Pe facebook: Surprize in Senat

luni, 29 februarie 2016

Surprize in Senat

Surprize in Senat – 17 februarie 2016

Smaranda Dobrescu

Sunt placut impresionata, ca sa nu spun uimita de luarea de cuvant a senatorului Serban Nicolae in plenul Senatului cu ocazia discutarii in prezenta premierului a cazului Antenelor. Acesta a profitat de ocazie si a amintit premierului tot ceea ce este grav si rau gestionat in treburile tarii. Am realizat cu aceasta ocazie ce inseamna ca un om politic sa nu fie santajat.

November Nov Si Eugen Teodorovici a avut un discurs inteligent! Asta e ministrul de finante care ne trebuia!

Smaranda Dobrescu Cred, dar pe el nu l-am prins.

Delia Bogdan Eu am fost placut impresionata de mai multi senatori. Chiar am fost surprinsa, evident in mod placut, de dovezile de verticalitate si analiza coerenta a unor domni si doamne senator.

Smaranda Dobrescu Ma bucur sa aud asa ceva. Eu m-am uitat doar spre sfarsit. Se simte ca Tariceanu are ceva ascendent asupra senatorilor, si poate ca chiar senatorii au reusit sa fie mai putin inhibati de toate constrangerile obisnuite.

Delia Bogdan Cred si sper ca au realizat ca acesta ar putea fi momentul lor, ca pot acum demonstra ca locul lor in Parlament nu este onorific si ca ei sunt in slujba celor care i-au votat si care doresc ca ochii plansi sa vada in sfarsit dreptatea (parafrazandu-l pe Panait Cerna).

Mihai Ion Turcu Canva am asistat la o teribila ancheta privind furtul tablourilor sin Muzeul Brukenthal. Anchetator era Ciacanica, un celebru criminalist. In uvertura anchetatorul a spus ca daca scutura pe indiferent cine cad 2-4 ani de puscarie. N-au aflat cine a furat tablourile dar au cazut anii de puscarie. A fost condamnata custodele depozitului de pictura ( tablourile au disparut din galerie). Doamna, la la 45 de ani cu un sot in varsta si doua fetite, se fracea vinovata de tainuirea unui furt. Seful galeriei, un zapacit, depusese la anticariat spre vanzare, cateva caiete de arta, caietele erau imprumutate de la Muzeul National de Arta. Doamna a descoperit caietele in anticariat, le-a cumarat si le-a inapoiat Galeriei Nationale. A fost condamnata la 4 ani de inchisoare cu executare. A mai fost condamnat fotograful care la verificarea contabila privind cvonsumul de material fotografic a iesit perfect, dar a "recunoscut" ca fiind un fotograf bun, consuma mai putin material foro decat normal, din diferenta realiza ocazional fotografii speciale pentru lucrarile stiintifice ale medicilor. 2 ani de inchisoare cu executare. Seful galeriei, la chestiunea caietelor a adaugat faptul ca a opiniat la cererea unor doamne batrane din Barasov, privind valoarea de piata a unor tablouri, primind ca bonus o sticla cu,lichior. principial era interzis sa comunici cuiva pretul de piata a operelor de arta. 6 ani de inchisoare cu executare.Deci, daca o jumatate de an faci ancheta, trebuie sa intre cineva la puscarie .....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

luni, 29 februarie 2016

Surprize in Senat

Surprize in Senat – 17 februarie 2016

Smaranda Dobrescu

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv

luni, 29 februarie 2016

Surprize in Senat

Surprize in Senat – 17 februarie 2016 Smaranda Dobrescu

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv

Surprize in Senat – 17 februarie 2016

Smaranda Dobrescu