Adrian Severin: Marsul solidaritatii cu cine?

Adrian Severin: Marsul solidaritatii cu cine? – 14 ianuarie 2015

Smaranda Dobrescu

Este in firea omului sa se solidarizeze cu victimele. Cine, de cate feluri sunt acestea?

International Relations Report - Marșul solidarității cu cine?

Opinie despre atentatul de la Charlie Hebdo: libertatea de expresie si libertatea de a insulta.

ir-report.ro|

Moartea unor oameni este totdeauna o tragedie. Mi-e greu să spun, însă, care este mai tragică: moartea fizică sau cea morală? Cine este mai demn de plâns? Omul ucis fizic sau cel umilit în ființa lui spirituală? Cel aneantizat biologic sau cel a cărui identitate culturală, ale cărui convingeri, ale cărui credințe au fost aneantizate prin umilire publică? Nu putem face o ierarhizare convingătoare. De aceea ar trebui să ne solidarizăm cu ambele categorii de victime. Ca și cu titularii ambelor categorii de drepturi: dreptul la libertatea de expresie și dreptul la libertatea de credință.

Cu totul altceva, însă, este "dreptul" de a nu avea nimica sfânt (deci de a nu avea nici o identitate), greșit confundat de unii cu laicitatea, și „dreptul” la identitate până la excluderea celuilalt. Confuzia între libertatea de expresie și "libertatea" de a insulta, între laicitate (respectiv dreptul fiecăruia de a-și alege liber credința, asociat cu obligația puterii politice de trata în mod egal toate religiile) și "dreptul" de a-l batjocori sau de a-l elimina pe cel care crede în altceva decât tine, dă naștere unor tragedii.

 Nu pot fi solidar cu cei care, în numele dreptului la libertatea de expresie și de opinie, au luat în derâdere islamul; o religie care nu era a lor. Nu sunt solidar nici cu cei care s-au crezut îndreptățiți ca, în apărarea dreptului lor la libertatea de credință și a laicității, să îi asasineze pe jurnaliștii vinovați pentru abuz de laicitate și de libertate de expresie. 

Orice drept este susceptibil de abuz - adică de exercitare dincolo de limitele sale rezonabile și împotriva scopurilor pentru care a fost recunoscut - iar acolo unde începe abuzul încetează dreptul. Nu avem a ne solidariza, deci, cu cei care au acționat în afara dreptului. Ne poate fi, cel mult milă de ei, fără a uita, însă, observația marelui francez Albert Camus care spunea că mila este cea mai detestabilă dintre virtuți, întrucât este potrivnică dreptății.

Dar dacă ne este milă de jurnaliștii de la Charlie Hebdo (pare-se nu numai islamofobi în mesaje ci și antisemiți), vinovați de abuz de drept, după cum am spus, este indecent să nu ne fie milă de și chiar să nu ne solidarizăm cu sutele de mii de musulmani nevinovați care au murit în lume (în Irak, Afganistan, Siria, Libia etc.) de gloanțele, bombele și rachetele aruncate asupra lor în numele și în așa zisa apărare a valorilor creștine occidentale pretins universale. Trebuie să ne solidarizăm cu aceștia, precum și cu toți cei jigniți de diverși jurnaliști (inclusiv cei de la Charlie Hebdo) mândri a se identifica prin lipsa de identitate.  

Celor care susțin că într-o societate liberă totul trebuie tolerat trebuie să li se răspundă atrăgându-li-se atenția că o asemenea afirmație include în sine propria limitare: într-o lume în care domnește toleranța absolută, intoleranța este intolerabilă. Singurul lucru intolerabil, deci, este intoleranța, fiind interzis să interzici. Or, a-ți bate joc de credința altora sau a nu tolera fermitatea convingerilor celor care crezând fără rezerve în valorile lor nu acceptă relativizarea acestora, este tot o formă de intoleranță și de exclusivism.

Pe de altă parte, Emil Cioran, un filosof român care a îmbogățit cultura franceză, spunea că nu poate fi tolerant acela care crede cu adevărat în valorile lui. Dacă este așa - și este așa – putem oare interzice cuiva sau putem reproșa cuiva că nu se îndoiește de valorile sale? Această intoleranță trebuie tolerată atâta timp cât nu este militantă, respectiv cât nu exclude prin agresivitate fizică sau verbală credințele altora. Faptul că nu accept să îmi pun în discuție valorile comparându-le cu valorile altora, este o formă de intoleranță dar ea nu este distructivă ci conservatoare. Este intoleranța față de sine care autolimitează dar nu limitează pe altul și deci, neafectâdu-l pe celălalt, este compatibilă cu laicitatea. Cel care agresează - fie și numai verbal - o asemenea formă de intoleranță este și mai intolerant. Un intolerant care depășește limitele laicității și care devine astfel intolerabil.

S-a spus că identitatea colectivă caracterizând acele comunități umane organizate politic ca state-națiune,  i-a divizat pe oameni plasându-i în tabere ostile. Competiția între respectivele comunități s-a terminat adesea prin război. De aceea au fost căutate căi spre a pune capăt concursului dintre națiuni.

Lucrurile au mers prea departe, însă, atunci când s-a dorit ca transformarea statului etnic în stat civic și spiritualizarea frontierelor statale să fie împinse până la desființarea diferențelor dintre culturi. Negarea diversității culturale prin distrugerea națiunilor culturale, riscă să îl lipsească și pe individ de identitate culturală. Iluzia că în lume ar exista un singur set de valori sau cel puțin că un singur set de valori este legitim, trebuie înlăturată rapid. Aceasta cu atât mai mult cu cât teoria monistă care a decretat universalismul valorilor occidentale a permis hegemonilor globali să pună amintita iluzie în slujba agendelor lor geo-politice. Tocmai pentru că suntem mândri de valorile noastre nu ne putem solidariza cu liderii politici care au mărșăluit la Paris în apărarea "dreptului" lor de a domina lumea, impunându-i valori auto-proclamat universale sau judecând și pedepsind pe cei care nu împărtășesc valorile respective ci mărturisesc alte convingeri.

Identitatea culturală (care o include și pe cea religioasă) se definește și se apără numai în cadrul unei comunități. O lume în care identitățile sunt numai individuale, în care variabilitatea culturală rămâne doar la nivelul individului, este amorfă și la fel de lipsită de identitate ca și lumea în care toți indivizii sunt identici. Într-o asemenea lume drepturile omului (printre care și cele reclamate de jurnaliștii de la Charlie Hebdo) sunt individuale de manieră absolută, adică sunt exercitate nu în interiorul unei comunități cu o identitate culturală anume, ci din afara și împotriva oricărei comunități. În acest caz titularul drepturilor nu mai are nici o obligație de a se comporta, în exercițiul lor, în așa fel încât să nu afecteze dreptul la identitate, coerență și viață al comunității în sânul căreia trăiește; iar dacă nu o face în legătură cu aceasta, cu atât mai puțin o va face în respectul altora, căci dacă nu te respecți pe tine nu ai cum să îi respecți pe ceilalți.  În consecință, lipsit de limitarea structurantă și moderatoare impusă de amintita obligație, exercițiul dreptului va fi în cele din urmă conflictual, conducând spre o lume hobsiană în care fiecare îl neagă pe fiecare iar cel mai puternic îl domină pe cel mai slab. Dacă de statele etnice ne putem dispensa (și este chiar bine să ne dispensăm spre a aduce în lume unitatea, frăția și pacea prin integrarea transnațională a națiunilor civice), de „națiunea culturală”, care impune echilibrul între libertăți și sarcini, între drepturi și obligații, nu ne putem lipsi. Cei care nu se simt obligați să respecte islamul nu sunt bunii creștini ci cei care nu respectă nimic pentru că nu cred în nimic și, în consecință, nu găsesc nimic de respectat. Cu o asemenea "nimicnicie" nu putem fi solidari.

Dincolo de toate acestea ne aflăm în fața unei uriașe diversiuni. Se dorește ieșirea din "războiul cu Rusia" printr-un război cu islamul, și ieșirea din criza de sistem (constituțională) a UE prin război cu terorismul. În același timp, în condițiile divorțului dintre conduși și conducători, cei din urmă au dorit să profite de moartea unora dintre cei dintâi spre a da un temei artificial refacerii unității interne dintre social și politic, dirijând energiile contestatare spre o țintă externă. Islamul i-a adus în aceeași coloană de marș pe cei care altfel se detestă reciproc, lideri înstrăinați de popor și popor înstrăinat de lideri.

Criza ucraineană, de fapt o criză a ordinii globale, a prins Occidentul euro-atlantic în incapacitatea tehnică și morală de a răspunde prin politici adecvate. Absența unor atari politici, consecință a lipsei de viziune strategică și a tranzacționismului moral, a fost substituită prin demonizarea Rusiei, în așa fel încât opinia publică să susțină războiul auto-devastator al sancțiunilor economice împotriva acesteia. În timp ce sancțiunile au comprimat piețele și au împins Occidentul înapoi în recesiune, cu întregul cortegiu de probleme ținând de instabilitatea socială și politică, producând suferințe pe care cetățenii occidentali sunt mai puțin capabili să le suporte pe termen lung decât rușii, amenințarea fundamentalismului islamic a căpătat forme tot mai violente și mai concrete prin ridicarea Statului Islamic. Cum să explici propriilor alegători amețiți de narcisismul propagandei tale că războiul sancțiunilor trebuie să înceteze iar "demonul" trebuie să îți fie aliat? Evenimentul din redacția ziarului Charlie Hebdo, cu splendida coreografie a "marșului solidarității", a picat tocmai bine spre a permite o astfel de piruetă spectaculoasă. (În acest sens acțiunea teroriștilor islamiști din Franța a servit și interesele Rusiei pravoslavnice și islamofobe.)

Același marș, beneficiind de participarea "curajoasă" a atâtor șefi de stat și de guvern mai mult sau mai puțin atașați de valorile pentru care, chipurile, mărșăluiau, a adus oameni încă liberi în situația de a se solidariza involuntar cu cei care nefiind capabili să le garanteze securitatea vor să le limiteze libertatea și neștiind cum să le apere integritatea plănuiesc să le invadeze intimitatea. Printr-o mișcare abilă, niște lideri politici altminteri disprețuiți, au făcut sute de mii de oameni altminteri normali, să se solidarize împotriva terorismului antisocial dând un cec în alb terorismului de stat. Acum vor putea fi mărite bugetele militare, sporite cheltuielile pentru supravegherea cetățenilor, adoptate legi pentru limitarea libertăților civile. Mila populară față de soarta jurnaliștilor de la Charlie Hebdo, bine stimulată mediatic și utilizată politic, ajunge astfel să se opună nu numai dreptății morale ci și dreptății sociale, precum și democrației, statului de drept și drepturilor omului.

Lupta împotriva terorismului presupune, într-adevăr, solidaritatea dar nu cu adepții politicilor represive ci cu aceia pe care disperarea îi poate transforma în teroriști. Ea cere tratarea cauzelor iar nu doar a simptomelor terorismului. Sentimentul eșecului individual și colectiv consecutiv impunerii unor modele de viață străine și exploatării de către străini, lipsa de perspectivă și de sens al existenței, sunt asemenea cauze. Marginalizarea, excluderea sau discriminarea, consecutive incapacității ori lipsei de voință politică întru asigurarea integrării sociale în general, a integrării minorităților naționale și a imigranților, bineveniți când este vorba de a presta muncile nedorite de autohtoni dar nedoriți atunci când se pune problema acordării unor drepturi egale cu ale autohtonilor, în special, sunt alte cauze.

Terorismul nu poate fi scuzat dar poate fi și trebuie să fie explicat. O încercare onestă de găsire a unor asemnea explicații descoperă că unul dintre izvoarele sale, care trebuie urgent secat, este tocmai aroganța, egoismul, lăcomia, intoleranța, hegemonismul Occidentului care îl condamnă. Dacă "marșul solidarității" de la Paris ar fi citit ca un gest de solidaritate cu victimile șovinismului bunăstării occidentale, victime din rândurile cărora fac parte atât juranliștii de la Charlie Hebdo cât și teroriștii care i-au ucis, atât săracii lumii exasperați de aroganța Occidentului cât și membrii grupurilor etnice extra-comunitare din Europa pe care Occidentul îi exploatează dar refuză să îi integreaze, atunci evenimentul va fi avut un sens.

 Viorel Straoanu Marsul bigotilor ...ei intre ei pentru ei.

  Smaranda Dobrescu La o intrebare adresata ieri profesorului de sociologie Zygmund Bauman in legatura cu evenimentele de la Paris, si anume:
Ideologia radicala islamica sau inegalitatile economice structurale: care componenta joaca un rol major in determinarea fenomenului de radicalizare si terorism in Europa si in lume? acesta raspunde:

"Why do you reduce the issue of “radicalization and terrorism in Europe” to the phenomenon of “radical islamic ideology”? In Soumission, Michel Houllebecq’s second grand dystopia sketching an alternative (to the triumph of individualized consumer) path to disaster, the 2022 French elections are won by Mohammed Ben Abbes following a neck and neck race with Marine Le Pen. The tandem is anything but accidental. Prophetic? It could happen like this, in case we are unable or unwilling to change course.
Hopes for freedom of self-assertion and for arresting the rise of social inequality, invested in democracy, blatantly failed to realize. Democratic politics, and yet more the trust in democracy as the best road to the solution of the most haunting social problems, are in crisis. As Pierre Rosanvallon argues,"
http://www.socialeurope.eu/2015/01/charlie-hebdo/

The Charlie Hebdo Attack And What It Reveals About Society

Zygmunt Bauman reflects on the Charlie Hebdo attack...

socialeurope.eu|De Zygmunt Bauman

  Octavian Lupu <<Printr-o mișcare abilă, niște lideri politici altminteri disprețuiți, au făcut sute de mii de oameni altminteri normali, să se solidarize împotriva terorismului antisocial dând un cec în alb terorismului de stat. Acum vor putea fi mărite bugetele militare, sporite cheltuielile pentru supravegherea cetățenilor, adoptate legi pentru limitarea libertăților civile. Mila populară față de soarta jurnaliștilor de la Charlie Hebdo, bine stimulată mediatic și utilizată politic, ajunge astfel să se opună nu numai dreptății morale ci și dreptății sociale, precum și democrației, statului de drept și drepturilor omului.>> Eu cred ca inamicul invinge atunci cand te face sa adopti valorile lui. Cred ca asta tocmai a facut terorismul fundamentalist arab: intoleranta, violenta, ipocrizie.

  Henrieta Szabo si prin acest articol Adrian Severin demonstreaza inca odata, ca arta de a privi dincolo de aparente nu este la indemana oricui .... in special in politica !

 V .S  Nuland deja vrea Big Brother in Romania.

  Prospectiv A-z .
"In various times, however, political murders tended to be aimed at different kinds of victims.

A hundred years or so ago it was targeted mostly against politicians"

In Romania se pare ca suntem cu circa una suta ani in urma. Asa se justifica asasinarea politica a lui Ceausescu in 1989 si sperantele ce ne-au insotit "It was widely believed at that time that with their death the world (or the country) will turn away from what was viewed as the cause of grievance, and toward something better – a more friendly and comfortable condition."

Altfel, ma indrept spre spusele Papei Francisc:

"Human beings are themselves considered consumer goods to be used and then discarded. We have created a “throw away” culture which is now spreading. It is no longer simply about exploitation and oppression, but something new. Exclusion ultimately has to do with what it means to be a part of the society in which we live; those excluded are no longer society’s underside or its fringes or its disenfranchised – they are no longer even a part of it. The excluded are not the “exploited” but the outcast, the “leftovers”."

Adevarate semne/vorbe ale spiritualitatii, care sunt sigur ca nu-s in premiera la Vatican, dupa cum nici in exclusivitate.