Pe facebook: "Avem sau nu voie să punem la îndoială o sentință definitivă?"

sâmbătă, 27 iunie 2015

"Avem sau nu voie să punem la îndoială o sentință definitivă?"

"Avem sau nu voie să punem la îndoială o sentință definitivă?" – 31 mai 2015

Smaranda Dobrescu

Desi argumentele vehiculate in presa despre cazul Mariana Rarinca par convingatoare si as putea sa-mi fac o parere, in virtutea unei inocente care ma opreste de multe ori sa judec actele justitiei, m-am ferit sa fac comentarii gandind ca chiar daca as cunoaste toate amanuntele, nu am pregatirea necesara sa pot face judecati de valoare. Am preferat sa-l ascult de exemplu pe Adrian Severin care specialist in drept constitutional construieste analize logice si pertinente. Totusi, ii dau perfecta dreptate (poate prima data) lui Ion Cristoiu cand se intreaba: "Avem sau nu voie să punem la îndoială o sentință definitivă?
Sau avem voie să punem la îndoială doar sentințele definitive care contrazic sentința dată de SRI (vezi declarațiile faimosului general Dumitru Dumbravă) înainte chiar de a fi începută ancheta penală?!"

Gândul de duminică, 30 mai 2015

<h3>Avem voie să punem la îndoială doar sentințele definitive care contrazic sentința dată de SRI înainte chiar de a fi începută ancheta penală?!</h3> 8 august 2014. Un complet al Curții de Apel București alcătuit din Camelia Bogdan și...

cristoiublog.ro

Delia Bogdan marturisesc sincer ca, in opinia mea, in acest moment, interventiile csm si ij, aduc un urias deserviciu sistemului juridic romanesc. Si, atata vreme cat persoane din aceste institutii nu se sfiesc sa conteste o hotarare judecatoreasca definitiva, inseamna ca au dat liber oricarei contestatii de oriunde ar veni ea!

S.D Increderea in justitie daca a fost indoielnica, acum, prin interventia Inspectiei judiciare si a CSM se va prabusi. Imediat se poate pune intrebarea: de ce alte hotarari definitive (Voiculescu, Nastase, Remes, Babiuc, etc) nu s-au bucurat de acelasi tratament din partea CSM desi contrestatiile venite din media existau si comportau poate o verificare.

Octavian Lupu Doamna cu figură de coafeza de cartier este un pilon de bază al binomului SRI / justiție. De aceea, orice prostii ar fi comis în trecut sau comite acum sau va comite în viitor, până la noi ordine, "nu se pune". Bineînțeles totul cu acordul caporalului în retragere de la ambasada SUA. Totul în numele acelui principiu parșiv "a greater good", care în cazul nostru este reprezentata de victoria iluzorie asupra coruptiei. Ca și cum ar fi posibil ca un sistem care se hrănește cu corupție ar putea fi trecut la dieta severă. Este exact ca și cum ți - ai imagina că poți transforma o hiena dintr - un animal carnivor într - unul vegetarian.

Mihai Ion Turcu Justitia se face in numele legii date de legiuitor, Parlamentul Romaniei ca reprezentant al suveranitatii cetatenilor si se infaptuieste de judecatori responsabili pentru justa cantarire si raportare la lege.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

sâmbătă, 27 iunie 2015

"Avem sau nu voie să punem la îndoială o sentință definitivă?"

Smaranda Dobrescu

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv