Razboi sau pace-eseu asupra implicarii Romaniei in conflictul Occidentului cu Rusia

Război sau pace

- eseu asupra implicării României în conflictul Occidentului cu Rusia -
29 martie 2015
Adrian Severin

Intrarea și deplasarea la vedere pe teritoriul României a unor convoaie militare NATO, precum și survolarea țării de către avioane de luptă americane au permis românilor să constate cu propriile simțuri amenințarea războiului. Război despre care unii ca mine au avertizat de ani buni și pe care am făcut tot ceea ce stătea în modestele mele puteri spre a-l evita. Avertismentele mele (și ale altora ca mine) au fost respinse cu dispreț iar eforturile dedicate unei soluții pașnice au fost subminate cu ură.

I. Pacifismul lașității și curajul pacifismului

1. Transformarea pericolului teoretic în realitate palpabilă a scos la iveală brusc "pacifismul românesc". Din păcate mesajul antirăzboinic nu are numai cauze pioase și fundamente principiale.

Să remarcăm mai întâi lașitatea. O lașitate întrucâtva scuzabilă întrucât războiul este o experiență groaznică. Nu pot să nu zâmbesc trist, însă, la amintirea sudălmilor înghițite cu doar câțiva ani în urmă de cei care semnaseră tratatele politice de bază cu Ucraina, Ungaria sau Rusia, din partea celor care clamau că drepturile noastre istorice se cuceresc cu arma iar nu cu diplomația. La vederea trenurilor încărcate de blindate, piese de artilerie etc. - evocând teribil imagini similare de la sosirea misiunii militare germane în 1940, pe când România se pregătea să plonjeze în cel de al Doilea Război Mondial - războinicii de mai ieri s-au muiat cu totul și ne trimit la negocieri. Fără îndoială războiul este atrăgător la televizor sau la tribuna delirantei limbuții patriotice. El devine respingător de îndată ce își prezintă instrumentele, chiar dacă nici un foc nu a fost încă tras.

Vin apoi la rând cei care se declară înșelați în așteptări. Teza lor este: "Am intrat în NATO și în parteneriat cu America pentru a ni se garanta pacea iar nu pentru a fi împinși în război!" Cu alte cuvinte am intrat în diferite alianțe pentru a ni se da (securitatea) iar nu pentru a ni se lua (liniștea), pentru a fi apărați (de agresiunea terților) iar nu pentru a apăra (ordinea care conferă siguranță aliaților). Fiind vorba, deci, fie de un angajament asumat din greșeală (afectat de viciul erorii) fie de o obligație nerespectată de alianță (ca și când alianța ar fi altceva decât ansamblul membrilor săi și ar putea oferi lucruri pe care membrii nu vor să le ofere), urmează a conchide că suntem dispensați de executarea oricărei obligații și nu avem de ce ne implica în războiul "altora" - adică al NATO sau al SUA.

Există totuși și români "principiali". Aceștia sunt de acord că într-o alianță nu poți dobândi drepturi decât în măsura în care îți asumi obligații. Ei acceptă și faptul că NATO nu-și poate atinge scopurile decât dacă membrii săi îi dau mijloacele spre a o face. Pe un atare fond se ridică, însă, problema validității angajamentului României din perspectiva dreptului de reprezentare al celor care au angajat-o.

Reprezentanții României - cei care au negociat și semnat acordurile de intrare în NATO - nu au fost în eroare. Știau exact despre ce este vorba și ce implică intrarea în alianță pentru români. Ei nu ar fi avut însă dreptul să își asume asemenea obligații în numele și pe contul cetățenilor români fără un mandat special care ar fi putut fi obținut doar prin referendum. În consecință, actul intrării României în NATO ar fi nul el fiind convenit cu niște persoane lipsite de un mandat valabil. De aceea românii nu au nici o obligație să susțină NATO în război. Dacă ar fi fost consultați s-ar fi văzut că ei nu voiau să își asume riscul unui război prin intrarea într-o alianță militară potrivnică unui vecin puternic al țării lor, ci să rămână neutri, urmând a privi din afară cum alții se bat.

Un grup mai mic de "pacifiști" este format de aceia care nu pun în discuție nici validitatea consimțământului românesc privind intrarea în NATO și nici obligația de solidaritate care revine României dar arată că potrivit Tratatului de la Washington nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca executarea acestei obligații să fie actuală: NATO este o alianță politico-militară cu caracter defensiv care organizează apărarea comună a membrilor săi. Or, nici un membru al NATO nu a fost atacat de Rusia (Ucraina nefiind un asemenea membru). Războiul dintre Rusia și Ucraina nu privește NATO. Cei care ar intra în acest război, indiferent de ce parte, ar fi agresori. Pe cale de consecință, implicarea lor într-un conflict armat nu ar fi un casus foederis pentru ceilalți membri NATO.

Susținătorii acestei teze, ca de altfel și primadonele NATO, refuză să vadă că în Ucraina nu se confruntă de fapt rușii cu ucrainenii pentru o bucată de pământ, ci se pune în discuție ordinea mondială. Ceea ce aduce în conflict Occidentul euro-atlantic și Orientul euro-asiatic.

Pe fondul apropierii războiului, tot mai numeroși sunt românii care, netăgăduind validitatea intrării României în NATO și necontestând obligația de a participa la campaniile militare ale acestei alianțe, afirmă că decizia politică de a ne alătura ei a fost una profund greșită. Chiar dacă compus din membri formal democrați, NATO nu este o organizație democratică în care vocea unei națiuni ca cea română să fie auzită, ascultată și respectată. Mai mult, americanii, care prin puterea lor excepțională domină NATO, nu ar sări niciodată în ajutorul României și nu și-ar pune în pericol relațiile cu Rusia ori cu alte puteri terțe, dacă astfel nu ar satisface în mod direct și nemijlocit interesele lor. În schimb ei sunt totdeauna tentați să folosescă România pentru promovarea agendei geo-politice americane implicându-o în aventuri costisitoare – precum războiul care se profilează – din care românii nu au nimic de câștigat dar au totul de pierdut. Potrivit acestei teorii, de acum ne-am băgat în joc și trebuie să jucăm, dar cei care ne-au adus aici – se subînțelege, decizând pentru noi fără consultarea noastră – ar trebui trași cumva la răspundere.

În fine, un ultim – poate singurul dar cu certitudine unul dintre cele mai demne de atenție și considerație – punct de vedere este cel care, fără a pune la îndoială utilitatea principială a NATO și a prezenței românești în alianță, se întreabă dacă actuala politică belicoasă a acesteia față de Rusia este unica sau cel puțin cea mai înțeleaptă formulă posibilă, precum și dacă România, ca membru al alianței, a făcut tot ceea ce putea și trebuia făcut pentru a se asigura că războiul este cu adevărat soluția de ultim recurs?! Aceasta nu înseamnă încetarea pregătirilor de război ci depunerea tuturor eforturilor și chiar acceptarea tuturor sacrificiilor pentru a face din război o simplă ipoteză teoretică.

Războiul poate fi și el un preț al păcii. Nu totdeauna cel mai mare dar totdeauna unul dintre cele mai dureroase. Mai ales pentru cei nevoiași, defavorizați, vulnerabili, marginalizați sau excluși. De aceea acceptarea lui trebuie să fie cu adevărat excepția de neevitat. Ceea ce implică atât curajul înțelepciunii politice cât și onestitatea dezbaterii publice.

2. Să încercăm câteva răspunsuri date acestor luări de poziție. Mai întâi unele de principiu sau mai bine spus de caracter.

Trec peste lașitatea demagogilor. Ea nu merită decât dispreț. Ce se poate comenta despre ea? Nimic care să merite efortul. Este păcat că mulțimea patrioților și pacifiștilor ipocriți îi face adesea greu de remarcat pe patrioții și pacifiștii autentici. Printre atâtea caractere false caracterele autentice au ajuns să fie aproape invizibile. De aceea bunii și răii sunt tratați la grămadă; spre răul binelui.

Îi asimilez celor menționați mai sus și pe cei care cred că pot numai să primească fără să dea nimic. Adevărul este cu totul altul. În relațiile internaționale - și nu numai – ai tot atâtea drepturi câte obligații îți asumi. Dacă SUA pot să revendice drepturi este pentru că își asumă și mari obligații. SUA domină lumea și își impun voința (adesea în baza unor raționamente greșite sau imorale, este adevărat) dar o pot face pentru că cetățenii americani, care reprezintă aprox 4% din populația lumii, depun efortul uriaș de a cheltui 40% din bugetul mondial destinat înarmării; ceea ce pe termen lung le afectează dezvoltarea.

Nu ne place ordinea americană dar atunci când apare o criză iar America stă de o parte, ne întoarcem spre ea cerându-i să intervină. Mai este cineva oare gata să facă eforturi comparabile (nimeni nu muncește mai mult în lume decât americanul de rând, fără weekenduri prelungite, fără sărbători religioase nenumărate, fără vacanțe) spre a păzi stabilitatea lumii? Cei care vor ca mâna americană să fie mai ușoară trebuie să se sacrifice cât americanii.

Pe un plan mai filosofic, se poate spune, citând vorbele unei victime a lagărelor de concentrare naziste, că „acela care nu știe să moară, nu merită să trăiască!” Războiul este odios și el trebuie evitat. Cel care, însă, exclude a priori războiul dintre mijloacele politicii ajunge cu singuranță ori la război ori la sclavie ori la amândouă. Războiul trebuie ocolit din rațiuni ținând de omenie și înțelepciune iar nu de frică. (Deși trebuie admis că și frica de război a produs efecte pozitive în istorie. Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, bunica UE, este un exemplu strălucit.)

Scriu aceste rânduri cu autoritatea morală a celui care nu crede în necesitatea războiului („hibrid”) practic deja declanșat și care a luptat cu toate forțele pentru ca el să fie evitat. Numai de pe poziția celor care nu se tem de luptă și sunt gata să se angajeze în ea poate fi denunțat războiul și criticată politica ineptă care ne-a împins spre actuala confruntare din Estul Europei. (De aceea pacifismul militarilor, atunci când se manifestă, este cel mai credibil și cel mai respectabil.)

II. Validitatea contractului României cu NATO

3. Să abordăm în continuare problemele de validitate a intrării României în NATO și, deci, a angajamentelor asumate de România față de NATO.

Trec repede peste aspectele formale, amintind că pentru intrarea în NATO nu era nevoie, potrivit legii, de vreo aprobare sau consultare referendară și că oricum, tocmai spre a permite integrarea în structurile euro-atlantice, în 2003 a fost modificată Constituția, noua lege fundamentală fiind aprobată prin referendum.

Unii spun că aplicarea unei asemenea proceduri – prin care relația cu NATO a fost doar indirect supusă votului popular – a reprezentat o înșelăciune, cetățenii neștiind exact ce votează. Aceștia fie suspectează poporul că și-a dat adeziunea la prevederi pe care nu le-a înțeles, fie afirmă că poporul nu poate fi chemat a decide în asemenea probleme întrucât nu este pregătit să le înțeleagă. În replică se poate susține că dacă poporul era competent sub aspectul cunoașterii și discernământului să tranșeze asemenea chestiuni, înseamnă că a înțeles că aprobând modificarea Constituției aprobă intrarea României în NATO și UE. Dacă poporul nu era competent nu avea de ce fi întrebat.

Oarecum la fel se pune problema și acum cu referire la confruntarea militară în care s-ar putea angaja România. Decizia intrării în război (oricare război) este una dificilă pentru orice om normal. Chiar dacă nu este vorba de a lupta în linia întâia, oamenii politici (cei adevărați iar nu lacheii sau nebunii) nu pot lua nici ei o asemenea hotărâre cu inima ușoară. Sorții războiului sunt totdeauna schimbători și cel care își duce țara în război poate pierde totul în caz de înfrângere – putere (care pentru un om politic autentic este însăși esența existenței lui), onoare, familie, prieteni, avere și chiar viață. Expresia „Vae victis!” (Vai de cei învinși!) îi include și pe politicieni, chiar dacă unii vor să susțină că ei ar fi feriți. Fiecare simte durerea și mizeria în felul lui și pentru fiecare durerea și mizeria își are sursa sa specifică. Să nu cădem, deci, pradă, discursului populist care spune că în război numai poporul suferă. Poate că poporul suferă mai mult – cel puțin din punct de vedere material / existențial. În orice caz suferințele poporului sunt primele care trebuie luate în calcul căci binele lui este unicul scop legitim al politicii. Asta nu înseamnă însă că alții nu suferă.

Odată ce, însă, direct sau indirect – prin votarea Constituției sau prin alegerea unor lideri care au dus țara în anumite alianțe – poporul a acceptat că România este membru al NATO, un referendum sau orice alt fel de consultare care să pună în discuție executarea obligațiilor României ca membru NATO este exclusă. Românii nu pot intra în istorie ca unii care „la plăcinte merg înainte iar la război merg înapoi”. „Una este înfrângerea, alta dezonoarea!” O națiune dezonorată poate supraviețui pentru o vreme dar în cele din urmă va fi copleșită de rușinea trădării, rușine care în relațiile internaționale sfârșește prin a te ucide. Românilor li s-a creat și așa reputația că își abandonează aliații la greu. Nu este cazul să oferim acum, nici măcar prin felul în care ducem dezbaterea publică, argumente care să întărească o asemenea teză.

Starea de spirit a poporului contează totdeauna. Susținerea populară pentru intrarea României în NATO și UE a contat, la vremea respectivă, chiar dacă nu s-a organizat un referendum. Puterile occidentale, oricât de ostile vor fi fost ele admiterii românilor în familia lor geo-politică, nu au putut ignora voința populară românească și aceasta, alături de abilitatea politico-diplomatică a elitelor politice românești, explică de ce problema candidaturii României a stat în centrul Summitului NATO de la Madrid și de ce, chiar dacă atunci nu i s-a acordat calitatea de membru, i s-a recunoscut eligibilitatea iar președintele Clinton s-a simțit obligat să viziteze imediat Bucureștiul și să confirme parteneriatul strategic româno-american. 

Susținerea populară pentru îndeplinirea obligațiilor României ca membru NATO și UE contează și acum. În speță aceasta nu accelerează intrarea noastră în război ci conferă tărie morală discursului nostru pacifist și credibilitate alternativelor pașnice pe care le propunem. (Să observăm în treacăt că în timp ce unii români, în mod justificat speriați de ororile oricărui război, relativizează obligația îndeplinirii angajamentelor României față de partenerii săi externi, alți români relativizează obligația îndeplinirii angajamentelor partenerilor săi externi față de ea, ceea ce tot trădare se numește. Dacă, însă, trădarea celor dintâi mai poate avea circumstanțe atenuante, trădarea celor din urmă nu are nici o scuză. Cei dintâi sunt doar oameni cu slăbiciuni omenești. Cei din urmă sunt niște slugoi ordinari și spirite diabolice.)

Revenind la referendum se impune observația că referendumul nu este un instrument specific democrației moderne. Cu atât mai puțin el este un instrument esențial în legitimarea democratică a deciziilor. Prin referendum s-a instalat dictatura nazistă în Germania. (De aceea în Germania recurgerea la referendum este interzisă. Ceea ce nu duce la concluzia că Germania de azi nu este o democrație.)

Ca element al democrației directe, la referendum se poate recurge în mod util într-o democrație reprezentativă atunci când în discuție sunt probleme tactice care au rezolvări alternative clare și relativ simple. În chestiuni de strategie este greu să ceri unei mase mari de oameni, cu grade de educație și informație diferite, preocupați de cotidian, să se pronunțe. Riscul unor hotărâri eronate cu consecințe pe termen lung este imens.

Asta nu înseamnă, însă, că poporul trebuie ignorat. Dimpotrivă. Este adevărat că în democrația modernă (liberală) participarea poporului la actul de decizie este limitată și chiar atunci când are loc, ea este indirectă. Retragerea poporului din procesul decizional propriu-zis este compensată, însă, prin controlul și limitarea reciprocă a instituțiilor decidente, precum și prin transparența procedurii decizionale și mecanismul răspunderii decidenților. Spre a face efectiv controlul societății asupra factorului politic este nevoie de organizarea unui spațiu public în care societatea civilă poartă un dialog structurat în sânul ei și cu elita politică, din schimbul de informații și opinii degajându-se sau corijându-se deciziile politice. Tragedia că acest spațiu îi lipsește României de azi. Îi ține locul un spațiu în care se întâlnește cultura de mahala (manelismul) cu un discurs antinațional și pseudointernaționalist.

Raportat la criteriile democrației reprezentative nu se poate spune că intrarea în NATO sau în UE au fost decizii nepopulare. Entuaziasmul civic pentru intrarea României în structurile și alianțele euro-atlantice a fost enorm în anii 1990, s-a exprimat fără echivoc și a constituit, cum am spus, un element de presiune major asupra democrațiilor occidentale. Întrebarea este dacă acest entuziasm era expresia unei adeziuni informate sau a unui idealism instinctiv, ca să nu spunem a ignoranței. Oricum, partenerii occidentali, care nu erau de loc grăbiți să deschidă porțile NATO și UE în fața României, speriați, ne-au cerut în mod explicit să reducem nivelul așteptărilor populare. Ceea ce de la un moment dat s-a și făcut. Nu atât de dragul Occidentului ci din grija de a preveni nevroza socială.

Cei implicați atunci în politica românească, care știu cât de puternică era presiunea populară în direcția schimbării alianțelor României și integrării în ordinea euro-atlantică, cât de mare era (în anii 1990-1991 când Bucureștiul declanșase marea cotitură geo-politică) teama de revenirea dominației sovieto-ruse asupra României (puciul de la Moscova din 1991 a demonstrat cel dintâi că evoluțiile către deschidere și toleranță ale Rusiei nu sunt niciodată ireversibile) și cât de ferm era refuzul Occidentului euro-atlantic față de avansurile românești, nu-și pot reține zâmbetul la auzul criticilor de azi care afirmă că orientarea euro-atlantică decisă de elita politică românească în totalitatea ei (căci asupra acestui punct a domnit un consens abslout, de la care nu au făcut excepție nici partidele național-populiste) este nulă întrucât nu a fost supusă unui referendum; referendum despre care azi se presupune că ar fi dat un răspuns negativ intrării în NATO și UE.

În puține momente din istoria lor românii au fost atât de uniți în definirea și urmărirea unei ținte politice. O spun nu numai sondajele de opinie de tot felul ci și alte manifestări sociale dintre cele mai diferite. O certifică mai ales costurile suportate de cetățeanul de rând pentru a realiza transformările și a îndeplini condițiile necesare admiterii. De asemenea, în puține momente din istoria României elita politică română a îndeplinit cu mai multă abilitate un mandat atât de popular dar atât de dificil precum intrarea României în NATO și UE. Să nu uităm că din punct de vedere psiho-politic am intrat prin „efracție”, adică în ciuda unei opoziții externe acerbe manifestate atât din est cât și din vest. De aceea și astăzi i se reproșează României că nu a fost pregătită pentru aderare. În realitate NATO și UE sau mai exact vechii membri ai acestora nu au fost și nici nu au vrut să fie pregătiți.

România nu a intrat ca un vasal nici în NATO nici în UE – și de aici dificultatea de a fi primită – dar în momentul intrării, din nefericire, nu și-a luat – nu și-a putut lua – garanțiile necesare că odată intrată nu va fi transformată în vasal. De aceea trebuia ca după intrare ea să rămână la fel de mobilizată, de unită și de abilă ca înaintea și în timpul intrării. Nu a fost.

În atari condiții politica dezastroasă care a împins Occidentul euro-atlantic - și odată cu el România – în pragul războiului nu doar cu Rusia ci cu întreg Orientul ca și cu puterile emergente ale Sudului (și nu mă refer doar la războiul armat ci la „războiul hibrid” – fostul „război total” – cu componentele lui economice, informative, culturale, sociale, religioase, psihologice, precum și cele ținând de terorism, corupție și crimă organizată) are a fi criticată nu prin raportare la momentul intrării noastre în NATO și UE sau la validitatea angajamentelor noastre europene și transatlantice, ci în legătură cu ceea ce s-a întâmplat după acel moment în executarea contractului nostru cu acel Occident. Contractul nu trebuie anulat ci pus în executare cu bună credință. Dacă este necesar prin rezistență națională.

Rezilierea pentru neexecutare ar fi și ea, poate, o opțiune teoretică dar nu mai mult decât atât. Punerea în practică a unei asemenea opțiuni trebuie să țină seama: i. de raporturile de putere dintre România și ceilalți actori externi (în special cei regionali și globali), în prezent total defavorabile nouă; ii. de jocurile de interese strategice la scară globală care, la ora actuală, fac din parteneriatul cu SUA, în ciuda relativei sale ineficiențe tactice, o soluție  indispensabilă sub aspect stratetgic; iii. de evoluțiile ordinii mondiale, în momentul de față extrem de fluidă în anarhia asimetriei sale multipolare. Analiza acestor factori arată că în prezent nu există condiții favorabile unui pas înapoi (acesta ne-ar duce în dezastru) iar un viraj trebuie făcut încet, prudent și inteligent.

Așadar, românii nu pot scăpa de nevoi fugind de nedreptățile lumii ci trebuie să se adune împreună pentru a lupta cu folos la îndreptarea lumii. Să citim în altă cheie mesajul „Mioriței”: baciul moldovean nu a acceptat moartea preferând refugiul facil în ordinea universală în locul opoziției la rău, ci și-a dat viața tocmai ca prin integrarea sa în ordinea universală să o facă pe aceasta mai puternică și mai rezistentă la rău, deci spre a înfrânge răul. Să căutăm în miturile noastre fondatoare modele și pledoarii pentru eroism iar nu pentru fatalism.

III. De ce în NATO? De ce cu SUA?

4. Aderarea la NATO nu a fost o greșeală ci o decizie corectă. Cea mai bună posibilă la data la care decizia respectivă a fost luată. (Declanșarea procesului s-a produs odată cu scrisoarea adresată în 1991 de premierul Petre Roman Secretarului General NATO, Manfred Werner, aproximativ concomitent cu ieșirea României din Pactul de la Varșovia și CAER ca urmare a (auto)desființării acestora.) În ordinea unipolară care spontan părea a se instala atunci, România avea de optat între neutralitate - ceea ce însemna singurătate, izolare, provincializare și obligația de a suporta costul unor decizii la luarea cărora nu ai participat - și intrarea în alianța occidentală organizată în jurul unicei supraputeri a momentului, SUA. Neutralitatea nu era o opțiune realistă.

Obiectivele intrării în NATO au fost strategice.

Pe de o parte, prin intrarea în NATO (la început chiar prin simpla recunoaștere a eligibilității României pentru calitatea de membru - obținută cert abia în 1997, la Madrid) România primea o garanție psiho-politică de securitate, onorabilitate și apartenență la familia euro-atlantică.  Aceasta era de natură a oferi încredere investitorilor străini. Capitalurile celor din urmă  erau vitale pentru a scoate din blocaj o economie clădită pe principii autarhice care - supracapitalizată dar lipsită de lichidități - nu mai putea funcționa în condițiile ordinii mondiale post-bipolare. De asemenea, "garanțiile" strategico-morale ale apartenenței la NATO au facilitat reintrarea României pe piața financiară internațională (după ce regimul ceuașist întrerupsese legăturile cu FMI și BIRD) și accesul ei la credite mai ieftine.

Pe de altă parte, chiar dacă în momentul luării deciziei de a intra în NATO era lipsită de pericole aparente la adresa securității sale, România avea nevoie totuși de garanții de securitate de tip hard pe termen lung.

În anii '90 aparent Rusia nu amenința România dar nimic nu putea garanta că asta se va întâmpla la infinit. Cu atât mai mult cu cât era clar că Rusia nu poate fi mulțumită cu statutul post-sovietic care îi fusese rezervat. Asta nu însemna că România voia să treacă în tabăra "dușmanilor" Rusiei ci urmărea să își reseteze relațiile cu Rusia de manieră rațională și pozitivă, având spatele acoperit.

Este interesant de observat că Pactul de la Varșovia, CAER și URSS nu s-au dezagregat cu împotrivirea Rusiei ci din impulsul ei. Chiar dacă ar fi vrut-o (ceea ce nu a fost cazul) statele membre ale muribundului bloc sovietic nu ar fi putut menține sistemul de alianțe din perioada ordinii mondiale bipolare, atâta timp cât Rusia, cea dintâi, și Occidentul euro-atlantic deciseseră să înlocuiască această ordine cu o alta. În acest sens Rusia făcuse pasul segregării sub condiția (mai mult sau mai puțin explicită în discursul public dar cel puțin tacit convenită cu foștii adversari capitaliști) integrării ei în noua ordine de o manieră care să îi mențină un statut global privileagiat. România nu putea lăsa ca acest proces să se deruleze fără ea; respectiv fără participarea ei activă. (Cel puțin așa gândea elita românească în 1990.)

Atâta timp cât Occidentul era evident dispus să aducă în NATO Grupul de la Viszegrad (din care la loc de frunte făcea parte Ungaria), România era obligată să meargă în aceeași direcție. Ea nu putea: i. să rămână o zonă gri, un stat-tampon la forntiera estică a NATO; ii. să fie linia întâi a frontului rus în cazul unui conflict cu puterile euro-atlantice; iii. să se găsească în afara alianțelor în care se găsea Ungaria.

În 1990 se născuseră deja planurile care vizau dezmembrarea României (așa cum avea să se întâmple cu Iugoslavia și Cehoslovacia, dar și cu URSS). Putea sau dorea oare Rusia să ne apere împotriva unei asemenea politici? Nu! Puteam noi să ne apărăm singuri? Greu spre improbabil! Soluția era, deci, să intrăm în unica alianță defensivă politico-militară disponibilă, în interiorul căreia ne puteam salva unitatea națională. Și măcar pe asta am salvat-o. Deocamdată.

5. Cât privește parteneriatul cu SUA, acela este de două ori asimetric. Pe de o parte, întrucât România este o putere locală sau cel mult regională (am în vedere regiunea Europei centrale și de sud-est) în timp ce SUA sunt o putere globală. Pe de altă parte, pentru că distanța geografică între România și aliatul său american este cu mult mai mare decât cea dintre România și rivalul geo-strategic al SUA, respectiv Rusia. O Rusie în mod tradițional și logic interesată să aibă România în sfera sa de influență politică dar pe de altă parte, tot tradițional atrasă de un parteneriat strategic cu Germania; după cum America a fost tradițional interesată de păstrarea echilibrului strategic cu Rusia și totodată speriată de o dominație ruso-germană a Europei.

În asemenea condiții sensibilitatea geo-politică și vulnerabilitățile securitare românești în raporturile cu Rusia sunt net diferite în ceea ce privește România și SUA. Aceasta în ciuda faptului că interesele lor strategice sunt congruente: nici una nu vrea ca Rusia să domine Europa, atât singură cât și încă mai puțin în tandem cu Germania. De aceea dacă interesele geo-politice românești și cele americane nu se armonizează în acțiunile tactice există riscul ca România să piardă. Spre exemplu, în momentele de conflict tactic ruso-american, SUA ar putea cere partenerului român angajarea într-o luptă peste puterile sale dar mai ales cu elemente sporite de periculozitate în condițiile proximității geografice a României față de Rusia. Pe de altă parte, este posibil ca de dragul realizării unor înțelegeri tactice cu Rusia, SUA să fie tentate a uita interesele tactice ale României. Astfel se conturează și se definește contradicția între alinierea obiectivă a intereselor strategice române și americane, pe de o parte, și divergența obiectivă a soluțiilor tactice, pe de altă parte. Alinierea celor din urmă impune o intervenție subiectivă bilaterală. Ceea ce presupune o relație de parteneriat iar nu una de vasalitate.

6. Când am decis să intrăm în NATO - tot așa cum s-a întâmplat și cu decizia privind intrarea în UE sau cu aceea de a crea un parteneriat strategic cu SUA - am avut în vedere ca baza juridică să corijeze asimetriile de putere și de sensibilitate geo-strategică dintre membri, astfel încât redefinirea intereselor românești în contextul intereselor generale ale alianței să nu fie egală cu renunțarea la aspirațiile naționale ale românilor ci dimpotrivă, să le salvgardeze în alte condiții (mai favorabile) și cu alte mijloace.

Eram hotărâți să fim loiali aliaților noștri. Aceasta nu însemna, însă, că vom trece peste anumite "linii roșii", respectiv acele linii care separă statutul de partener de cel de vasal. Nu numai că ne fixaserăm asemenea linii dar eram convinși că avem abilitățile necesare spre a concilia obligația de loialitate față de aliați cu cea de loialitate față de interesul național.

În acest punct este important să menționăm că în realitate nici NATO și nici UE nu au negociat tratatele de aderare cu România (ca de altfel nici cu celalte țări candidate din fostul bloc sovietic).

În ceea ce privește NATO, România (ca și celelalte țări înainte menționate) a fost „invitată” să adere la Tratatul de la Washington (în vigoare și, deci, nenegociabil) printr-un instrument juridic „de adeziune” (pe care avea exclusiv aptitudinea de a-l accepta ca atare sau a-l refuza dar nu de a-l discuta) menit a fixa obligațiile sale specifice sub condiția îndeplinirii cărora devenea membru al alianței. De aceea discuțiile privind finalizarea respectivului instrument au fost relativ scurte și lipsite de dramatism.

Cam la fel s-au petrecut lucrurile și cu „negocierile” privind tratatul de admitere a României în UE. Singurul element mai spectaculos cuprins în acel document a fost așa numita „clauză de slavgardare”. În baza ei s-a conferit uniunii dreptul de a suspenda unilateral exercițiul drepturilor României în cazul în care aceasta nu își îndeplinea obligațiile asumate în vederea și cu ocazia admiterii. Din atari dispoziții, care puneau din start țara noastră în poziția de membru de rang inferior al UE, și-a fabricat legitimitatea Mecanismul de Cooperare și Verificare în domeniul justiției și al luptei împotriva corupției – MCV; prelungit apoi sine die în mod abuziv, în ciuda faptului că valabilitatea clauzei de salvgardare era limitată la trei ani.

Atât clauza menționată cât și MCV încălcau principiul simetriei în transferul atributelor suverane de către statele membre către instituțiile unionale pentru a fi exercitate în comun. (Cu excepția României și Bulgariei nici un alt stat membru, inclusiv Croația, ajunsă în UE ulterior, nu cunoaște un regim similar). MCV, mai ales, a fost și este folosit ca pretext pentru amputarea suveranității României dincolo de prevederile tratatelor europene și privarea ei de drepturile recunoscute celorlalți membri. (România a ajuns să accepte de bunăvoie limitarea suveranității sale de către Uniunea europeană, limitare pe care i-o refuzase Uniunii sovietice.)

În rest, convorbiri reale s-au purtat asupra așa numitelor „capitole de negociere”, abordate înainte de „convenirea” acordului de aderare propriu-zis. Ceea ce s-a întâmplat cu prilejul lor a fost doar verificarea măsurii în care România și-a însușit la nivelul legislației și instituțiilor administrative normele de conduită europene – așa numitul „acquis comunitar”. Modificarea sau adaptarea normelor la cazul românesc erau în afara discuției. Numai România trebuia să se „transforme” în folosul „extinderii UE” (potrivit limbajului politic corect „în scopul integrării sale în UE”) nu și UE (sic!).

Consecințele practice ale aplicării amintitelor norme în context românesc au reprezentat singurul aspect cu referire la care s-a mai putut tranzacționa dar pe acest teren, oricum foarte limitat, s-a consumat întâlnirea nefericită între rigiditatea birocratică și aroganța politică a UE, pe de o parte, și miopia strategică, timiditatea tactică și tranzacționismul moral ale prea multor reprezentanți ai părții române, pe de altă parte.

Cei care pe acest fundal se grăbesc să îi critice în bloc pe negociatorii români nu trebuie să uite totuși că în anii 1990, deci înainte ca să i se recunoască eligibilitatea în NATO și UE, dacă nu chiar și după aceea, nimeni dar absolut nimeni nu dorea ca România să fie admisă în alianțele sau în structurile (con)federale euro-atlantice.

Cu referire la intrarea în NATO se opuneau SUA și Rusia, dar și Marea Britanie și Germania (tot așa cum Germania s-a opus ulterior și în cazul Ucrainei și Georgiei). În 1997, când s-a produs un prim val al extinderii NATO spre est, la Washington, Londra și Bonn / Berlin domnea temerea că includerea României ar fi fost o decizie care ar fi frustrat „antanta cordială” ruso-occidentală abia înfiripată. Cu toată importanța sa geo-strategică România părea un câștig prea mic față de pierderea simptiei strategice rusești. Acesta este un fapt care nu trebuie uitat căci el reflectă o logică perenă a actorilor implicați iar nu doar un calcul conjunctural. După cum rămâne o taină – nu tocmai greu de descifrat, totuși – de ce cu includerea Românei (ortodoxe) se încălca o linie de demarcație sacră dintre Rusia și Occident, în timp ce prin primirea Poloniei sau Ungariei (catolice și protestante) nu.

Paradoxal, Franța susținea România pentru admiterea în NATO, acolo unde Parisul nu se bucura de influență, dar era reticentă în ceea ce privește intrarea României în UE, acolo unde juca rol de primadonă. Candidatura României în UE era simpatizată în schimb de Marea Britanie, cel mai eurosceptic membru al acesteia și cel mai atlanticist membru european al NATO. Alături de Franța, nici unul dintre marii actori europeni (cu excepția statelor din sud) nu se grăbeau să facă loc României în UE, cu atât mai mult cu cât aceasta ar fi reprezentat traversarea frontierei estice a Grupului de la Viszegread, din câte se pare covenită cu Rusia sovietică în Malta și în alte locuri de întâlnire mai mult sau mai puțin cunoscute.

În fine, cel puțin până în 1997, când atât la Summitul Consiliului Atlantic de la Madrid și la Consiliul European de la Luxemburg, eligibilitatea României pentru NATO și respectiv UE au fost oficial recunoscute, nici statele central și est europene candidate nu vedeau cu ochi buni o eventuală atitudine pozitivă față de aspirațiile de integrare euro-atlantică românești, considerate a fi în concurs cu propriile lor aspirații. Cu cât mai mulți est-europeni dădeau buzna în sufrageria euro-atlantică, cu atât bucata de plăcintă care ar fi revenit fiecăruia era mai mică.

Or, în condițiile în care toată lumea voia ca România să rămână pe afară, singurul lucru pe care liderii români îl puteau înțelege era că este imperativ să intre înăuntrul „cetății interzise” și singurul lucru pe care îl puteau face era să arate o maximă flexibilitate în negocieri (sau în ceea ce ținea loc de negocieri). În acele „negocieri” românii au plătit prețul foarte ridicat al izolării lor post-comuniste. O izolare de care erau vinovați ei înșiși (inclusiv regimul ceaușist dar și cel post-ceaușist), fosta URSS dar și succesorii ei, vecinii imediați dar și egoistele puteri ale Occidentului euro-atlantic.

În esența ei această izolare nu s-a încheiat nici astăzi. Dacă, însă, prețul relativizării ei nu ar fi fost acceptat iar elitele politice române nu ar fi avut abilitatea de a prinde ultimul tren în direcția Vest, România ar fi avut azi soarta Ucrainei și mai rău decât atât.

IV. Neutralitatea – o opțiune nerealistă

7. Unii vin astăzi să spună că preferabilă pentru România este neutralitatea și că decât să se zbată pentru integrarea europeană și euro-atlantică, conducătorii României ar fi făcut mai bine să opteze pentru un statut de neutralitate.

Fapt este că la începutul anilor 1990, atunci când Guvernul Roman a decis să susțină ideea desființării Pactului de la Varșovia și a CAER, și în acest context ieșirea României din alianțele sale răsăritene (în care, într-adevăr, intrase cu de-a sila, dar care, au integrat-o, totuși, într-un sistem de securitate colectivă), ipoteza neutralității a fost luată în considerare. Dincolo de împrejurarea că cei care fiind nu atât susținători ai neutralității cât doritori să analizeze lucid posibilitatea acesteia, au fost imediat etichetați drept „neo-comuniști”, „cripto-comuniști”, „ruso-fili” și „anti-occidentali”, ceea ce nu era de natură a-i încuraja să persiste, proiectul a fost repede părăsit ca nerealist și, mai mult decât atât, ca inadecvat pentru interesele României. Această concluzie a fost împărtășită de toată elita politică română a momentului.

Primul motiv a fost acela că, în ciuda aparențelor, neutralitatea nu este un act unilateral. Pentru ca ea să fie eficace este necesară să fie garantată de puteri terțe. Or, în 1990, în zorii unei decade de unipolarism, nimeni din Est sau din Vest nu a dorit – și cu excepția SUA nici nu putea – să garanteze neutralitatea României. În condițiile ordinii unipolare aceasta însemna izolare fără ca măcar să existe posibilitatea balansului între poli.

Pe de altă parte, renunțarea Rusiei la expansionismul imperial nu părea a fi ireversibilă și nu era nici ea garantată. Ca și azi, în anul de grație 2015, după căderea regimului comunist în 1989 și până în 1997 România era înconjurată dacă nu de dușmani cel puțin de neprieteni. În acea perioadă, ca și azi, Rusia nu a făcut nici o propunere serioasă care să tenteze Bucureștiul la o antantă cordială cu Moscova. În schimb americanii, în timp ce încercau simultan să îi împingă pe ruși spre Urali și să coopereze cu ei în soluționarea crizelor regionale cu relevanță globală, ne transmiteau mesajul căruia la începutul anilor 2000 Președintele Bush jr. i-a dat formă explicită, fără a ști că îl plagiază pe Stalin: „Cine nu este cu noi este împotriva noastră!”   

Începutul războiului cu terorismul globalizat – de fapt un război identitar care lua locul disputei ideologice din timpul Războiului rece și care devenise previzibil încă de la sfârșitul anilor 1990 – a pus România pe șinele NATO, făcându-o importantă pentru realizarea strategiei orientale americane, dar și în fața unei sfidări morale: între agresor și victimă nu există neutralitate. (Nefericirea este că odată cu trecerea timpului ne este tot mai greu să găsim criteriile spre a face distincția între cei doi.)

În paralel, pe când unipolarismul american își consuma ultimele clipe de glorie lăsând omenirea să alunece în dezordinea multipolarismului asimetric, Rusia și Germania dădeau de înțeles că sunt mai interesate de un parteneriat strategic între ele în baza căruia să-și împartă vecinătatea comună și totodată să contracareze influența SUA în Europa, decât să își coordoneze interesele strategice cu România. În consecință Bucureștiul nu mai avea altă opțiune decât aceea a alinierii fără prea multe discuții la alianța transatlantică. Principala consolare stătea tocmai în principala slăbiciune geo-politică a acesteia din perspectivă românească: îmbrățișarea fratelui mai mare te sufocă mai puțin atunci când distanța fizică dintre tine și el este mai mare.

8. Din perspectiva „actului de adeziune” prin care s-a realizat intrarea în NATO (ca și în UE) practic fără negocierea garanțiilor privind respectarea drepturilor suverane pe care România dorea să și le păstreze în exercițiu exclusiv, precum și a celor referitoare la exercitarea în sistem comunitar (federal) a suveranității delegate (nu cedate) la nivel transnațional, modificările aduse Constituției în 2003 au fost insuficiente. Cu acel prilej ar fi trebuit introduse în legea fundamentală condițiile și limitele delegării de suveranitate, astfel ca partenerii externi să le cunoască, oamenii politici români să fie legați de ele iar poporul și statul să se poată debarasa, după caz, de obligațiile asumate neconstituțional. Dacă acordul de asociere nu putea fi negociat, era indispensabil ca înțelesul lui să fie circumstanțiat și explicat de cadrul constituțional român în care el trebuia să prindă viață.

Curtea Constituțională a României ar fi fost atunci o armă împotriva unor clauze sau a unor politici care depășeau limitele mandatului constituțional al reprezentanților statului român. Așa cum se întâmplă azi în Germania unde Curtea constituțională de la Karlsruhe anulează sau reinterpretează din perspectivă națională germană, cele convenite în cadrul UE sau NATO, inclusiv cu participare germană, atunci când acestea sunt susceptibile să aducă atingere suveranității germane.

Aici s-a greșit. O greșeală totuși reparabilă chiar și în acest moment printr-o modificare adecvată a Constituției României. Din păcate nici unul dintre junii conducători români de azi, aduși și menținuți la putere prin bunăvoința străinătății, nu au în vedere asemenea posibilități. Un proiect de amendare a Constituției elaborat de mine în 2011 și transmis celor în drept a fost complet ignorat.

9. Motivele pentru care cei veniți la putere în România după cei care au proiectat și condus procesul de intrare în NATO și UE, au acceptat traversarea amintitelor "linii roșii" sunt multe și ele necesită o analiză separată. Fapt este că acele linii au fost traversate. De aceea astăzi riscăm ca datoria loialității să ne facă a duce la îndeplinire decizii luate practic fără noi dar care ne implică pe noi, nu neapărat împotriva intereselor noastre strategice dar impunându-ne costuri și riscuri peste puterile noastre.

În plus, o generație de lideri politici dar și de lideri de opinie fie miopi fie spălați pe creier fie oportuniști fie iresponsabili, a ajuns să creadă că România își poate satisface interesele în raporturile cu Rusia purtând un război câștigător cu aceasta ca aliat al Occidentului euro-atlantic. Indiferent dacă în fruntea acestei armade occidentale s-ar afla SUA sau, mai puțin probabil, Germania și indiferent dacă victoria tactică îi va aparține (ceea ce este aproape sigur), în termeni reali România va pierde. Mai exact termenii păcii îi vor fi defavorabili. Nu neapărat sub aspect teritorial ci sub aspectul securității, stabilității, competitivității și viabilității naționale, într-un context regional pus sub "presiunea efectelor secundare ale slăbiciunii rusești" sau prins în "cămașa de forță a antantei ruso-americane" (sau a celei germano-ruse).

10. Pentru a înlătura confuziile posibile trebuie precizat că ceea ce se întâmplă cu forțele militare străine în curs de amplasare în România nu este pregătirea pentru un război împotriva Rusiei, de purtat în sau pentru Ucraina, ci pregătirea apărării în cazul în care statele NATO sunt atacate. Nimeni în cadrul NATO sau în SUA nu are în vedere intrarea într-un război cu Rusia dacă aceasta nu atacă un stat membru NATO; ceea ce este improbabil. Retorica belicoasă a domnului Putin ține de războiul psihologic iar nu de războiul propriu-zis.

Actualele deplasări de forțe și manevrele militare NATO țin și ele de domeniul psihologiei. Ele au ca scop punerea alianței în situația de a putea aplica la nevoie obligația de solidaritate prevăzută de art. 5 al Taratului de la Washington dar mai ales întărirea încrederii membrilor NATO din vecinătatea apropiată a Rusiei în capacitatea și voința alianței de a veni la nevoie în apărarea lor și avertizarea terților (în primul rând a Rusiei) că războiul nu este exclus dintre opțiuni și că la limită există hotărârea de a recurge și la instrumentele marțiale dacă rațiunea politică nu va da roade.

Atacul împotriva statelor NATO nu este însă doar unul direct. El poate avea loc chiar și numai atunci când fără o acțiune armată directă, securitatea lor este amenințată indirect dar efectiv. Ceea ce s-ar putea întâmpla prin ocuparea gurilor Dunării de către forțe armate sprijinite de Moscova. De aceea riscul intrării în război este mare. El trebuie prevenit inclusiv prin acțiuni anticipative de tipul trimiterii unor forțe armate occidentale în regiunea Odessa; evident la cererea sau cu acordul autorităților ucrainene, așa cum am propus încă de la începutul lui 2014.

11. Unii susțin ideea trimiterii de armament în Ucraina, criticându-i totodată pe liderii occidentali (Merkel, Obama, Hollande) care ezită a o face. O asemenea soluție – un fel de „neutralitate amicală” – este irațională, imprudentă și imorală.

Irațională, nu numai pentru că înarmarea întețește războiul în loc să apropie pacea, ci mai ales întrucât oricât ar fi de înarmată Ucraina ea nu poate face față mașinăriei de război ruse. Numai „vânzători de prăștii” au de câștigat din înarmarea unui David ucrainean trimis la moarte sigură în lupta cu Goliatul rus.

Imprudentă, deoarece implicarea fie și indirectă a Occidentului în conflictul militar din Ucraina ar încuraja intrarea fățișă și fără rezervă a Rusiei în ceea ce deocamdată este ținut în limitele un război civil și ar transforma actuala criză ucraineană, care este cu adevărat (deși neacceptat oficial) o criză geo-politică globală iar nu doar una locală, într-un conflict militar global. De asemenea imprudentă atâta timp cât „anarhia oligarhică” în regimul căreia trăiește azi Ucraina ar putea face ca armamentul occidental să ajungă pe mâini rele și să fie folosit în alte scopuri decât cele pentru care i-a fost oferit.

Imorală, fiindcă sugerează că ucrainenii sunt „ajutați” să moară în luptă în timp ce Occidentul rămâne „neutru” (rezumându-se eventual la un război economic și acela purtat fără vlagă și fără perspective). Acest tip de „neutralitate” ascunde dorința puțin onorabilă a actorilor euro-atlantici (printre care se numără și România) de a slăbi Rusia bătându-se cu ea pentru supremație în ordinea globală prin intermediul nefericitei Ucraine. Arhitectura de securitate în Europa de est nu merită viața nici unui soldat american, german, francez sau englez dar toți aceștia sunt gata să se lupte pentru ea până la ultimul ucrainean (sic!).

Ceea ce ar trebui făcut nu este înarmarea Ucrainei. Nici exercitarea de presiuni în scopul realizării unei păci ruso-ucrainene, căci nu între ruși și ucraineni este cu adevărat conflictul care se consumă pe teritoriul și pe contul Ucrainei.

Ucraina are în primul rând nevoie de un masiv ajutor economic, asociat cu asistență tehnică în vederea utilizării lui maximale. Punerea pe picioare a Ucrainei din punct de vedere economic, cu consecințele sale benefice automate pe plan social și politic, este cel mai important ajutor ce poate fi dat nu numai în folosul acestei brave națiuni ci și al stabilității întregii Europe centrale și orientale.

Al doilea lucru pe care Occidentul al trebui să îl facă este să trimită nu arme ci trupe de menținere a păcii și descurajare a tulburărilor armate în regiunea Odessa, pe traseul care leagă Crimeea de Transnistria. Nu numărul soldaților contează ci steagul sub care vor veni. Steagul acesta (care ar trebui să fie cel al unei coaliții de state doritoare de implicare dintre cele membre ale NATO și UE iar nu cel al NATO ca atare) ar convinge Rusia că jocul militar trebuie oprit și negocierile serioase trebuie începute.

În fine, al treilea element obligatoriu al implicării occidentale este tocmai recunoașterea caracterului global al conflictului și intrarea directă, ca parte iar nu ca mediator, a SUA și UE (nu doar a Germaniei și Franței, care vorbesc în numele lor fără vreun mandat european autentic) în negocierile cu Rusia.

Ucraina nu trebuie ajutată să ducă războiul ci să obțină pacea. Ceea ce presupune inclusiv ajutorul spre a plăti prețul păcii în cadrul unei ordini mondiale noi, aceptate de toți și funcționând în folosul tuturor.

    

V. Atuuri românești: empatia, candoarea, capacitatea analitică

11. Pentru România, oricât de rațională și pacifistă ar fi sau tocmai pentru că este așa, soluția nu constă în ieșirea din NATO sau adoptarea unui comportament care să slăbească eficiența acesteia în confruntarea actuală - regretabilă dar de acum declanșată - cu Rusia. Loialitatea noastră - atât față de NATO cât și față de SUA - trebuie să fie fără fisură. Ceea ce nu înseamnă să încurajăm nebuniile nimănui.

Pe acest fond, diplomația românească trebuie să îi convingă pe aliații occidentali să sprijine reabilitarea puterii politice și economice a României, renunțând la limitarea independenței și suveranității ei și întărindu-i capacitatea de rezistență față de atacurile externe, fie că acestea sunt militare ori doar economice, informatice, informative, mediatice etc. Bucureștiul trebuie să demonstreze că numai o Românie suverană și puternică poate satisface interesele occidentale în regiunea est europeană și cea a Mării Negre. Confruntarea Occientului cu Rusia, pe care România nu a știut cum să facă spre a fi evitată, nu trebuie să fie motiv pentru despărțirea de Occident (care pe termen mediu va fi victorios) ci oportunitate pentru refacerea unui raport partenerial cu Occidentul și asigurarea influenței românești în relațiile cu Occidentul. Iată prima noastră urgență.

O dificultate dar și o oportunitate în relația României cu acest Occident rezidă în aceea că el este pluralist. Occidentul german coincide din ce în ce mai puțin sub aspectul intereselor și opțiunilor cu cel american. Pentru a se descurca în asemenea condiții – care suprapun conflictului dintre Occident și Rusia, conflictul intra-occidental dintre europeni (dominați de Germania) și SUA, precum și cel intra-european dintre vest-europeni („vechea Europă”) și est-europeni („noua Europă”), pe de o parte, și dintre sudul european („Europa crizelor cronice”) și nordul european („Europa dogmelor virtuoase”), pe de altă parte – diplomația românească trebuie să valorifice două atuuri interzise principalilor protagoniști ai  bătăliei în curs: empatia și candoarea.

Aceasta înseamnă că Bucureștiul trebuie să refuze retorica diabolizantă pe care toate părțile în conflict o practică una împotriva alteia, fiecare asumându-și superioritatea morală. Un atare discurs este auto-înșelător și răpește capacitatea de a analiza cu luciditate situația și de a formula corect întrebările ca premisă a găsirii răspunsurilor corecte. În materie de morală toată lumea are dreptate întrucât fiecare are propriile criterii pentru definirea „binelui” și „răului”. De aceea analiza și discuția trebuie deplasate pe terenul mai rațional al intereselor existențiale și pusă în contextul raporturilor de putere.

În acest sens este imperios ca România, o putere mică interesată în stabilitatea echilibrelor regionale și globale din care își trage securitatea, să se plaseze sub aspect intelectual și emoțional pe poziția fiecăruia dintre marii jucători, să privească lumea prin ochii lor, să le identifice temerile și să le descopere aspirațiile. Pornind de la o asemenea evaluare empatică România poate fi cu adevărat utilă aliaților săi, prea puternici și de aceea prea implicați spre a-și permite empatia; prea narcisiști spre a se mai gândi cu înțelegere la celălalt.

Astfel, s-ar putea constata că fiecare are o explicație valabilă pentru poziția sa și că diferitele poziții se pot până la urmă armoniza prin acceptarea unor formule de compromis de care nimeni nu este fericit dar cu care toată lumea poate trăi. Pornind de aici România ar fi să joace rolul copilului din basm care strigând cu candoarea celor mici că regele este gol spune de fapt ceea ce toți ceilalți știu și gândesc dar nu au curajul să o spună sau nu au poziția convenabilă spre a o spune. De multe ori în politică (politica internațională, în special) cel mai dificil nu este să găsești soluția ci să afirmi public adevărul bolii și, pe cale de consecință, remediul adevărat. A pune un subiect pe agendă este mai greu decât să dezbați subiectul și să tragi concluzia potrivită. În acest punct România, ca jucător local fără interese globale directe, poate avea o contribuție pozitivă enormă gândind și vorbind la scară globală. Ea este în măsură să spună adevăruri pe care cei mari nu le pot spune și prin acest adevăr să îi elibereze pe toți, mari și mici. 

Adevărul este că Rusia, Germania, SUA sunt cu toții în căutarea securității și se tem că puterea lor este insuficientă spre a le-o garanta. De aceea fiecare încearcă să își sporească puterea proprie și în mod adițional să adauge la puterea lor pe acea a unor parteneri suficient de slabi ca să nu îi domine dar suficient de tari ca împreună să îngrădească libertatea de mișcare a terților rivali.

Rusia, o superputere decadentă, vrea să scoată SUA din Europa. E firesc. Două săbii nu încap în aceeași teacă. În acest sens ea privește la Germania ca la o putere de echilibrare. În același timp, însă, renașterea „imperiului german” și transformarea Germaniei într-o superputere emergentă ascunsă sub masca pașnicei UE, o sperie. Lucrul s-a mai întâmplat în trecut. Pentru a stopa un atare proces Kremlinul are nevoie pe de o parte, de Ucraina (sau măcar bucăți din ea cu valoare geo-strategică) ca factor de putere proprie, și pe de altă parte, de Casa Albă, ca factor de echilibru.

Germania, ajunsă la un nivel de putere economică ce îi poate conferi securitate numai dacă este acompaniat și de argumente geo-politice, are nevoie să transforme UE în al patrulea Reich. În acest sens Europa germană face din Germania un actor global emergent; alături de China și în contrast cu Rusia și SUA, ambele decadente. Spre a avea succes Germania este obligată să scape de tutela americană și, prin urmare, să îi trimită pe yankei acasă. În acest demers Rusia este puterea de echilibrare evidentă. Dacă Rusia și-ar reintegra cumva Ucraina, ea ar redeveni, însă, un imperiu cu care Germaniei i-ar veni greu să coabiteze în siguranță. Dacă Germania ar integra Ucraina în propriul său imperiu european i-ar veni greu să conducă acest imperiu căci „Ucraina Mare”, lăsată moștenire de Hrușciov dar și de Gorbaciov și Elțîn, este mult prea indigestă pentru stomacul german tocmai ieșit din postul Războiului rece. De aceea, o soluție de echilibru din perspectivă berlineză poate rezida în slăbirea Rusiei, obligându-o să își consume o parte de putere în conflictul cu SUA pentru preluarea Crimeii și a Malorusiei, la pachet cu trecerea a ceea ce mai rămâne din Ucraina sub influență germană. Ceea ce în fapt s-a și întâmplat. America este astfel folosită de Germania ca factor de echilibru în relația cu Rusia, iar Ucraina de vest ca factor de putere proprie. Securitatea dinamică și cea statică se asociază astfel optimizând șansele Germaniei de a-și atinge ținte absolut legitime dacă nu le trecem prin filtrul unei moralități universale care nu are însă nimic de a face cu logica interesului național.

În fine SUA, am mai spus-o, nu se pot simți în siguranță atâta timp cât Europa dar și Eurasia sunt dominate de o singură putere. Dacă aceasta ar fi Rusia, americanii vor interveni pentru slăbirea ei atât în termeni absoluți, prin confruntare directă, cât și în termeni relativi, prin introducerea în joc a unei puteri de echilibrare. Aceasta ar putea fi în primul rând UE. Soluția din urmă este din ce în ce mai atrăgătoare pentru o Americă decadentă și obosită de exercițiul funcției de jandarm global, decât soluția dintâi. O alianță germano-rusă ar face, însă, imposbilă această opțiune. (Apariția unei asemenea alianțe, practic realizată, face extrem de importantă poziționarea Chinei.) De aceea SUA vor începe mereu prin a încerca să zădărnicească antanta ruso-germană și vor sfârși prin a se înțelege cu Rusia (așa cum au făcut-o în cele două războaie mondiale) spre a reface echilibrul cu Germania sau invers (așa cum au făcut-o în Războiul rece, pe când însă Germania era „mică” iar Rusia sovietică „mare”). 

Rezultă că minimizarea ricului confruntărilor directe și totodată eliminarea energiilor negative acumulate în jocul de interese ale principalilor actori globali se poate realiza cel mai bine printr-un sistem dinamic de echilibru trilateral (sau multilateral) iar nu prin formule bilaterale, inevitabil tensionate ca urmare a polarizării excesive. Bine utilizată și trecută din domeniul cacofoniei în cel al sinergiei, pluralitatea Occidentului euro-atlantic și respectul pentru interesele fiecărui participant la joc (inclusiv Rusia și Germania) ar putea oferi ieșirea din impasul geo-strategic prezent fără recurgere la război.

Fără teribilisme și ostentație România și-a putea asuma rolul de catalizator al unei asemenea sinergii a intereselor globale în regiunea Europei orientale și în special la Marea Neagră. Ar fi cea mai bună modalitate de a-și dovedi loialitatea față de aliații săi.

12. România trebuie să furnizeze Occidentului informații, analize și idei în legătură cu modul în care conflictul cu Rusia ar putea fi stins în interesul tuturor. Capacitatea Occidentului de culegere de informații este mai mare decât a României. România are, însă, o capacitate mai mare de a le înțelege, interpreta, analiza și extrapola. Bazându-se pe tehnologii sofisticate, occidentalii procesează numai date ce pot fi stocate în expresie cantitativă dar ignoră aspectele calitative și în special pe cele ținând de psihologia colectivă și tradițiile culturale ale altor națiuni. Calculatorul cel mai sofisticat poate interpreta date exprimabile în cifre dar nu emoții.

În mod complementar România ar putea sonda spațiul rusesc și națiunile din vecinătatea imediată a acestuia spre a vedea care sunt formulele realiste ale unei ordini post-conflict juste, fezabile și durabile. Salvgardarea păcii obligă la compromisuri din partea tuturor. În acest context nu se operează cu termeni precum „bine” și „rău”, sau „drept” și nedrept”, ci cu termeni precum „adecvat”, „fezabil” și „durabil”, cărora, într-adevăr, este de dorit să li se adauge și conceptul de „echitabil” (cu acest sens, „just”).

În acest context este într-adevăr nevoie de o dezbatere publică. Poporul trebuie informat și ascultat. Aceasta nu, însă, în sensul punerii în discuție a participării noastre la eventuale acțiuni militare conform obligațiilor asumate în cadrul NATO ci în acela al arătării soluțiilor politice alternative. Este nevoie atât de o societate civilă informată cât și de una angajată în susținerea păcii; aceasta chiar și atunci sau mai ales atunci când drumul spre pace trece prin război.

VI.  Belicismul dogmatic al talibanilor atlanticiști

13. Nu sunt puțini din păcate aceia care în aceste zile văd în neliniștile și întrebările legitime formulate public de „trestiile gânditoare”, cu referire la implicarea României în conflictul internațional amorsat prin criza ucraineană, mâna Rusiei ori expresia unui conciliatorism pro-rus și astfel automat antioccidental ori o reacție a politicienilor români corupți la ofensiva împotriva corupției dusă de SUA și UE. Acești talibani ai atlanticismului denunță orice îndoială ca fiind un act de trădare a „nobilelor valori americane” și un gest de ingratitudine impardonabilă la adresa USA („Uniunea Sovietică Ailaltă” – potrivit unui banc de pe vremea comunismului). Asemenea teze fac dovada unei rele credințe de dimensiuni la fel de mari cu stupiditatea autorilor lor. Nu poate fi încheiat, deci, acest eseu, început prin critica pacifismului defetist și capitulard, fără o critică similară adusă belicismului dogmatic.  

Pacea – s-a mai spus – nu este doar absența războiului. Ceea ce avem în prezent este deja o stare de război. Confruntările dintre actorii globali au loc efectiv, dar nu prin mijloace militare clasice ci printr-o combinație de metode soft și hard, vizibile și invizibile, care fac obiectul specific unui „război hibrid”.

Putem prevedea că războiul va fi câștigat de Occident. Ceea ce nu înseamnă, însă, că victoria va fi fără costuri enorme pentru învingător și mai ales că succesul în război va fi egal cu câștigarea păcii. Omenirea cunoaște numeroase victorii în comparație cu care înfrângerea ar fi fost preferabilă. De asemenea, SUA ne-au obișnuit deja cu pierderea păcii în urma războaielor câștigate. În ultimele decenii aceasta a fost regula.

Pe de altă parte, cunoaștem numeroase exemple – iar Rusia a oferit câteva – de puteri care neputându-și rezolva problemele interne au încercat să scape de ele exportându-le prin crearea unor crize externe. Este aproape sigur că acesta este unul dintre calculele Moscovei în contextul crizei ucrainene. Războiul nu este doar continuarea politicii interne cu alte mijloace ci și o formă de externalizare a conflictelor interne în vederea tratării lor cu alte mijloace. Creșterea popularității dlui Putin și solidarizarea unei foarte mari părți a societății ruse, altminteri gâlcevitoare și cârcotașă, în sprijinul politicii lui de nuanță velicorusă, o demonstrează deja.

Prăbușirea Rusiei în urma unei înfrângeri în război – înfrângere nu neapărat militară ci posibil numai economică – va crea un cutremur social și un vid de putere de asemenea magnitudine, încât Occidentul victorios, el însuși greu rănit în luptă – și rănile încep să apară – va fi obligat la eforturi gigantice pentru reabilitarea post-conflict a inamicului abia pus la pământ. Căci echilbrul global fără Rusia este de neimaginat. La fel cum s-a procedat cu Germania post-nazistă, o Rusie îngenunchiată va trebui repusă pe picioare și readusă în joc. Ca și în cazuri precedente, aceasta va determina schimbarea ordinii mondiale. (Istoricii admit că, deși învins în război, Hitler a reușit să distrugă întreaga ordine mondială interbelică împotriva căreia se ridicase.) O ordine pe care Occidentul începe, în fine, să admită că o pune astăzi în discuție Rusia (vezi declarațiile recente ale americanului John Kerry și germanului Walter Steinmeier). Ar fi mai profitabil pentru toți dacă schimbarea, oricum inevitabilă, ar avea loc fără război, printr-un compromis negociat acceptabil tuturor.

În anii 1990, un Occident căzut în propria-i admirație, luîndu-se pe nedrept învingător într-un război pe care nu îl câștigase, a refuzat să se reformaeze și să reformeze ordinea internațională devenită caducă după dispariția lumii bipolare. Este momentul să facă acum cu înțelepciune ceea ce a amânat imprudent și iresponsabil atunci. (Ca reprezentant al Guvernului Roman la diverse reuniuni internaționale am afirmat la imediat după căderea Cortinei de Fier, că reformarea ordinii sovietice orientale trebuie însoțită de reformarea ordinii capitaliste occidentale. Nimeni nu a vrut să o audă.)

Cei care caută o ieșire pașnică din criza ucraineană nu iubesc Rusia ci iubesc viața; nu urmăresc să scape Rusia de o înfrângere aproape sigură ci să scape Occidentul euro-atlantic de o victorie a la Pyrrhus. Aceasta în condițiile în care oricum ordinea sau mai degrabă dezordinea actuală este instabilă și de nesalvat.

De fapt nici nu merită salvată; căci este anacronică și nedreaptă iar românii simt asta pe pielea lor. (Să mori apărând frontierele lui Hrușciov pentru ca în spatele lor să se consolideze neocolonialismul occidental este o aberație.)

14. Conciliatorismul nu ține de acceptarea compromisurilor ci de calitatea acestora. Compromisurile care nu compromit principiile și conduc spre o ordine profitabilă tuturor nu sunt egale cu conciliatorismul. La Munchen în 1938 acordul a fost conciliatorist întrucât Hitler a obținut tot ceea ce a vrut în schimbul unei declarații vagi că în viitor nu va cere mai mult iar ceea ce i s-a dat s-a pus de către marile puteri exclusiv pe umerii micii Cehoslovacii; căreia nu i s-au oferit compensații. Nici măcar nu i s-a garantat independeța în continuare. Conciliatorismul este, deci, ceea ce trebuie evitat iar nu compromisul.

Arătarea armelor și prezentarea alternativei marțiale sunt acceptabile atât timp cât vor să convingă Rusia să vină la masa negocierilor. Spre a maximiza șansele unei asemenea strategii este mai mult decât utilă susținerea opiniei publice. Ar fi potrivit ca, așa cum rușii îl susțin pe Președintele lor (care cred și sper că tot la o soluție politică se gândește), și cetățenii statelor membre NATO să sprijine măsurile militare menite a încuraja angajarea tuturor părților în construirea unei păci adevărate. Cu mențiunea că o pace adevărată nu se poate impune unilateral – doar războiul se poate impune – ci trebuie agreată de toți cei implicați în conflict.

Marea problemă este că intrând în negocieri fiecare trebuie să știe care este minimul pe care vrea să îl obțină și maximul pe care vrea să îl plătească. Or, Occidentul euro-atlantic, afișând frivolitatea imperiilor senile, vrea să i se dea (ori să i se lase) totul fără să dea nimic. De aceea tocmai acest Occident narcisist și arogant, lacom și iresponsabil, ipocrit și miop, riscă să fie principalul obstacol în calea soluției politico-diplomatice pe care pretinde că o favorizează și despre care admite, în momentele rare când demogogia se întâlnește cu luciditatea, că este unica realistă.

Așa cum am avut ocazia să o spun în toamna anului trecut în cursul câtorva conferințe ținute în SUA, asemenea cuvinte critice nu sunt semnul antioccidentalismului sau al americanofobiei. Dimpotrivă. America, într-un sens, și „vechea Europă”, într-altul, trebuie să observe și să admită că politica lor externă din ultimele decenii a fost dezastroasă și că eșecurile intervențiilor lor în ordinea internațională le-a vulnerabilizat grav. Corectarea erorilor care au dus la asemenea situații presupune ca prim pas indispensabil recunoașterea lor. Fără recunoaștere nu va fi nimic de corectat. După aceea problema, corect definită, va avea șanse de a primi și rezolvări corecte.

De asemenea rezolvări românii sunt foarte interesați întrucât strategia lor de securitate se bazează pe parteneriatul strategic cu SUA ca superputere globală și „actor european” de prin rang, pe forța NATO și pe eficiența federalistă a Statelor Unite ale Europei (UE). Iată adevăratul rost al criticii. Nu vrem ca SUA să se prăbușească, NATO să se dezintegreze iar UE să redevină Sfântul imperiu roman de națiune germană. Vidul de ordine și de securitate lăsat în urma unor asemenea transformări ar face România să explodeze.

15. În contrast cu aceste observații raționale apare inepția celor care susțin că afirmarea intereselor românești în cadrul alianțelor euro-atlantice este o reacție la lupta dusă de occidentali împotriva corupției din România. Vezi Doamne, corupților le-a plăcut NATO (respectiv tutela / protectoratul american) atât timp cât NATO / SUA nu i-au deranjat. După aceea au devenit „naționaliști”. Cu alte cuvinte critica la adresa politicii NATO / SUA este dovada că ești corupt. Numai corupții cugetă critic și pot fi patrioți (sic!). Oamenii cinstiți nu au dubii și sunt internaționaliști (sic!). Numai corupții preferă pacea (sic!). Oamenii cinstiți vor războiul (sic!).

„Până când SUA și UE au cerut României să combată corupția și s-au implicat direct în această luptă, toată clasa politică română era atlanticistă. După aceea, cei prinși cu «șpaga în dinți» au devenit naționaliști.”  Asemenea teze sunt colportate de o parte a media (de loc independetă) și de „postacii” de pe rețelele de comunicare virtuală. Ele sunt false făcând parte dintr-o păguboasă propagandă de război.

Liderii români nu au devenit naționali pentru că au fost acuzați de corupție ci au fost acuzați de corupție pentru că erau naționali. Astfel capacitatea de rezistență națională a fost subminată de două ori: odată în mod direct, prin îndepărtarea liderilor naționali și a doua oară indirect prin compromiterea luptei pentru eradicarea corupției – căci nimeni nu mai poate ști cine este corupt și cine nu, cine este pur și simplu corupt și cine doar lider național.

În ceea ce mă privește eu am fost totdeauna internaționalist. Am fost și rămân. Internaționalist dar și anticolonialist. Căci sunt un internaționalist român iar nu unul de nicăieri.

Eliminarea liderilor naționali (după aceeași formulă eronată pe care a practicat-o Occidentul în lumea arabă cu consecințele escaladării islamismului) nu a redus permisivitatea față de corupție în România ci a diminuat capacitatea statului de a rezista în fața corupătorilor externi. Conducătorii români fără identitate se vând celui care le oferă mai mult lor iar nu națiunii române. Adesea acest „ofertant” este chiar Rusia. Alterori corupătorul vine din direcție opusă.

Talibanismul atlanticist este, deci, responsabil pentru distrugerea statului român și perpetuarea corupției. Belicismul rusofob este ultimul său stadiu.

VII. „Si vis pacem, para bellum!” dar și „Si vis pacem, para pacem!”    

    

16. Anticipând evoluția lucrurilor la nivel global, în 2009, în calitate de vicepreședinte al Grupului Socialist din PE pentru politica externă, de apărare și de securitate, am propus o nouă Conferință pentru Securitate și Cooperare în Europa care să actulalizeze Actul Final de la Helsinki în condițiile lumii post-bipolare. De asemenea am inițiat un for parlamentar de discuții în format trilateral - UE, Rusia, SUA - care să exploreze posibilitățile de a defini o nouă arhitectură de securitate în emisfera nordică. Primele două întâlniri în cadrul acelui format au și avut loc în 2010 la Washington și Moscova. Urma o a treia întâlnire la Bruxelles. Obligat să părăsesc funcția respectivă (nu pentru că aș fi comis vreo ilegalitate ci pentru că din punct de vedere politic devenisem indezirabil) am lăsat "moștenire" aceste inițiative. Ele au fost rapid și total abandonate.

Anterior formulasem propuneri asemănătoare în calitate de Președinte al Adunării Parlamentare a OSCE sau de președinte al Sub-comisei pentru afaceri externe a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Punând cap la cap diferite sugestii pe care eu sau alții le-am făcut de-a lungul timpului în diferite foruri internaționale, s-ar putea contura un posibil proiect pentru o nouă structură geo-politică aptă a se constitui în bază a unei arhitecturi de securitate viabile în Europa de est. Iată câteva dintre ele:

i.                   reașezarea constituțională a Ucrainei într-o structură de tip federal respectând, pe de o parte, principiul naționalităților iar pe de altă parte, pe cel al asimitriei, în conformitate cu care autoritățile federale vor putea lua nestingherit decizii în chestiunile de interes comun atribuite competenței lor;

ii.                 ținând seama de faptul că o asemenea reformă nu s-a realizat, cum era de dorit, înainte de izbucnirea actualei crize, anumitor subiecți ai federației li s-ar putea acorda un ”statut special” în virtutea căruia să fie exceptați de la politicile de integrare în structuri politice transnaționale instituționalizate care le-ar putea afecta identitatea culturală și/sau geo-politică, ori dimpotrivă să poată intra în proiecte de cooperare avansată cu asemenea structuri dacă identitatea lor culturală și geo-politică sunt astfel întărite (după modelul folosit în cazul arhipelagului Auland cu ocazia intrării Finlandei în UE);

iii.              garantarea neutralității militare a Ucrainei pe întregul său teritoriu de azi;

iv.              integrarea Ucrainei într-un spațiu comun de libertate, justiție și securitate cu UE (adică asimilarea modelului de organizare socială vest-european);

v.                 soluționarea conflictului transnistrean prin reintegrarea Transnistriei în componența Ucrainei, corelativ cu integrarea imediată a Republicii Moldova în UE și includerea acesteia într-un plan structurat de mondernizare finanțat de UE și SUA;

vi.              conferirea unui statut internațional special Crimeii și punerea ei sub mandatul Federației Ruse până la creerea condițiilor pentru organizarea unui referendum care să stabilească dacă locuitorii ei doresc să formeze o entitate statală de sine-stătătoare sau să intre în componența Rusiei;

vii.            realizarea unei piețe comune de la Lisabona la Vladivostok pe baza unui tratat comprehensiv de liber schimb între UE, Ucraina, Rusia, Belarus și Kazahstan;

viii.         edificarea unei Comunități a statelor sud-caucaziene după modelul UE care să includă Georgia propriu-zisă, Abhazia, Osetia de Sud, Armenia și Azerbaijanul (cu regiunea autonomă Nagorno-Karabah), care să garanteze libertatea traficului comercial în Transcaucazia și care, din punctul de vedere al alianțelor politice și al strategiilor de securitate să urmeze modelul adoptat de Finlanda la finele celui de al Doilea Război mondial;

ix.              organizarea unui sistem de cooperare și securitate în bazinul Mării Negre pe baza unui tratat încheiat între entitățile politice riverane și anume Rusia, Turcia, UE (eventual reprezentată de România și Bulgaria), Ucraina și Comunitatea statelor sud-caucaziene (eventual reprezentată de Georgia);

x.                 organizarea unui sistem de cooperare avansată (coordonare politică, racordare economică și sincronizare instituțională) de la Marea Baltică la Marea Neagră implicând Polonia, Ucraina și România (la care poate fi asociată Republica Moldova). 

Cei care au ajuns cu lectura în acest punct sunt rugați să nu sară în sus; nici de bucurie nici de furie. Propunerile enunțate nu sunt singurele posibile și probabil nu toate acceptabile. Pentru moment important este ca ele să fie formulate și așezate cu grijă pe agenda discuțiilor. Analiza lor trebuie să pornească de la realitatea de pe teren iar nu de la utopii. Adoptarea sau respingerea lor trebuie să se bazeze pe un calcul comparativ al costurilor și beneficiilor. În fine, justețea lor se cere evaluată fără a ne împiedica de prejudecăți, de mituri sau de interese personale. În context va trebui hotărât dacă o pace strâmbă este mai bună decât un război drept, în ce măsură un război drept poate duce acum la o pace dreaptă și dacă eventuala strâmbătate a păcii poate fi îndreptată prin înseși atuurile inerente oricărei păci mai degrabă decât prin ororile intrinseci unui război?

Realitatea este că Rusia (domul Putin și ai săi) nu pot da înapoi fără să primească ceva în schimb. Că e drept sau nu, nu mai are importanță. Mobilizarea de forță și unitatea Occidentului euro-atlantic îl poate doar determina pe Președintele rus să fie mai rezonabil. Atât.

În același timp, fapt este că SUA au alte priorități și alte griji în lume decât să pornească un război cu Rusia pentru Ucraina. Retorica ruso-sceptică ar putea fi populară dar războiul nu. Americanul de rând nu îl susține. O confruntare prin intermediari ar mai merge. Există, însă, națiuni atât de inepte încât să accepte a fi carne de tun de dragul echilibrului geo-strategic global?

Pe de altă parte, SUA nu pot nici ele ceda pur și simplu. Ele nu pot lăsa Rusia să domine (eventual împreună cu Germania) Europa și, de pe o atare bază să își extindă umbra asupra întregii Eurasii. Dacă nu vrea războiul, pe care în cele din urmă, ținând seama de raporturile actuale de putere, știe că îl va pierde, Rusia trebuie, deci, să fie pregătită a da ceva la schimb Americii.

În ceea ce privește UE, aceasta începe să sufere tot mai mult de pe urma războiului economic cu Rusia. Criza de creștere a UE, cumulată cu efectul de recul al sancțiunilor aplicate Rusiei, ambele amplificate în percepția publică de ofensiva mediatică și (dez)informativă purtată de Moscova, îi face pe liderii europeni (în primul rând Germania) să conchidă că sunt pe punctul de a scăpa situația de sub control. Soluția militară nu dă răspunsuri acestor probleme.

Este adevărat că vest-europenii nu își pot permite, din punct de vedere geo-politic (că la punctul de vedere moral de mult nu se mai gândește nimeni) să lase Ucraina Rusiei dar nici Rusia nu vrea să se complice anexându-o. Are și așa destule probleme cu gestionarea actualului său teritoriu.

Pe acest fundal se cer a fi apreciate interesele Ucrainei. Care sunt, însă, interesele reale ale Ucrainei? Și cum se raportează ele la mijloacele concrete ale Ucrainei de a și le satisface?

Ucraina este evident interesată în stabilitate, securitate, prosperitate și respectul demnității sale naționale. Atingerea lor este funcție de trei variabile: teritoriu (geografie), demografie (populație), context extern.

Că Rusia s-a folosit de fragmentarea etno-culturală și civilizațională a Ucrainei pentru a aprinde focul secesionimului crimean și malorus este evident. Respectiva fragmentare este, însă, o realitate pe care nu Rusia putiniană a creat-o. Ea nu este nici rezultatul unui proces istoric natural (așa cum, spre exemplu, este cazul ceangăilor din România, al suedezilor din Finlanda sau chiar al rușilor din Letonia) ci consecința unei decizii politice menite (ca și transferul Transnistrei către Republica Moldova) să creeze stări de fapt artificiale de natură a constitui structuri de rezistență geo-strategică ale imperiului sovietic și a împiedica destrămarea acestuia. Asemenea Republicii Moldova dar mai mult decât ea, Ucraina de azi nu se așează pe principiul naționalităților ci pe criterii geo-politice și acelea configurate în logica dispărutei URSS.

Putea-va oare Ucraina să își găsească vreodată liniștea, stabilitatea și securitatea în asemenea condiții?! Poate ea să se integreze în civilizația europeană post-bipolară ca relicvă geo-politică a URSS? Iar dacă nu poate, cum își va valorifica în izolare și insecuritate resursele naturale spre a ajunge la prosperitate și la dreptatea socială fără de care va face implozie? În fine, vorbind de demnitatea națională, în numele cărei identități culturale va reclama Ucraina respectul respectivei demnități și în interiorul căror frontiere își va pune de acord identitatea culturală cu identitatea geo-strategică?

Evident, Ucraina ar trebui să aspire a fi un stat civic și multicultural iar nu un stat etnic. State civice sunt toate statele europene care s-au născut în secolele XIX și XX ca state etnice (cum a fost și România). Pentru a ajunge la acest rezultat nu se poate sări, însă, peste etape. Este indispensabil ca Ucrainei să i se lase timpul spre a parcurge drumul istoric firesc. Cine este, însă, dispus să i-l lase? Fără a-și rezolva mai întâi problemele geo-politice Ucraina nu își va putea soluționa problemele de identitate culturală și nu își va dobândi coerența culturală. Pe de altă parte, fără o identitate culturală certă nu se poate afla baza rezolvării problemelor geo-politice. Se intră astfel într-un cerc vicios care, spre binele Ucrainei, trebuie tăiat.

Un stat nu este foarte greu de organizat. O națiune care să îi dea substanță și viabilitate nu se poate coagula, însă, peste noapte. În cursa contra timpului Ucraina post-sovietică este obligată să facă sacrificii materiale pentru a deveni o Ucraină națională și a-și dobândi astfel securitatea.

Comunitatea internațională trebuie să ajute Ucraina în a suporta asemenea sacrificii. A cere doar ucrainenilor acceptarea lor este dificil, nerealist și inechitabil. Ucrainei trebuie să i se compenseze prin sprijin economic și integrare în ordinea solidarității europene costurile aferente transformării dintr-un stat ex-sovietic într-un stat național și dintr-o națiune geo-politică într-una civico-culturală. În acest scop este obligatoriu să se asigure și modificarea cadrului geo-politic regional și global de o manieră care să dea sens transformărilor efectuate de ucraineni. Se cere ca astfel ei să poată obține: prin reducerea pe termen scurt a forței tactice, creșterea potențialului strategic pe termen lung; prin ajustările teritoriale, câștiguri securitare; prin acces la democrația transnațională garanția stabilității interne.

Aceasta presupune acceptarea faptului că, dincolo de caracterul ei global, problema ucraineană este doar o parte a unei probleme coerente mult mai ample având ca obiect gestiunea colectivă a moștenirii imperiului sovietic și definirea statutului post-sovietic al Rusiei. Apare astfel că problema ucraineană, pentru unii insolubilă, poate fi rezolvată numai prin complicarea ei (sic!), respectiv prin punerea ei în context regional. În locul încercării dureroase și până la urmă zadarnice de a schimba prin forță datele problemei, se propune depășirea problemei prin aducerea ei în pachetul din care face în mod natural parte și prin abordarea ei odată cu întregul pachet.

România este interesată de asemenea abordări întrucât securitatea și stabilitatea sa sunt dependente de securitatea și stabilitatea Ucrainei vecine, precum și de cele ale statelor riverane Mării Negre (inclusiv Rusia). De aceea, românii nu trebuie numai să fie gata a se război la nevoie cu vecinii ci mai ales a face totul spre a promova proiecte de natură a le oferi acestora mai multă securitate și stabilitate.     

În spiritul unor asemenea observații, reflecții și inițiative nu poate fi decât salutată declarația parlamentară recentă a dnei Gabriela Crețu în susținerea unei noi Conferințe pentru Securitate în Europa care să aducă la zi Actul Final de la Helsinki din 1975 creind contextul în care criza strategică din relațiile Rusiei cu Occidentul euro-atlantic (s-ar putea spune chiar mai corect din relațiile Orientului euro-asiatic cu Occidentul euro-atlantic) să fie depășită fără a se trece prin război.

Totul este să nu se înțeleagă că o asemenea idee ar fi o alternativă la actualele acțiuni ale NATO. Cu atât mai mult cu cât manevrele militare din România, țările baltice și Marea Neagră (în mod absolut legitim și legal supravegheate de Rusia) nu se vor o provocare la adresa Rusiei (iar Rusia știe asta) ci o descurajare, pe linia deciziilor luate la Summitul alianței din Țara Galilor, a unei eventuale agresiuni rusești; săvârșite nu împotriva Ucrainei ci a statelor membre NATO.

Si vis pacem, para bellum! (Dacă vrei pacea, pregătește-te de război!) România trebuie să dea o asemenea semnificație actualelor exerciții militare NATO și să facă din ele: a) ocazia pentru reafirmarea capacității sale de a se insera util în strategia Occidentului euro-atlantic la Marea Neagră și în Europa de est și sud est, ca partener suveran și piesă de articulare a stabilității regionale iar nu ca protectorat folosit ca avanpost pe frontul confruntării cu Rusia; b) punctul de plecare și argumentul pentru o nouă CSCE iar nu preambulul unui al doilea război al Crimeii.

Până la urmă pregătirile de război conservă pacea. Aceasta, însă, numai dacă sunt făcute cu gândul la pace și corelativ cu o viziune rațională și pozitivă asupra păcii. Si vis pacem, para pacem! (Dacă vrei pacea, pregătește-te de pace!)