Apostolatul antisocial – 5 mai 2017
Smaranda Dobrescu shared a link.
Mircea Platon
·
Oameni buni, ganditi inainte de a scrie. Cum poate sa scrie cineva - si inca un monah, adica unul dintre cei care trebuie sa isi mestece bine gandurile - ceva de genul:
"O altă grupare, de inspiraţie aparent papistaşo-protestantă, încearcă, de ani buni, să vorbească în numele Bisericii lui Hristos venind cu idei marxiste în ambalaj de Vatican. O fi şi Al. Racu dintre aceştia? Aşa pare. [...] Am, totuşi, o mulţumire, că dacă Dumnezeu va mai ţine această lume, din cauza secetei de gîndire din lucrările analizate în cartea lui Al. Racu, în vreo două generaţii nici măcar intelectualii acelei vremi nu vor mai şti cine au fost personajele despre care vorbesc aici, cum nici azi nu mai ştie nimeni ce au scris C. Dobrogeanu Gherea sau Eugen Lovinescu."
Alexandru Racu a acris o carte formidabila despre mizeria intelectuala, teologica si politica intruchipata de viata si de opera implicata politic ale pseudo-elitei noastre, care sta cu fundul in toate luntrile si cu gura larg cascata la toate mesele.
De unde marxism? Sa inteleg ca un monah ortodox traditionalist e de acord cu pozitia pseudo-elitei care spune ca Racu e marxist sau dughinist doar pentru ca e impotriva neoliberalismului? Deci iesirea din comunism e "piata libera" (adica economia de oligopol + discurs public controlat de elita de dumping) si globalizarea cu toptanul?
Nu doar ca stiu ce a scris Alexandru Racu, dar mai stiu, si bine ar fi sa mai stie si altii, si ce a scris un Eugen Lovinescu, un mare moldovean care a mers pe linia nationala si care nu poate fi redus la schemele reductionist-manipulatoare ale unora si altora.
Am mai auzit de un guru monahicesc care ataca filmul Dupa dealuri al lui Cristian Mungiu ca fiind anti-ortodox.
Dupa cate stiam eu, datoria oricarui crestin e sa caute sa stea cat mai mult in stare de trezvie. Nu vad cum se impaca acest lucru cu lipsa de onestitate si piticenia de gandire.
Alexandru Racu Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă
Alexandru Racu Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă Doctrina socială catolică Horia-Roman Patapievici Părintele Ioan I. Ică jr. Teodor Baconschi Mihail Neamţu Radu Preda
Vasile Ernu aici o discutie pe larg daca intereseaza http://www.criticatac.ro/.../vasile-ernu-in-dialog-cu.../
Apostolatul antisocial: teologie şi neoliberalism în România postcomunistă.…
Smaranda Dobrescu Multumim pentru postare!
Prospectiv A-z .
https://www.facebook.com/ciobanurobertgabriel/posts/1930714853807603
Am deschis din curiozitate interviul lui Vasile Ernu cu un anume Alexandru Racu, absolvent de Științe Politice (sic!) și doctor în filozofie politică la o universitate din Ottawa (pe care, de altfel, nu o menționează). Plictisitoare și redundante, răspunsurile lui Racu se reduc la următoarea idee de fond: intelectualii români nu au doar o culpă etică, ci și religioasă!, pentru că nu au cercetat îndeajuns identitatea de natură dintre morala marxistă și cea creștin-ortodoxă. Și de aici încolo, pălăvrăgeală și atacuri personale.
Dar să le luăm pe rând:
1. Să stabilim, pe baza interviului, cine este interlocutorul lui Vasile Ernu: stimabilul domn Racu se plânge că la Facultatea de Științe Politice (UB) se predă prea mult Locke, Hayek și Popper (și, probabil, prea puțin Marx). Autorii pomeniți mai sus nu au nevoie de nicio prezentare. Însă a rămâne marxist după ce îl citești pe Hayek și Popper înseamnă să fii - fără prea multe ocolișuri - IDIOT. Sau, dacă nu i-ai citit, dar îi pomenești într-o formulă peiorativă, înseamnă că ești de două ori idiot. Domnul Racu nu se oprește însă aici și își mai arată o dată limitele (și într-un mod complet obiectiv!): s-a întors din Canada pentru că piața l-a respins. A fost prea slab pentru a intra în mecanismul concurențial. Niciodată nu ar fi putut obține un post universitar acolo. Nimic de adăugat.
2. Alexandru Racu comite erori conceptuale grave. De pildă, nu face diferența între o predică de secol IV și un sistem de redistribuție care utilizează mijloace coercitive. Mai exact, așează pe aceeași temelie apologia a unui act voluntar răsplătit la judecata divină și un aranjament instituțional care folosește forța pentru a împărți „bunăstarea".
3. Interlocutorul lui Ernu nu cunoaște prea bine nici Modernitatea (așa cum pretinde!), căci altfel ar recunoaște că separațiile specifice secolelor XVIII și XIX, așa cum le numea Pierre Manent, nu mai reclamă un argument teologic în construcția unei teorii politice sau economice. Moștenirea greco-romană și iudeo-creștină a democrațiilor liberale este implicită, nu explicită. Altfel spus, valorile cardinale ale Creștinismului, libertatea și respectul pentru persoana umană irepetabilă și responsabilă de toate acțiunile sale, au suferit un proces dublu de-a lungul istoriei: au fost secularizate și, apoi, codificate în constituțiile liberale.
4. Dacă mai devreme spuneam că Alexandru Racu e un idiot, acum a venit momentul să-mi nuanțez poziția: Alexandru Racu e unul din idioții utili ai Moscovei. Toate atacurile sale se înscriu în logica anti-europeană a discursului filorus. Tradiția abjectă a acestui grup de ipochimeni din care Ernu și Racu fac parte continuă: în bătaia puștii rămân aceiași intelectuali care nu vor să-și abandoneze pozițiile morale asumate.
Prospectiv A-z .
Alexandru Racu
Pe fondul tăcerii celor criticați în cartea mea, semnalez o primă reacție denigratoare (nu o pot numi critică) la interviul pe care i l-am acordat lui Vasile Ernu. Evident, o reacție venită din partea unui mic derbedeu intelectual care nici nu a înțeles ce am afirmat în interviu, nici nu ar fi în stare să înțeleagă ce am scris în carte, dacă ar citi-o. De unde o fi dedus individul că eu aș fi afirmat identitatea dintre morala marxistă și cea creștină (culmea, că în carte subliniez continuitatea dintre morala capitalistă și cea marxistă!), sau că nu aș face distincția dintre morală și politică (e drept, mai subtilă în multe cazuri decât e capabilă să priceapă mintea lui îngustă) nu știu. Pe de altă parte, nu poți pretinde nici rigoare interpretativă, nici subtilitate, de la cineva care operează cu argumente de tip reductio ad Putinum, cu toate că nimic din ceea ce am scris eu în carte (sau oriunde altundeva) nu validează acuzațiile rudimentare de "filorusism". Dar el atâta înțelege (atât a fost învățat): cine nu e cu noi, e cu rușii.
În rest, îi urez mult succes tânărului (viitor?) doctor al FSP în mediul academic nord-american unde eu, de bine de rău, am și predat după terminarea doctoratului. Ar avea astfel ocazia să constate că este un idiot inutil, evident, asta în cazul în care nu cumva îi dă o mână de ajutor domnul Tismăneanu, care alături de domnii Aligică și Stanomir onorează cu un like aceste golănii cu pretenții savante.
Cam asta e strategia, atunci când lumea ne atacă cu argumente și bibliografie: ne facem că plouă și lăsăm trepădușii să iasă la înaintare. După care ne continuăm lupta cu inamicii preferați - Vadim, Dan Diaconescu, Gâdea - și facem apeluri la solidarizare cu intelectualii înjurați birjărește la Antena 3.
Jenant și dezgustător!
https://www.facebook.com/alexandru.racu.7/posts/10155435351076614
Smaranda Dobrescu Amprenta ILD este vizibila. Tanarul imberb cu papillon a la HRP, visand in taina probabil sa-l ajunga si poate sa-l depaseasca in idei (parca si HRP are ceva rusesc in arbore) si-a supraevaluat calitatile considerandu-se persoana indicata sa-l judece pe Racu. In urma cu un an -doi in celebra lista rusofila incriminatoare a ILD eram si eu, in compania lui Mircea Platon, Alexandru Racu si altii, asa ca nici nu merita sa ne facem probleme cu acest necopt exemplar tismanist.
Smaranda Dobrescu Prezentare si interviu remarcabile. Pe mine ma preocupa de mult timp acea fraza pe care ati scris-o in preambul: "În zona stîngii româneşti nu există o preocupare legată de spaţiul religios şi eclezial. E de înţeles. Stînga e laică, atee şi critică faţă de discursul religios" Este laica pentru ca e stanga sau e stanga pentru ca e laica? Este imuabila aceasta sentinta? Ideologia are reguli fixe? Doar pentru ca traditional asa a fost sa fie? Ce anume determina comportamentul de stanga: solidaritatea sau laicitatea? Cum de reuseste Alexandru sa se abata de la regula generala? Nu cumva regulile facute de oameni pot fi puse in discutie?.
Fac o marturisire: Doi barbati importanti in viata mea, ambii social democrati, tatal meu si Sergiu Cunescu, ambii plecati la cele vesnice citeau filosofie crestina si nu doar citeau. Erau practicanti in limita discretiei cerute in acele vremuri. Asta evident, nu i-a ferit de penitenta.
Ceea ce pretuiesc indeosebi la cartea lui Alexandru este ca a extras esenta comportamentului elitelor basesciene/neoliberale: Religia trebuia folosita ca un adjuvant al puterii.
Vasile Ernu aici, dupa cum se poate citi si in interviu, ne apropiem....
Prospectiv A-z .
ORICE religie cu fundament moral este anti-neoliberala si pro-sociala. A fi de Stanga, dupa toti acesti zeci de ani de neoliberalism, e un imperativ moral si practic.
Am scris de mai multe ori aici in sensul celor citate din Gelu Sabău, care 'a subliniat în mod pertinent faptul conform căruia „conservatorii noștri de azi (…) copiază idei din afară pe care încearcă să le adapteze mimetic contextului local. Azi se încearcă adaptarea unor argumente provenind cu preponderență din spațiul neoprotestant în contextul ortodox. Cu alte cuvinte, conservatorismul românesc suferă de o inadecvare perpetuă: încearcă să conserve valorile care, în genere, aparțin altora"'. O meteahna nenorocita care arata odata in plus ca dreptacii nostri nici macar nu sunt creativi.
.
Anna Zelinski Grupare papistașo-protestantă, ambalaj de Vatican + revendicarea exclusivă a Bisericii Creștine. Declarație de război rece. Să ne mai mirăm că, excluzând celelalte interese și implicări, ISIS sunnit dorește înlăturarea lui Bashar al-Asad șiit - minoritar sectant alauit ...
Prospectiv A-z .
https://www.facebook.com/arthur.suciu/posts/10208261100074818
April 15 ·
În ultimele luni, perioada celui de-al doilea mandat al lui Băsescu e dezbătută intens. Corectitudinea alegerilor din 2009, politicile de austeritate ale Guvernului Boc, subteranele luptei împotriva corupției, eșecul USL - toate aceste teme, dar și altele fac obiectul unor dezvăluiri șocante și al unor lupte politice crâncene (care sunt, probabil, abia la început). În mijlocul acestor știri exasperante și explicându-le foarte bine, a apărut cartea lui Alexandru Racu, "Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă" (TACT, 2017). Cred că avem de-a face cu o carte importantă. Ea analizează discursul teologic al elitei de dreapta în raport cu neoliberalismului (fiind vizați Patapievici, Baconschi, Neamțu și alții). Nici un atac la persoană nu poate fi găsit în cartea lui Racu. El este excelent pregătit din punct de vedere teoretic și antrenat moral, astfel încât nu admite invective. Racu nu vrea să dea de pământ cu cei pe care îi analizează, ci să istoricizeze (detest cuvântul, dar nu găsesc altul) gândirea lor. După "Apostolatul antisocial", cred că putem vorbi despre neoliberalismul montat teologic la timpul trecut. Citind cartea, m-am întrebat dacă Patapievici s-a gândit vreodată că, într-o zi, un tânăr intelectual, precum Alexandru Racu, i-ar putea lua la bani mărunți "Omul recent". Cine știe? Am o explicație a poziției lui Patapievici, dar n-o voi prezenta aici.
Ideile susținute de Racu fac parte dintr-o anumită direcție conservatoare (dar nu neoliberală), deschisă cel mai probabil de Mircea Platon (pe care Racu îl menționează des și lângă care se asaza acum). Așa cum Ernu (probabil pe urmele lui Karnoouh), este un deschizător de drumuri în privința discursului de stânga, Platon rupe conservatorismul de ideologii elitei de dreapta. Ceea ce-i unește - pe Ernu, pe Rogozanu, pe Platon, pe Racu - este nu lupta împotriva acestei elite, cât o anumită preocupare față de problemele sociale. De altfel, cartea lui Racu a apărut la editura TACT, o editură de stânga. Două direcții deci, dar o dorință comună. Cartea lui Racu subliniază, mai mult decât oricare alta scrisă de colegii săi, că a venit timpul și pentru altceva în domeniul cultural. E o veste bună.
Prospectiv A-z .
Aici este postarea care l-a starnit pe Mircea Platon:
Cineva se întreba zilele trecute cum adică s-au pregătit unii să infiltreze Biserica Ortodoxă. Unul din răspunsuri a apărut în formă tipărită chiar zilele acestea: prin neo-liberalism cosmetizat.
Sînt vreo 20 de ani de cînd am auzit de visul lui Teodor Baconschi de a integra modernitatea în Creştinism, aşa cum i se părea lui că Sfinţii Părinţi au integrat cultura antică în învăţătura Bisericii.
Cu siguranţă, afirmaţia că Sfinţii Părinţi au integrat cultura antică în Creştinism e falsă, deoarece, dincolo de faptul că, exasperaţi de atîtea discuţii şi rătăciri, autori ca Ioann Filoponos şi Sf. Ioann Damaschin au scris comentarii lămuritoare şi exhaustive la cîteva opere ale lui Aristotel, întregul peisaj intelectual mondial care se ocupă astăzi de Sfîntul Maxim Mărturisitorul nu reuşeşte să dibuiască sursele ideilor sale. Iar Sfîntul Maxim Mărturisitorul este unul din reperele de netrecut în ceea ce priveşte abordarea creştină a tuturor problemelor de viaţă şi gîndire ale vieţii umane. Cam atît despre integrare.
Întorcîndu-ne la "eroii" şi "operele" analizate într-o carte scoasă de curînd de un anume Alexandru Racu (despre care nu ştiu prea multe lucruri), e bine să nu se uite că ei şi ele sînt produsul gîndirii lui Andrei Pleşu, primul ministru al culturii după căderea regimului Ceauşescu, cel care de curînd are o singură grijă: cum să-şi infiltreze ideile şi oamenii cît mai la vîrful Bisericii Ortodoxe (pe unii îi vedeţi, de o vreme, la TV Trinitas, pe alţii sau aceiaşi îi puteţi vedea promovaţi de Mitropolia din Iaşi şi editura Doxologia, etc).
Unul dintre ei, care zilele acestea vorbeşte despre martirajul Bisericii Ortodoxe Române, tocmai ne îndeamnă, mai pe faţă, mai pe ascuns, să luăm în considerare şi holocaustul evreiesc. Da, ştiu, e complicat.
Revenind la maestru, între marile opere ale lui Andrei Pleşu, cartea sa despre parabolele Mîntuitorului Iisus Hristos este sumă de erezii, dincolo de cîmpii bătuţi cu măiestrie din autorii pe care i-a conspectat (pentru liniştirea tuturor, între autori nu este nici un Sfînt Părinte). Mă refer la ea, deoarece a beneficiat de lansări oficiale, organizate de mai mulţi dintre arhiereii Bisericii Ortodoxe Române. Dînd timpul înapoi, e ca şi cum arhiereii vremurilor respective le-ar fi publicat lucrările lui Marcion sau Iulian Apostatul.
Dar cine sînt eu să contest un asemenea "titan" şi şcoala sa de plagiatură gnostico-neoliberală?
O altă grupare, de inspiraţie aparent papistaşo-protestantă, încearcă, de ani buni, să vorbească în numele Bisericii lui Hristos venind cu idei marxiste în ambalaj de Vatican. O fi şi Al. Racu dintre aceştia? Aşa pare. Bineînţeles, există o dispută aprinsă între cele două grupări, dar cei din urmă au o expunere mai mică, deoarece nu realizează că neoliberalismul livrează neomarxism cu ceva sclipici pe ambalaj, motiv pentru care nu pot să nu-mi aduc aminte de o zicere a lui Anton Pann:
- Dacă nema putirinţă, ce mai titireşti gîlceava?
Ca să zicem lucrurile pînă la capăt, legătura dintre cele două grupări şi Creştinism este tot atît de profundă pe cît este cea a lui Al. Dughin cu Credinţa Ortodoxă.
Am, totuşi, o mulţumire, că dacă Dumnezeu va mai ţine această lume, din cauza secetei de gîndire din lucrările analizate în cartea lui Al. Racu, în vreo două generaţii nici măcar intelectualii acelei vremi nu vor mai şti cine au fost personajele despre care vorbesc aici, cum nici azi nu mai ştie nimeni ce au scris C.Dobrogeanu Gherea sau Eugen Lovinescu.
https://www.facebook.com/filotheu.balan/posts/460480197635878
Cineva se întreba zilele trecute cum adică s-au pregătit unii să infiltreze Biserica Ortodoxă. Unul din răspunsuri a apărut în formă tipărită chiar zilele acestea: prin neo-liberalism cosmetizat.
Sînt vreo 20 de ani de cînd am auzit de visul lui Teodor Baconschi de a integra modernitatea în Creştinism, aşa cum i se părea lui că Sfinţii Părinţi au integrat cultura antică în învăţătura Bisericii.
Cu siguranţă, afirmaţia că Sfinţii Părinţi au integrat cultura antică în Creştinism e falsă, deoarece, dincolo de faptul că, exasperaţi de atîtea discuţii şi rătăciri, autori ca Ioann Filoponos şi Sf. Ioann Damaschin au scris comentarii lămuritoare şi exhaustive la cîteva opere ale lui Aristotel, întregul peisaj intelectual mondial care se ocupă astăzi de Sfîntul Maxim Mărturisitorul nu reuşeşte să dibuiască sursele ideilor sale. Iar Sfîntul Maxim Mărturisitorul este unul din reperele de netrecut în ceea ce priveşte abordarea creştină a tuturor problemelor de viaţă şi gîndire ale vieţii umane. Cam atît despre integrare.
Întorcîndu-ne la "eroii" şi "operele" analizate într-o carte scoasă de curînd de un anume Alexandru Racu (despre care nu ştiu prea multe lucruri), e bine să nu se uite că ei şi ele sînt produsul gîndirii lui Andrei Pleşu, primul ministru al culturii după căderea regimului Ceauşescu, cel care de curînd are o singură grijă: cum să-şi infiltreze ideile şi oamenii cît mai la vîrful Bisericii Ortodoxe (pe unii îi vedeţi, de o vreme, la TV Trinitas, pe alţii sau aceiaşi îi puteţi vedea promovaţi de Mitropolia din Iaşi şi editura Doxologia, etc).
Unul dintre ei, care zilele acestea vorbeşte despre martirajul Bisericii Ortodoxe Române, tocmai ne îndeamnă, mai pe faţă, mai pe ascuns, să luăm în considerare şi holocaustul evreiesc. Da, ştiu, e complicat.
Revenind la maestru, între marile opere ale lui Andrei Pleşu, cartea sa despre parabolele Mîntuitorului Iisus Hristos este sumă de erezii, dincolo de cîmpii bătuţi cu măiestrie din autorii pe care i-a conspectat (pentru liniştirea tuturor, între autori nu este nici un Sfînt Părinte). Mă refer la ea, deoarece a beneficiat de lansări oficiale, organizate de mai mulţi dintre arhiereii Bisericii Ortodoxe Române. Dînd timpul înapoi, e ca şi cum arhiereii vremurilor respective le-ar fi publicat lucrările lui Marcion sau Iulian Apostatul.
Dar cine sînt eu să contest un asemenea "titan" şi şcoala sa de plagiatură gnostico-neoliberală?
O altă grupare, de inspiraţie aparent papistaşo-protestantă, încearcă, de ani buni, să vorbească în numele Bisericii lui Hristos venind cu idei marxiste în ambalaj de Vatican. O fi şi Al. Racu dintre aceştia? Aşa pare. Bineînţeles, există o dispută aprinsă între cele două grupări, dar cei din urmă au o expunere mai mică, deoarece nu realizează că neoliberalismul livrează neomarxism cu ceva sclipici pe ambalaj, motiv pentru care nu pot să nu-mi aduc aminte de o zicere a lui Anton Pann:
- Dacă nema putirinţă, ce mai titireşti gîlceava?
Ca să zicem lucrurile pînă la capăt, legătura dintre cele două grupări şi Creştinism este tot atît de profundă pe cît este cea a lui Al. Dughin cu Credinţa Ortodoxă.
Am, totuşi, o mulţumire, că dacă Dumnezeu va mai ţine această lume, din cauza secetei de gîndire din lucrările analizate în cartea lui Al. Racu, în vreo două generaţii nici măcar intelectualii acelei vremi nu vor mai şti cine au fost personajele despre care vorbesc aici, cum nici azi nu mai ştie nimeni ce au scris C.Dobrogeanu Gherea sau Eugen Lovinescu.
Prospectiv A-z .
Iata si reactia lui Alexandru Racu, cu care inclin sa fiu de acord in sensul ca parintele Balan n-a citit cartea:
În discuțiile referitoare la cartea mea intervine, în premieră, și o față bisericească (de la Mănăstirea Petru Vodă), care, asemeni altor comentatori neavizați, nu a citit nici el cartea. Diagnosticul la care ajunge părintele Filotheu este acela de (suspect de) marxism, și nu orice fel de marxism, ci din acela îmbrăcat în veșminte papistașe. Ținând cont că aceeași acuzație mi-a fost livrată (chiar într-o formă mai tranșantă) ieri de către un student al FSPUB, aplaudat de Tismăneanu, Stanomir și Aligică (acesta din urmă, citând din Eminescu, mă etichetează drept "ticălos"), sunt forțat să concluzionez că la FSPUB nu se studiază filozofia politică mai temeinic decât la Petru Vodă. Sau poate că se studiază, iar atunci singura explicație pentru astfel de intervenții rămâne ticăloșia.
În altă ordine de idei, n-ar fi rău ca prietenii și cunoscuții marxiști, care au citit cartea, să le explice acestor comentatori neavizați că nu este (și de ce nu este) marxistă. De fapt, cred că publicarea unui "Abecedar al Marxismului - Ce este și ce nu este Marxismul", ar reprezenta o contribuție esențială la cultura unei țări în care, pe fondul unei lupte anticomuniste fervente și ubicue, nici nu mai știm cu ce ne luptăm de fapt. Prietenul (marxist) Dan Chița a scris ceva de acest tip, o introducere în teoria economică marxistă (pe care încă nu am apucat să o citesc), dar s-ar putea să fie nevoie de ceva mai simplu și mai comprehensiv. Ca pentru cei săraci cu mintea, dar pricepuți la toate, deci nu foarte smeriți.
https://www.facebook.com/alexandru.racu.7/posts/10155438517241614
Prospectiv A-z .
https://www.facebook.com/cristian.pascu/posts/10207315640483825
Există în etică un exemplu simplu, dar revelatoriu, pentru ce înseamnă încălcarea proprietății private. Un bărbat își pune mîinile pe picioarele unei femei. Ea îi spune direct: Te rog să îți iei mâinile de pe picioarele mele. El replică: nu este treaba ta unde îmi pun eu mâinile!
Orice "trebuie" la persoana a doua este un act de agresiune. Înainte de a fi imoral, este un act, verbal sau chiar și numai mental, atunci cînd este doar gîndit, îndreptat înspre altcineva. Este agresiune în sensul tehnic și etimologic, (ad-) + gradus, "a păși către ceva". Părinții Bisericii numeau iuțime, mîinie, acea facultate naturală a omului care permite punerea în act a dorinței. În antropologia creștină, cele două facultăți, cea "poftitoare" și "irascibilă" sunt intim legate și considerate naturale. Problematică este direcția în care aceste facultăți naturale sunt manifestate, puse în act.
La persoana a doua, acest "trebuie" pune bazele unei politici sociale. De la relația între părinți și copii, soț și soție, un sat, un stat sau întreaga umanitate, normele impuse și/sau acceptate, îl conțin pe acest "trebuie". Inevitabil, vor apărea situații în care un bărbat își pune mâinile pe picioarele unei femei. La propriu și la figurat.
Spectrul justificărilor pentru "tu/voi trebuie" poate fi la fel de larg și dens ca diversitatea de opinii a celor care afirmă, agresează, acționează. Justificarea, ca și aruncatul unei pietre, are nevoie de un punct de sprijin și de o țintă. Punctul de sprijin poate fi, simplist poate, de câteva tipuri: 1) așa vreau eu; 2) așa vrea Dumnezeu; 3) așa vrem amundoi.
Am spus acestea fiindcă, pe de-o parte, reflectă simplitatea (în sensul de superficial) pregătirii mele în științe politice și economice, dar și pentru a da, timid, un context uman polemicii dintre Alexandru Racu și Horia-Roman Patapievici.
Teza lui Alexandru Racu în cartea lui, "Apostolatul antisocial", este aceea că după 1990, intelectuali de dreapta din România au propus idei și politici (neo)liberale cu justificare teologică creștină, în general, și creștin-ortodoxă în particular. Adică au susținut un "trebuie" pe principiul "așa vrea Dumnezeu".
Teza mea, în acestă critică, este că dimpotrivă. Dacă Patapievici, singurul dintre intelectualii criticați de Racu la care mă voi referi aici, folosește, într-adevăr, ca punct de plecare pentru "trebuie" antropologia creștină a omului Căzut, Racu este cel care, cu toate armele și ustensilele Bisericii și ale Sfinților Părinți, critică viziunea politic-economică a lui Patapievici. Și, în plus, face implicit apologia socialismului. Începând chiar cu acea caracterizarea a vieții primei comunități de creștini ca fiind de tip "comunist" fiindcă, nu-i așa, nu mai considerau nimic ca fiind al lor. Greu se poate accepta astăzi o astfel de etichetă, acest cuvânt, pentru a numi ce s-a întâmplat atunci.
În ceea ce privește justificările teologice, una este să spui că omul este căzut, lucru cu care poate fi de acord și un ne-creștin dintr-o perspectivă seculară, să spunem în raport cu o perioadă glorioasă din trecut, și alta este să arunci pe piață un set de idei despre ce trebuie să facă omul ca să se ridice. Și aici, Patapievici, în virtutea unui principiu afirmat explicit, este adeptul intervenției minime în viața individului. Este imoral, spune Patapievici, să iei ce nu este al tău. Și la modul cel mai intim, ce este al nostru este libertatea. Inclusiv libertatea de a deține de o 100 de ori mai mult decât minimum necesar supraviețuirii fără a da nimic altcuiva. Este imorală "arghiofilia", și Patapievici o afirmă explicit, dar este la fel de imoral ca tu, un terț, să iei din acel 100x și să dai săracilor.
Împotriva lui Patapievici, Racu își deschide capitolul dedicat acestuia cu faptul că Patapievici s-a declarat creștin-ortodox. Spun împotriva fiindcă, așa cum am spus mai sus, ideile lui Patapievici, deși conțin implicit sau explicit, premise creștine, ele sunt expuse conștient de faptul că nu sunt o predică de Duminică. Ceea ce greu se poate spune despre critica lui Racu. Încă de la începutul capitolului, cititorul este întâmpinat de Sfântul Ioan Gură de Aur, cu afirmația că "hoț era nu doar cel care își însușea proprietatea altora, ci și cel care nu-și împărțea proprietatea cu cei aflați în nevoi". De ce Ioan Gură de Aur? Fiindcă Patapievici îl citează spre sfârșitul cărții într-un context teologic. "Omul recent" este un mix de paragrafe care discută o mulțime de teme. Este, însă, justificată insistența lui Racu de a pune în legătură afirmațiile teologice cu cele economice ca și cum primele le-ar fundamenta pe cele din urmă? Da și nu, dar mai mult nu. "Da" fiindcă fac parte din viziunea asupra lumii a lui Patapievici, cu plusuri și minusuri, fără îndoială. Dar mai mult "nu" pentru simplul motiv că Patapievici propune o abordare minimal intruzivă. Adică, chiar dacă justificarea este mai mult sau mai puțin direct teologică, normele sunt minime, păstrează distanța și decența. Decență și distanță pe care, în principiu, și-o asumă și Biserica și Ioan Gură de Aur cu al său "hoț care nu-și împarte proprietatea". Una este să predici de la amvon celor adunați în biserică din proprie inițiativă, și alta este să iei 30-80-100% din venituri sau proprietăți cu amenințarea unor amenzi usturătoare sau închisoarea. Sau moartea.
De partea cealaltă, a stângii lui Racu, avem justificarea taxării fără milă a "capitalismului feroce", justificare care are două componente. Prima, fir roșu în întreg capitolul dedicat lui Patapievici, este grija pentru săraci. A doua, și aceasta de un roșu aprins în critica lui Racu, pofta de îmbogățire și lipsa de scrupule a capitaliștilor, care trebuie bine temperată prin taxare și impozitare. Și asta cu citate și exemple "bogate" din Sfinții Părinți, cu analize despre natura omului căzut, posibilitatea sfințeniei și a mântuirii.
Ori în primul rând, frapează permanenta scoatere la înaintare a săracilor ca victime ale capitalismului. Ai impresia că pe lume există doar antrepenori lacomi și bătrâni neputincioși sau persoane cu invalidități majore. Și prin asta, Patapievici este creionat grosier într-un promotor brutal al unui darwinism social fără milă, fără compasiune față de bătrâni, copii și artiști. Ceea ce, cred eu, este falacios de la un capăt la altul. Nici antreprenorii nu pot fi văzuți a priori ca niște parveniți corupți, nici ne-antreprenorii nu pot fi luați drept complet neajutorați. În fond, diferența între un antreprenor și un angajat, este aceea că unul are inițiativă iar celălalt nu. De aici proverbialul românesc "să ne dea statul".
Atât în cazul naturii căzute a omului, a viciilor personale transformate în virtuți sociale, și a altor teme, am senzația că Racu falsifică, uneori grosolan, textele din "Omul recent" pe care le citează. Sau, mai degrabă, le dă o interpretare interesată, lipsită, ironic, de simțul carității. Citind "Apostolatul antisocial" și comparând citatele cu textul original, simți o fractură, o rupere de ritm. Parcă Racu se ceartă, pe alocuri chiar prea cu patimă, cu un Patapievici care nu poate fi găsit deloc în "Omul recent". Alteori, după o scurtă prezentare a unei idei a lui, aștepând replica adresată direct acelei idei, ești surprins, neplăcut aș zice, de un larg excurs prin literatura de specialitate, fără să fie clar în ce mod este relevant acest lucru pentru critica adresată totuși lui Patapievici. Este acuzat în repetate rânduri de prietenii și "cumetrii" intelectuale, ca și cum, implicit, suntem vinovați de afirmațiile altora fiindcă, odată sau de mai multe ori, am băut o cafea împreună. Cum i se reproșează prietenia cu Mircea Mihăieș, care a fost amendat pentru niște afirmații brutale la adresa votanților asistați social. Sau cum este cazul ultimei părți a capitolului, unde cumva i se pun în cârcă lui Patapievici ideile unui alt libertarian care nici mai mult nici mai puțin susținea "legalitatea comercializării copiilor". Nu și moralitatea acestui lucru. Dar oricum ar fi, nu este relevant. Ideile politice nu decurg unele din altele ca în matematică. La orice pas poți accentua un aspect în defavoarea altuia pentru a alege un alt traseu deductiv. Sau poți pune stop unor consecințe aparent logice. "Logice" în sens informal, cum se spune în popor, adică. În sens riguros, mă repet, doar în matematică avem consecințe logice.
În concluzie, cartea "Apostolatul antisocial" este, de fapt, o apologie a socialismului, cu bogate și extreme, pe alocuri, justificări teologice, patristice și canonice. Dacă Biserica, în principal cea catolică, face pasul de se afirma în chestiuni sociale și economice, în fond umane, o face în virtutea faptului că mesajul ei oricum îl privește pe om. Totuși, așa cum scaunul spovedaniei este în principiu și în fapt opțiunea liberă a penitentului, la fel și mesajul Bisericii este și trebuie să fie o recomandare și nu literă de lege impusă polițienesc. Dar în cartea lui Racu, sub acoperământul unei critici și a unei analize, avem mai mult decât o recomandare în spiritul "grijei pentru săraci", ci un "concubinaj" între politicile socialiste, pe cât îmi este cu putință să înțeleg acest lucru, cu gândirea teologică creștină, cu care sunt mult mai familiar. Un concubinaj forțat, de tipul "nu este treaba ta unde îmi pun eu mâinile". Și ca să fie clar care sunt personajele, implementarea unor politici presupune, prin definiție, inițiativă și impunere, imixtiune și intruziune. Ca atunci când un bărbat își pune mâinile pe picioarele unei femei.
Prospectiv A-z .
Din nou, Alexandru Racu:
O recenzie a unui amic care n-a înțeles mai... nimic din cartea mea și, în plus, mai nimic din doctrina socială catolică pe care văd că o invocă la finalul intervenției sale.
Eu am arătat în cartea mea faptul că atât această doctrină, cât și organizarea politică a creștinătății apusene și răsăritene, se bazează pe principiul funcției sociale a proprietății, ceea ce implică legitimitatea intervenției statului, prin reglementare și redistribuire, atunci când această funcție socială nu este respectată așa cum se cuvine. De altfel, ideea se regăsește chiar și în Constituția României, țară unde, cu toate politicile neoliberale și libertariene promovate în ultimii 25 de ani de apostolii antisociali, se plătesc încă taxe pentru sistemul medical, pentru sistemul de învățământ, pentru asistență socială, și nu am auzit încă niciun ierarh BOR care să condamne această siluire strigătoare la cer a proprietarilor, inclusiv a celor care, ca să-l citez pe Cristi Pascu, au un venit chiar de o sută de ori mai mare decât cel mediu (poate vom auzi pe viitor, ținând cont de regruparea fostei drepte băsiste la Trinitas TV și Editura Doxologia).
Sigur, discuția referitoare la unde anume tragem linia dintre libertatea individuală și intervenția legitimă a statului în sfera economică se poartă de la caz la caz, ținând cont nu doar de componenta etică a problemei, ci și de condițiile social-istorice concrete și de componenta pragmatică a problemei (am scris asta, cât se poate de clar, în cartea mea). Însă nu există și n-a existat vreodată o etică a Bisericii care să afirme, în afara oricăror alte considerații, caracterul sacrosanct și inviolabil al proprietății private (asta e religia burgheziei), teză în sprijinul căreia aduc o mulțime de dovezi în volumul publicat, inclusiv acest citat din Ioan Paul al II-lea, care respinge, alături de întreaga doctrină socială catolică, „dreptul exclusiv la proprietate privată asupra mijloacelor de producţie ca «dogmă» de necontestat a vieţii economice".
Așa stând lucrurile, este dreptul amicului Pascu să prefere etica socială a lui Patapievici, socotind-o superioară. Eu în cartea mea doar am arătat (cu zeci de trimiteri bibliografice, pentru numele lui Dumnezeu!) că această etică este complet diferită de doctrina socială catolică sau de etica pe care se fundamenta organizarea socială a creștinătății răsăritene și apusene înainte de nașterea și triumful religiei burgheziei (lucru pe care nu îl spun numai eu, ci chiar Ludwig von Mises, sfântul părinte al neoliberalismului pravoslavnic autohton!). De aici și intersectarea, nicidecum suprapunerea (am specificat în mod clar și detaliat deosebirile), dintre această tradiție și aspirațiile socialiste din cadrul modernității.
De fapt, cazul amicului Pascu este cazul tipic de om neinformat, și, mai grav, refractar la informare, care își reinterpretează propria tradiție în lumina învățăturilor pe care le-a asimilat de la idolii forului postcomunist. Și când tu muți discuția pe surse, inclusiv textele contemporane de doctrină ale Bisericii Catolice și Bisericii Ortodoxe, el doar repetă poezia învățată de la Patapievici.
Cât privește grila hermeneutică aplicată a acestuia din urmă, nu l-am blamat pe el pentru idei pe care nu el personal le-a formulat, nici pentru că a băut cafea cu nu știu cine (de altfel, eu și amicul Pascu bem bere împreună în mod frecvent), ci doar am subliniat vecinătățile instituționalizate care cimentează un anumit cerc intelectual dominant în spațiul românesc postcomunist, precum și consecințele logice ale unor principii de gândire, nu întotdeauna asumate până la capăt.
În orice caz, un început de dezbatere, pentru care îi mulțumesc lui Cristi Pascu, cu atât mai mult cu cât, până acum, dezbaterea s-a rezumat la etichetări infantil-injurios-infamante, cu binecuvântarea domnilor Aligică, Stanomir și Tismăneanu.
https://www.facebook.com/alexandru.racu.7/posts/10155438134756614
Smaranda Dobrescu Cu cat mai multe critici si pareri diferite, cu atat cartea va deveni incitanta si isi va deschide propriul ei drum Alexandru este destul de matur incat sa nu-l perturbe criticile nefondate. Numarul cititorilor curiosi se va inmulti. Astept ca Patapievici & comp sa se pronunte direct si nu prin elevi silitori si devotati. Alexandru se va descurca de minune replicandu-le celor de care s-a ocupat in carte.
Smaranda Dobrescu Dupa cum ma asteptam, apostolii lui Basescu sau interpusi au facut plangere la Editura Tact in legatura cu publicarea cartii "marxiste " a lui Racu. De altfel toti cei care au criticat cartea au folosit acest argument. Semn ca scrierea lui Alexandru deranjeaza si cartea trebuie cumparata pana nu va fi retrasa din librarii. Se poate intampla, cu toate bunele intentii ale editurii..
Editura Tact
4 hrs ·
Pentru a înlătura o neînțelegere persistentă îl legătura cu cartea lui Alexandru Racu „Apostolatul antisocial" pe care am publicat-o de curând, dorim să facem o scurtă precizare: nu este în nici un caz vorba de un volum marxist. (Nu că ar fi vreo problemă cu publicarea de volume marxiste, dar lucrurile trebuie puse și spuse corect.) Dacă ne referim doar la autorii români, am publicat cărți relevante din perspectiva dezbaterilor sociale, politice, culturale actuale, scrise de autori și autoare cu diverse convingeri și competențe, cu condiția minimală ca toate acestea să nu fie reacționare din punct de vedere socio-politic. Astfel, pentru a da doar câteva exemple, am publicat cărți semnate de Cornel Ban (social-democrat), Mihai Goțiu (liberal) sau Ștefan Guga (marxist), iar pe viitor vom continua să susținem diversitatea tematică și ideologică, atâta vreme cât e vorba de una progresistă.
Preda Mihailescu Cam alimbicata analiza - pentru a eluda un fapt ce se poate enunta destul de simplu. Patapievici fara a avea mari convingeri crestine, a facut abuz de teologie in operele sale din anii '90 pentru a spori atractivitatea a ceea se vindea mai intai ca "idei" si s-a desvaluit in timp a fi ideologii si aparaturi economice de furt global.
Vorba lui Steinhardt, daca se reaminteste ca 2+2 continua sa fie egal cu 4, pe urma se poate complica mesajul dupa plac. Daca se explica de ce Patapievici pe o scurta durata de timp s-a trezit crestin si speculativ teologic, pe urma se poate comenta. Dar sa amintim mai intai clar: el nu specula sau isi punea intrebari, el urmarea un scop, si aducea silit argumente unor concluzii prestabilite. SIMPLU!
Smaranda Dobrescu Asta ii imputam toti: folosirea si specularea credintei ortodoxe in scopul consolidarii politice a lui Basescu si a neoliberalismului infloritor.
Preda Mihailescu Smaranda Dobrescu @ Da - probabil ca Basescu nu era scop, ci efect colateral. Miza este foarte generala - si ramane, Basescu in sus sau in jos. Dovada ca si Patapievici a ramas :-(
Smaranda Dobrescu Daca accept asa ceva, desi m-as simti jenata pentru ei sa-i vad aduland un alt presedinte , atunci ar trebui sa-i simplific si mai mult si sa admit ca sunt doar oportunisti fara nici un crez...
Preda Mihailescu Smaranda Dobrescu @ Realitatea in care traieste este cea Romaneasca pe care o detesta nu numai in contingent, ci cum a facut-o clar de multe ori, in esenta. Daca ar fi sa ii concedem o credinta dincolo de oportunism si egocentrism (mai aproape cred de realitate), atunci pare ca a renuntat de mult sa caute orice firisor de apropiere intre lumea reala si ce va fi crezand. Si atunci ne intrebam ce mai cauta acolo?
Smaranda Dobrescu Avem oare vreo justificare sa-i concedem vreo credinta?
Preda Mihailescu Smaranda Dobrescu @ Avem oare vreun interes sa cautam in desert? Pentru sufletul sau este in general fiecare raspunzator - mai cu seama cand nu se poate vorbi de posibilitatea vreunor indemnuri fratesti la pocainta sau macar prudenta...
Rizea-manea Marius Asistam neputinciosi la o teoretizare a nimicului ,a implementarii aberatiei valorice ...in toate domeniile vietii noastre cotidiene ....Suntem o societate in disolutie accelerata ,in care nu mai conteaza cine ce si de ce suntem ,prea ocupati fiind sa fim ...altcineva sau cum vor altii....dar cu pretentii ca am mai semnifica altceva decat niste coduri numerice ....
