Pe facebook: Hahaie boierul..

joi, 13 octombrie 2016

Hahaie boierul..

Hahaie boierul.. – 26 august 2016

Hăhăie boierul...
-----------------------
Serialul "La(s) Fierbinți" este cam ultima expresie a degradării unui act de cultură - totuși- în cea mai abjectă formă de expresie televizată (n-am văzut emisiuni rasiste sau fasciste dar cred că sunt mai decente). Rezumând foarte lapidar- niște retardați mai mereu beți- din așa-zisa localitate se poartă conform descrierii anterioare- adică ca niște retardați puși pe băutură proastă. Râdeți de boschetarul care tocmai a găsit ceva alcoolic de băut ? Râdeți de aurolacul care se învărtește pe loc ? Dacă nu- n-ar trebui să vă amuze nici un astfel de serial.
Pe undeva- aceată măgărie este un fel de Schadenfreude- adică bucuria ăluia care-și ia bere la pet de la magazin că nu trebuie să doarmă prin șanțuri sau să bea lichide dubioase. O falsă superioritate ne este gâdilată cu parul de către Porc TV , scenariști și din nefericire actori (unii dintre ei acceptabili- respectiv dl. Mărgineanu în modesta mea opinie). E bine să avem așa ceva ? Aș fi interesat de câtă lume își formează azi opinia despre țăranul român și viața lui după "La(s) Fierbinți".
Există altceva ? Bineînțeles. Vă reamintiți de Șurda Șurdilovici- "eroul" iugoslav ? De jandarmii francezi ? Englezii au zeci de seriale de comedie- în care se face umor- ba aș zice chiar bășcălie într-un mod inteligent și finuț de anumite "trăsături" - fără să se ajungă niciodată în cocina celor de la noi. Hai să dăm un exemplu-https://en.wikipedia.org/wiki/Dad%27s_Army - un serial care a rulat și la noi pe canalul BBC- și în care există un grup comic- din așa numita Home Guard. Nimeni nu-și dă chiloții jos, nimeni nu se tăvălește prin noroi precum Firicel și companionii săi, nimeni nu folosește cuvinte cu p.. Se poate ? Evident că se poate. De fapt ar trebui să spun că în vreo 40 și ceva de ani în care-mi reamintesc programele de televizor văzute la noi sau aiurea- n-am văzut porcărie mai oribilă și mai degradantă.
Cu atât mai surprinzătoare mi s-a părut atitudinea dlui. Pleșu- care sincer să fiu cred că a primit bani de la Adevărul (care parcă e în aceeași ligă cu Porc TV) să scrie o cronică elogioasă. Dacă nu- e cu atât mai grav cu cât dl. Pleșu se crede- evident pe nedrept- alfa și omega, omul care poate să-și dea cu părerea doctă și de la înălțimea unui Olimp cam șui despre orice- de la Ponta la footbal- și care spre deosebire de noi- care facem asta din cârcoteală pe-aici- trebuie și ascultat pentru că este dl. Pleșu.
Care se poartă un pic cam ca ceea ce se numește un ciocoi nou- dar asta e altă discuție.

Dad's Army - Wikipedia, the free encyclopedia

Dad's Army is a BBC television sitcom about the British Home Guard during the Second World War. It was written by Jimmy Perry and David Croft and broadcast on the BBC from 1968 to 1977. The sitcom ran for 9 series and 80 episodes in total, plus a radio version based on the television scripts, a feat...

EN.WIKIPEDIA.ORG

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

joi, 13 octombrie 2016

Hahaie boierul..

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv