Pe facebook: Dupa criza economica din 1929-1930

joi, 30 martie 2017

Dupa criza economica din 1929-1930

Dupa criza economica din 1929-1930 – 4 martie 2017

Dinica Roman shared Gheorghe Piperea's post.

Foarte interesanta descoperirea dnei Beatrice Aldea: in timpul si imediat dupa criza economica mondiala din 1929-1930, Statul roman a emis patru legi de suspendare a executarii silite a taranilor si orasenilor supra-indatorati la banci, precum si de conversie a creditelor vechi in credite cu multiple facilitati de plata (cu discount-uri de cca 20% din sold, cu reduceri de dobanda, cu fixarea acesteia la 6% pe mai multi ani, cu discoubt-uri suplimentare in caz de plata anticipata), totul pentru a evita sau reduce numarul falimentelor personale. Mai mult chiar, BNR, condusa atunci de Mitita Constantinescu, a luat asupra sa o mare parte din datoriile taranilor si orasenilor. Doua banci au dat faliment atunci, dar restul sistemului, creditul in general, a fost salvat. In 1938, Romania isi revenise din criza. Doar ca dupa aceea a venit regimul fascist, razboiul, regimul comunist si, in final, regimul Isarescu (care va mai dura inca 27 de ani, ca sa egaleze si chiar sa depaseasca perioada de 45 de ani de comunism).
Intr-un comentariu, dna Aldea (se) ma intreba de ce oare statul, inclusiv BNR, a preferat atunci sa salveze cetatenii de la faliment in "dauna" a doua banci, iar acum procedeaza, in baza asa-zisului principiu too big to let fail, taman invers, sacrificand un milion de cetateni in beneficiul a 10 banci, toate cu actionariat ne-romanesc.
Iata raspunsul meu :

(i) pentru ca Isarescu;

(ii) pentru ca acest dicton, too big to let fail (care seamana mai mult cu proverbul romanesc "cel pe care nu il lasi sa mori, nu te mai lasa sa traiesti") a fost inventat recent, imediat dupa criza creditelor sub-prime din SUA, din 2007, care a cauzat criza economica modiala consecutiva falimentului Lehman Brothers. E, dealtfel, virusul care va distruge intregul sistem, curand si in mod accelerat, intrucat este potentat de imensa prostie de a refuza anti-virusii, de genul acelor legi si solutii judiciare din perioada de dupa criza economica din 1929-1933 care, in afara de a salva de la faliment debitorii, salva de la faliment mai ales bancile. BNR - ul de atunci (care avea un guvernator adevarat si patriot, nu ca acum) a inteles ca fara a mai avea cui sa dea imprumuturi, bancile ar deceda rapid, toate. Acum regula e creditul dat statelor. De ce le-ar mai interesa pe banci sa crediteze particularii? - ar putea intreba talibanii si troll-ii bancari. Lor le raspund : sfarsitul epocii in care statul se imprumuta de la banci e mult mai aproape decat credeti (Ultima Forsan).

Ati refuzat solutiile rezonabile, echilibrate. In curand veti gusta fructele maniei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

joi, 30 martie 2017

Dupa criza economica din 1929-1930

Dinica Roman shared Gheorghe Piperea's post.

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv