22 vieti distruse

22 vieti distruse – 15 ianuarie 2016

 

Smaranda Dobrescu

 

 

Cand sisteme recunoscute a fi performante in asistenta sociala vor sa se remarce prin excelenta, cautand mai binele, lucrurile pot esua in mod tragic pentru cei vizati, mai ales cand acestia sunt copii. Gandirea schioapa porneste de la faptul ca birocratii adulti, desi bine intentionati au o perceptie gresita asupra lucrurilor care alina sau lezeaza copiii. Cazul familiei de romani din Norvegia a scos la suprafata alte si alte cazuri de greseli majore cu urmari grave asupra copiilor de lunga durata

 

 

22 de vieţi distruse. Experimentul Danemarcei pe copiii inuiţi: "În gând, o întrebam pe mama de...

În anii 1950, 22 de copii inuiţi erau luaţi de lângă familiile lor din Groenlanda, pentru a fi reeducaţi ca viitori cetăţeni danezi de elită. Însă, după 60 de ani, cei rămaşi în…

ROMANIALIBERA.RO

 

Mihai Ion Turcu In principiu experimentarile pe oameni, pe copii in special, sunt interzise. In timp studiile de psihologia cresterii si dezvoltarii au devenit substantiale.Dezvoltarea psihica a copilului mic este strans legata de realtaia cu familia naturala, cu mama in primul rand, relatie care nu poate fi substituita.Copii prin accident orfani sunt marcati pe viata de lipsa parintilor naturali. Compenseaza sau nu efectele acestei lipse. Extragerea unui copil din familie , ueneori necesara, este o decizie foarte dificila pentru ca incumba risc major.Experimentul danez nu avea la dispozitie cunoasterea care este acuma la dispozitie in cazul Norvegienilor. Strict stiintific, procedura norvegiana este eronata de la cap la coada si contrara interesului esential al copiilor. In romania avem experienta deplorabila a cpiilor abandonati de mame in maternitati, unde sunt bine ingrijiti, nu pot fi si bine "crescuti" , personalul , medici, asistente, infirmiere, nu sunt mamele copiilor si nu se pot dedica unui copil, sunt igienizati, hraniti, pasager luati in brate de cineva si atat. Ce rezulta sunt " copii care se leagana", vor avea intarziere mintala si deficit emotional irecuperabil. Aceste familii de imprumut , platite, nu sunt nici macar echivalentul unei familii fara copii care infieza un copil, care nici acelea nu vor fi vreodata echivalentul familiei naturale.

 

Alexandru Botu http://lbhn-1602388572.eu-west-1.elb.amazonaws.com/...

 

 

Mircea Toplean, psiholog clinician: Sa separi copiii de parinti in urma unor…

LBHN-1602388572.EU-WEST-1.ELB.AMAZONAWS.COM

 

Smaranda Dobrescu Avem destule lipsuri si fapte mizerabile de amintit din istoria Sistemului de protectie a copilului de la noi ca sa nu criticam pe altii. Totusi, am impresia ca la noi marile greseli se fac in aplicarea legii, in comportamentul indiferent si uneori detestabil al maturilor insarcinati in domeniu, dar nu datorita unor legi absurde. Iata ce text se poate citi in legea norvegiana:
"...de la vârsta de 6 ani, părinţii sunt obligaţi de lege să ia cu cea mai mare atenție în considerare opinia copilului, iar de la 12 ani i se acordă acestuia "o considerabilă prioritate" în orice decizie."
M-as putea gandi la cateva exemple de lasarea deciziei la mana copilului de 12 ani: " nu-mi fac lectiile azi ca tocmai am un joc nou pe calculator caruia trebuie sa-i vin de hac", sau "nu ma duc la scoala fara sa am un smart phone precum colegii mei", sau " nu vreau sa mai mananc ce-mi gateste mama, vreau sa merg la McDo", etc

 

Preda Mihailescu In anii 1920-30, Elvetia a luat sute, poate chiar mii de copii "jenisch" - nomazi, tigani sau nu - si i-a incartiriut iremediabil in bune familii protestante. Dupa 30 de ani, in anii '60 au irupt scandalurile, reclamatii, cereri de despagubire, si castig de cauza al copiilor smulsi din sanul famiilor. De atunci elvetienii sunt mai precauti cu masuri de tip norvegian. Si ma gandesc ca in cazul unei familii de nomazi, poate exista mai multe criterii pentru a pretinde alta educatie, decat de la niste familii normale, bine socializate.

 

Mihai Ion Turcu Smaranda Dobrescu,Preda Mihailescu@Ce facem noi in materie este departe de nevoi. Avem foarte multe familii care traiesc sub nivelul de saracie care nu asigura conditiile elementare pentru o existenta care sa excluda riscuri majore pentru copiii lor.Subventiile lipsesc sau sunt prea mici. Preluarea copiilor in grija societatii nu se face pentru ca sunt mici capacitatile de ocrotire edificate. Saracia extrema ar fi la noi primul motiv pentru care copiii ar justifica preluarea copiilor in custodia statului, optima fiind subventionarea familiilor sarace in asa fel incit copii sa poate trai decent in familie. Tot precaritatea financiara si criza locurilor de munca sau salarizarea simbolica a tinerilor care au un loc de munca faca ca copiii sa coexiste cu parintii pina la .....40 de ani. Solidaritatea familiala la noi are alta dimensiune.

 

Preda Mihailescu Dar nu este dovedit ca statul ar fi capabil sa preia aceasta sarcina. Precaritatea de o parte si de cealalta, trebuieste foarte multa precautie. Imi pot inchipui ca exista o oarecare disponibilitate de resurse de generozitate sociala in unele familii - acelea poate se pot idenitifica si ajuta. Sistemul insa a dat gres in tari mai bogate, ca America sau Norvegia. Intervine o uzura, devine un interes material de a adopta copiii, nu din dragoste ci pentru micul avantaj financiar - care in Norvegia este gigantic, dar la noi nu poate sa fie. Selecita atat a familiilor disponibile pentru adoptie, cat si a celor ai caror copiii sa se preia, este foarte la limita. In principiul ar trebui actionat doar la familii care singure declara ca nu reusesc sa isi creasca toti copiii, si cer ajutor, fiind dispusi sa se desparta de copii. Deja pe aceasta baza, si este de lucru. Dar nu mai mult, caci statul nu are criterii pentru a separa copiii de parinti - in afara cazurilor de risc al vietii, din cauza de violenta.

 

Smaranda Dobrescu La noi exista un criteriu dupa care se conduce sistemul de protectie a copilului: interesul copilului. Suna bine, dar e greu uneori de decelat care e interesul copilului. Este mai clar atunci cand dezvoltarea lui intelectuala si afectiva este periclitata de parinti nevolnici, betivi, tarati, indiferenti, inconstienti in comportament. Cel mai greu este sa decizi in cazul copilului/copiilor cu parinti normali, afectuosi dar saraci lipiti. Interesul material al copilului poate fi diferit de dorinta copilului de ramane langa parinti. Efectele fortarii pot fi nebanuite. Aici ar trebui sa intervina statul cu ajutoare si mai ales cu personal de specialitate dotat cu discernamant si inima pe masura. Aici e nevoie de fonduri. Dar personalul din Sistem este insuficient si prost platit. Doar cei cu vocatie si mila fata de copii isi pot pune la bataie perceptia, inteligenta, deductiile, timpul, implicarea. E rar. dar nu imposibil.

 

Preda Mihailescu Eu consider ca statul nu are dreptul sa intervina impotriva vointei parintilor sau a copiilor. Punct. Exceptiile sunt cazurile de periclitare a vietii, prin degradare excesiva a parintilor - si excesiv inseamna excesiv, nu interpretativ. In cazuri de saracie, cum spuneti foarte bine, statul trebuie sa ajute. Sa nu uitam ca de obicei familiile adoptive primesc subventii - poti sa le dai direct familiei, nu?

 

Mihai Ion Turcu Smaranda Dobrescu@ am experienta directa in domeniu. Problemele noastre cere legislatie, concept unitar, finantare, personal calificat. Fiind vorbitor de germana am acceptat consilierea unor copii germani aflati in plasament familial in Romanie. Greu de imaginat cati bani cheltuieste statul german pentru acesti copii, plasati la noi pentru ca ar fi mai ieftin.....

 

Preda Mihailescu MIT @ Fara indoiala. Si numele problemei este saracia! Pe de alta parte, pentru a pastra un ton optimist, eu am impresia puternica despre biserica ortodoxa ca a facut dela 1989 incoace niste pasi puternici in directia desvoltarii unor institutii si actiuni caritative ample, care TRBUIESC incurajate cu dreptate. Adica, tinand cont ca activitatile caritative au existat dintotdeauna, dar prin natura lucrurilor erau limitate la nivel spontan, comunitar - preocupare pentru "opere caritative" este noua, si nu trebuie comparata cu corespondentii occidentali, unde exista experienta de sute de ani. Aceasta comparatie sa o lasam celor preocupati cu distrugerea identitatii si radacinilor neamului. Comparativ cu sine, eu consider ca exista o evolutie pozitiva demna de incurajare.