre ale UE."

Adica, in contextul celor spuse de mine, paragraful de mai sus autorat de dvs. ma face sa zic: Romania sa devina mai bun EUropean decat este dupa ce Germania ne va fi aratat cum se face chestia asta.

Nedeea Burca In orice caz, distrugerea natiunilor nu-si are sensul in cadrul unei UE asa cum o intelegem noi. Dar, oare, o intelegem bine? Adica, perceptia noastra este intr-adevar cea corecta? La urma urmei, natiunile nu sunt altceva decat un fel de familii foarte mari. De ce sa nu coexiste acestea in cadrului proiectului european? Ducand analogia mai departe, istoria fiecarei natiuni este, de fapt, istoria familiilor care o alcatuiesc. Cand, in comunism, s-a incercat distrugerea familiei, aceasta s-a facut cu niste scopuri care mie mi se par indeajuns de clare: atomizarea societatii, indivizii separati , ramasi fara sprijin familial, devenind vulnerabili, lesne de transformat in sclavi si, nu in ultimul rand, confiscarea avutului . Ma intreb daca, nu cumva, ceea ce am vazut noi "in mic" nu se va repeta si "in mare", la nivel de natiuni... In imaginatia mea, o Europa Unita ar trebui sa fie o uniune armonioasa a acestor mari familii care sunt natiunile, cu dreptul fiecareia de a supravietui, si nu doar a celor foarte mari si foarte bogate...

Smaranda Dobrescu Fara sa fiu foarte bine documentata in privinta federalizarii, imi inchipui ca partea care tine de limba traditii si teritorialitate ale entitatii federale se pastreaza cu tot ce vine natiunea respectiva din istorie. Asa s-a si pornit proiectul in urma cu zeci de ani: Europa Natiunilor. Ceea ce este insa inerent a se ceda este parte din suveranitatea natiunii, transferata la un nivel superior pentru a avea coerenta in decizii si actiune. In aceasta Europa federalizata nu s-ar pune in discutie ranguri diferite ale statelor membre, asa cum in prezent se intampla fara lege sau regula scrisa. Economic si functional, trilemele ne spun ca intre integrare, democratie si suveranitate in cadrul unei uniuni monetare, sau cu atat mai mult si politice, un stat nu poate beneficia decat de cel mult doua din cele trei atribute. Sigur ca am vrea sa ne bucuram plenar de tot ce am avut pana acum. In aceste conditii alternativa ar fi izolarea in cadrul procesului de globalizare mondiala.

P.M Smaranda Dobrescu @ Cred ca nimeni nu stie pe deplin (si aici nu vorbesc de oameni obisnuiti ca noi, ci si de majoritatea politicienilor) cum sa decurga federalizarea. Ce stiu insa este ca distrugerea identitatii nationale cumj este profesata de prietenul domanie Zoe Petre si multii altii, porin imbecilizare in masa msi negarea istoriei, este un instrumente de "diluare" asa cum a fost conceput de o ramura actualmente pierzatoare a miscrii federale. Gratie lui Putin, maoistii dela Bruxelles sunt obligati sa realizeze ca nu se da vrabia din mana pentru ciara de pe gard. Ar fi vremea sa realizam si noi acest lucru si sa ne maturam prispa de spiritele denaturate ale trecutului recent.

P.M "Dar, oare, o intelegem bine? Adica, perceptia noastra este intr-adevar cea corecta? La urma urmei, natiunile nu sunt altceva decat un fel de familii foarte mari. De ce sa nu coexiste acestea in cadrului proiectului european? " - Stimata doamna Burca, sa invatam sa nu repetam slabiciunea atat de tipica romaneasca, care consta in excesiva ezitare si timiditate. Ce este corect este pe cale de a fi negociat, in vremea in care NOI nu suntem nici in stare sa eliminam din fiinta nationala - sau sa punem la locul cuvenit, mai bine spus - niste aberatii speculative ca cele ale lui Boia. Desigur ca procesul care a produs natiuni din grupari regionale, care a fost lent si natural numai in cazul frantei si al Angliei, in restul Europei fiind in varii masuri pripit de timp, acest proces este un proces intermediar, care in mod firesc pPOATE fi continuat intr-unul de mai inalta coagulare - Europa fiind un nivel natural de finalizare a acestui proces. NU aceasta este intrebarea. Intrebari reale, imediate, pe care trebuie sa ni le punem noi sunt unele de genul: 1) Cand toti vecinii ne-au asimilat intr-o betie uneori violenta (vezi Bulgaria, Bucovina, Grecia, acum Serbia ...) si munca activa de desfiintare imagistica a ajuns s alucreze chiar in interiorul tarii cu succes, OARE nivelul actual de coagulare, cel al fiintei national Romanesti - intra in cadrul familiei mai mari asa cum ii corespunde, cum este firesc? Cu remarca de bun simt ca nu numai supraevaluarea ci si subevaluarea aduc instabilitatea in "marea familie". Si , 2. - o tema mai ampla, legata de identificarea Europei cu proiectul Romei Germanice, identificare in care se pot regasi toate tarile cu trecut neortodox. Dar pentru ca tarile Ortodoxe (in afara Rusiei) sa isi gaseasca locul, ele trebuie sa activeze pentru reintelegerea istoriei mai vechi, a motivelor care au dus la deprecierea si caderea Constantinopolului, si care mai activeaza ASTAZI!

P.A-z .
Nu stiu cum s-a alunecat dela binomul cetatean-stat la acela de natiune-EUropa, dar poate ca nu s-a alunecat, ci s-a inceput o noua directie de conversatie.

Intr-o federatie EUropeana nu vad vreun pericol pentru natiuni, unii sunt putini si buni, restul sunt multi si mai putin buni. Printre cei multi, tendinta va fi sa se caute ascendenta printre cei putini (vezi, de exemplu, unchiul german al lui Mazare). Adica intr-o federatie, natiunile vor constitui punctul de plecare intr-o schema prin care oamenii vor fi impartiti la repezeala intre buni si restul.

Sa revin totusi. Cand observ cum sunt tratat cand urc intr-un avion al unei linii aeriene straine dela Bucuresti, in contradistinctie cu tratamentul primit pe aceeasi linie dela, sa zicem, Boston, ma intreb care-i problema? Cine sa-l apere pe roman de excesele celorlalti? Unii ar spune ca federalizarea, Malita, de exemplu, ar spune ca statul. Cu siguranta pot spune doar ca nu natiunea romana va fi cea care sa-l apere.

P.M Prospectiv A-z @ "Cu siguranta pot spune doar ca nu natiunea romana va fi cea care sa-l apere." Cu certitudine eu, as spune ca increderea in SINE si in ce ESTE il va apara. Sunt desigur constient ca raspunsul lasa multe valente identitare deschise. Dar la tema "nu natiunea il va apara", as raspunde sec "nu natiunea, renumele ei pot sa il apere sau nu". Caci nici pentru neamt nu sar sapte alti nemtalai in aparare, dar renumele foloseste. Acum renumele natiunii este fluctuant, pe drept si pe nedrept. Sambata discutam cu un vechi prieten Elvetian la Zürich si imi povestea de Greci (avem un prieten comun), cum putea acum 20 de ani sa mearga intr-o insula, sa iasa la plimbare si sa lase rucksackul pe o banca - i se spunea ca nu se intampla nimic, si nimic nu se intampla. Astazi, dupa zeci de ani de subsidii europene, in aceeasi insula sunt 100 de oi si fiecare taran a declarat pentru a primi ajutoare ... pentru 100 de oi. Si nici rucksackul nu il mai lasi la marginea drumului. A ajuns pana si Elvetianul sa remarce ca o natiune se poate schimba in functie de factori externi. Iei Coreea de Nord: stiai ca era zona industrializata si civilizata a Coreei, inainte de razboi, cam ca in Italia? Azi nu mai este! De aceea mi se pare mie atat de important sa privim in fata intransigent factorii care ne-au distrus tesutul social, dar si cei care ne-au distrus imaginea. Caci stii tu cum este cand iti rupi piciorul drept si ti se pune prishnitz la cel stang!

P.A-z .
Ma tem ca auto/perceptia omului nu-i suficienta cand acesta este lezat. In baza unui contract social, omul devine cetatean, cu drepturi si obligatii garantate de un stat. Perceptia poate creste/scade costurile implementarii contractului social, dar nu poate tine locul acestuia.

In Romania, reducerea rolului statului a lasat romanii la perceptia altora, modulata si aceasta de mass media ale caror scopuri sunt in general altele decat dreptatea si adevarul despre romani.

Tocmai de aceea consider netriviala intrebarea adresata federalistilor: Care este unitatea atomica a unei federatii europene? Dl. Severin a admis odata ca statul ar fi.

P.M " Dl. Severin a admis odata ca statul ar fi." Cu tot respectul fata de domnul Severin si fata de faptul ca functioneaza la Bruxelles. Daca ei ar sti, s-ar fi remarcat pana acum. Caci democratii puternice din continentul intreg doresc sa afle. Si ... iok!

Mihai Ion Turcu Daca statul va fi unul, cum pare a fi conceptu, unitatea organica va fi regiunea, cum sunt prezent fostele state mici germane in federatia germana, in a fi partile distincte ale UK, ..

P.M Mihai Ion Turcu @ O idee naturala care inca lasa mult spatiu de joc. Germania celor trei mii de Fürstentümer sau a celor 16 Landuri? La fel si Italia ... ceea ce la noi induce intrebarea, Romania celor trei Principate, sau celor exact atatea regiuni mai mult sau mai putin istorice cate ar fi necesare pentru a crea si una pseudo secuie...