Pe facebook: Cum isi distrug suveranii sistemul

luni, 18 iulie 2016

Cum isi distrug suveranii sistemul

Cum isi distrug suveranii sistemul – 27 iunie 2016

Un rege cap tăiat și unul probabil împușcat...
------------------------------------------------------------
Politicienii de ieri și de azi ar trebui să-și pună țuțerii să le citească noapte de noapte- înainte de culcare- poveștile triste (dar pe undeva amuzante) ale lui Ludovic al XVI-lea și Nicolae al II-lea- doi suverani vestiți oarecum pentru prostia lor și pentru faptul că și-au distrus sistemul (înainte s-o sfârșească tragic). S-o luăm sistematic.
După un rege legendar (Ludovic al XIV-lea) și un rege cu enorm de mult noroc (Ludovic al XV-lea) care a făcut Franța cea mai respectată putere de pe continent Ludovic al XVI-lea a fost pur și simplu un rege idiot. Ajuns la putere în secolul luminilor- cu un calup de filozofi și oameni de geniu (Voltaire, Rousseau , enciclopediștii) care ar fi putut susține și un câine la tronul Franței- Ludovic al XVI-lea s-a dovedit a fi un real Terminator. "Nu există prostie pe care să n-o fi făcut" s-a destănuit la un moment dat amantul nevestei sale- contele Fernsen- ambasadorului Suediei. Cu un prim-ministru de valoare- elevețianul Necker- și într-o țară care nu era obișnuită cu regicidul (să ne amintim că englezul Carol I-ul își pierduse oarecum capul în fața unui parlament dur- cam cu 144 de ani înainte) dl. Ludo s-a făcut remarcat doar prin priceperea sa în domeniul mecanicii și printr-o prostie enormă. Atunci când ai un La Fayette alături de tine- temporizarea oricărei decizii - te face să arăți ridicol până și pentru o revistă de benzi desenate. Pentru amatorii de regi cu chiloții în vine- descrierea fugii eșuate de la Varennes- cu regina care nu pleacă pentru că nu avea un costum pentru eveniment- deși doamna de onoare îi spusese că va găsi oriunde un costum- cu un rege care nu vrea să străbată decât teritoriul național (deși ar fi fost mai rapidă o plecare trecând peste graniță) cu grupuri de soldați credincioși lăsați să umple crâșmele pentru că regele nu poate călători seara decât cu suita completă- este o descriere sublimă a idioțeniei care te ucide- deși ai soarta până la un anumit moment de partea ta.
Nicolae al II-lea a fost o clonă mai reușită în idioțenie. După un împărat extraordinar- Alexandru al III-lea- un idiot precum Nicolae - care a făcut ce greșeli era posibil să facă- e ca o oază de candoare în lumea cretinilor patenți. De la căsătoria cu fanatica Alexandra și războiul nefericit contra Japoniei și până la aducerea unui imperiu ca Rusia țaristă pe mâna unui dobitoc precum Rasputin- Nicolae al II-lea și-a meritat soarta cu vârf și îndesat.
Ce-ar fi trebuit să facă Niky ? Lăsăm deoparte lipsa de bere de la încoronare- care n-a făcut decât 1000 de morți- și ne reamintim de intrarea cea stupidă în primul Mondial - deși ar fi fost mai câștigat (cam la fel ca și România) de victoria Triplicei. Nu mai punem la socoteală "dragostea" față de nevastă care a făcut să conducă agenții Germaniei sau imbecili precum Suhomlinov. Dar un pic de curaj în 1917- când s-ar fi putut pune în fruntea trupelor care să zdrobească rebeliunea transformată în revoluție bolșevică ar fi condus la un cu totul alt deznodământ.
Istoria ține neapărat să fie uneori crudă- și să spună "dacă nu mă respecți te-am spart". Ce-ar fi fost Franța secolului luminilor transformată într-o monarhie constituțională- bazată pe Voltaire și colegii săi ? Ce-ar fi fost Rusia țaristă transformată într-o monarhie constituțională- iar bolșevicii într-o scenă de moment (precum Roza Luxemburg sau comuniștii finlandezi) ?

Un imperiu are un sistem al carei logici devine implacabila, domnule Kovacs.

Stefan Kovacs Problema e că orice sistem (imperiu) care funcționează pe voința unui singur om e un sistem mort.

Prospectiv A-z .
Domnule Kovacs, permiteti-mi sa ma indoiesc de existenta vreunui sistem de oarece importanta, cu atat mai putin un imperiu, care sa functioneze "pe vointa unui singur om". Asta indiferent de ce ar vrea History Channel, si cei care ne cred la nivelul acestei rigole, sa ne faca sa credem.

Stefan Kovacs Prospectiv A-z Să le luăm pe rând- dar nu într-o anumită ordine- Imperiul Țarist- căzut imediat după ce Nicolae al II-lea a fost îndepărtat. N-au existat alți țari de schimb, mari duci, etc. ? Se pare că nu. Rusia Sovietică căzută la 38 de ani după moartea lui Stalin. Ceva mai mult dar urmașii n-au făcut decât să încălzească un picior de lemn.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

luni, 18 iulie 2016

Cum isi distrug suveranii sistemul

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv