Cum am devenit conservator – 12 noiembrie 2016
Dinica Roman shared Bogdan Duca's post.
de uichend
Ştiţi cum am devenit conservator?
Era în anul 2005 şi am aplicat la o şcoală de vară de "multiculturalism", în Transilvania.
Nu ştiam cu ce se mănâncă nici multiculturalismul, nici nu prea îmi era clar ce e cu corectitudinea politică, nici cu alte aiureli din astea. Citisem ceva prin Patapievici, dar îmi păreau un soi de problemă americană, foarte depărtată de a noastră.
În schimb descoperisem un lucru important: naţionalismul e o ideologie rea, care nu doar că împiedică un popor să îşi dobândească simţul măsurii, singurul care îl poate face să meargă mai departe, dar mai şi distruge, deturnează, invalidează. Doar ce terminasem, de doi ani, teologia pastorală ortodoxă, unde fusesem intoxicat de aiureli protocroniste, de o pseudo-istorie ecleziastică şi avusesem un univers intelectual bine limitat de lozinci şi jaloane de o rigiditate stalinistă (chiar dacă se mai foloseau, din când în când, citate scripturistice).
Deci eram "victima" ideală pentru a fi dresat ca un bun progresist. M-am adus la şcoala de vară (de fapt au fost patru săptămâni) plin de cele mai bune intenţii şi fără vreo idee preconcepută despre stânga progresistă.
Însă nu am avut zi în care să nu am revelaţii, în care să nu văd cum oamenii de acolo (altfel plăcuţi şi respectabili) preferă propria lor proiecţie ideologică realităţii), Ţin minte că am fost amuzat-uluit să ascult două prezentări, în aceeaşi zi, în care, în prima, o domnişoară foarte pasională explica cât de desconsideraţi sunt negrii în America- dovadă că presa americană la vremea aceea nu considera firesc ca, dacă prezintă o infracţiune comisă de un negru, să prezinte imediat şi o infracţiune comisă de un alb.
O altă doamnă a explicat apoi similitudinile între mişcarea de emancipare a negrilor din Africa de Sud şi lupta ong-urilor ţigăneşti din România, arătând că obiectivul ar trebui să fie deschiderea unor secţii în limba ţigănească la facultăţile de la UBB.
La întrebarea mea, inocentă, dacă există potenţialul uman pentru a acoperi un astfel de proiect ambiţios (asistenţi, lectori, conferenţiari, profi universitari ţigani, ca să nu mai vorbim de studenţi), am fost privit ca un soi de mic goebbels.
Am încercat tot pe acolo să am discuţii argumentate cu Gabriel Andreescu şi Emil Moise (erau şi ei prin ceată), dar mi-am dat seama că de fapt vorbim limbi paralele şi trăim în lumi paralele...
Zi de zi am învăţat acolo că stânga progresistă e utopică, inutilă pentru pacea lumii şi, ceea ce e mai grav, antidemocratică şi liberticidă.
Şi aşa am devenit conservator.
Primul pas a fost cel inevitabil: să îmi găsesc aliaţi şi să mă aşez într-o tabără.
Aşa am intrat în tabăra "păltinişenilor" şi în cercurile care au alcătuit ulterior gruparea În Linie Dreaptă (şi la sugestia mea- îmi recunosc păcatul).
Dar nu mi-a plăcut: pentru că în aceste cercuri am dat de o atmosferă sectară, care- deşi cu ifose elitiste şi doctrinare- era foarte dogmatizată intelectual şi clientelară. Trebuia să "uceniceşti" (adică să alternezi datul de limbi cu căratul servietei) pe lângă vreun boier al minţii, să nu cumva să încerci să ai păreri diferite de acesta, să nu cumva să pui în discuţie, fie şi în cel mai smerit fel, mecanismul de gândire al acestuia.
Deci căzusem din comunism în plin fascism: Liiceanu hat immer recht! Patapievici ha sempre ragione!
Şi poate că nu aş fi comentat prea tare genul acesta de opţiuni (având o admiraţie sinceră pentru Patapievici şi pentru Liiceanu) dacă nu s-ar fi nimerit să fiu martorul căderii lor în zodia băsismului- ceea ce era prea mult.
Au încercat ei să o "scalde" cu invocarea creştin-democraţiei (îmi trebuise să particip la două sindrofii ale unei fundaţii creştin-democrate ca să ştiu că nu are nimic să îmi spună), dar
Apoi am mai avut o dramă intelectuală: tentaţia libertariană. Toată "dreapta intelectuală românească" adoptase fără prea multă reflecţie utopia libertariană.
Recunosc, suna mişto, dădea bine, dar stătea ca nuca în perete când vedeai libertarienii noştri acceptând voios, din interes naţional, desigur, sinecuri după sinecuri.
La un gând mai serios, îşi dă seama însă oricine că libertarianismul este o ideologie utopică şi progresistă, bazată pe iluzia eternă- şi distructivă- a umanităţii, cum că omul ar fi bun, nu rău.
Apoi am intrat în PNL, m-am fript pe acolo cu ce înseamnă "politică concretă" şi am ajuns apoi la neplăcuta dar inevitabila singurătate a libertăţii de gândire, pornind de la nişte valori gândite intens şi verificate: cea în care mă găsesc acum, când pot să discut şi cu cei de la dreapta, şi cu cei de la stânga, când pot să nu mă tem că vreo instanţă de sectă sau de partid mă poate sancţiona pentru "erezie doctrinară", dar nici nu am speranţe că voi fi promovat "pe linie de partid şi de stat", pentru că am făcut opţiunea de a avea creier şi nu carnet de membru....
Am greşit oare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu