Gheorghe Gradinaru shared Adrian Severin's post.
Un tur de orizont geo-politic
Crimeea este pierdută! Atenție la Transnistria! Păziți Bugeacul!
Rusia a înțeles încă din timpul lui Petru cel Mare importanța ieșirii la mările calde și, în acest sens, importanța ieșirii la Marea Neagră. O asemenea gândire strategică impunea controlul Crimeii și, o completare esențială, prezența la gurile Dunării.
Peninsula Crimeea a fost anexată de Ecaterina a II-a în 1783 (fapt succedat în 1792 de anexarea Transnistriei) iar mai târziu, în 1812, sub țarul Alexandru I, Rusia a primit de la Imperiul Otoman Basarabia (mai exact Bugeacul) și astfel a devenit riveran al Dunării. Războiul Crimeii (1856) a fost o confruntare strategică între Occidentul european aliat cu Turcia otomană, și Rusia, cu scopul eliminării influenței rusești din Europa prin limitarea prezenței ei navale și teritoriale în Marea Neagră. La Congresul de la Paris, care i-a urmat, Occidentul victorios a împins Rusia dincolo de porțile Europei restituind Basarabia (județele Cahul, Bolgrad și Ismail) Moldovei și interzicând, astfel, Țarului controlul asupra celei mai lungi și mai strategice căi de comunicație fluvială europeană, artera danubiană. Rușii au revenit, însă, în Europa profitând de grațiile Reichului german, prin recuperarea Basarabiei și, în consecință, întoarcerea la gurile Dunării, la Congresul de la Berlin (1878), cu sprijinul cancelarului Bismark. Basarabia întreagă (mai precis teritoriul dintre Prut și Nistru incluzând Bugeacul) s-a unit cu Regatul României în 1918, la finele Primului Război Mondial, iar Pacea de la Versailles nu a anulat actul unirii, cu singuranță văzând în România Mare o parte semnificativă a "cordonului sanitar" protejând Europa de Rusia sovietică. Aceasta, însă, prin acțiunea în forță a lui I.V. Stalin, a luat înapoi Basarbia cu asentimentul Germaniei naziste în 1940 și încă o dată (după paranteza celui de al Doilea Război Mondial) în 1944, cu asentimentul SUA și Marii Britanii. Ulterior, Basarabia (Bugeacul) și Crimeea au fost transferate RSS Ucrainene, considerată a fi perfect integrată universului geo-strategic rusesc, cultural indestructibil legată de Rusia și politic definitiv loială acesteia.
Autodeterminarea Ucrainei în 1991 a lăsat Rusia fără aceste atuuri strategice (cu excepția istoricului port Sevastopol unde flota militară rusă a rămas în baza unui acord ucraineano-rus cu durată limitată) pentru dobândirea și păstrarea cărora luptase sute de ani și care făcuseră obiectul unui cvasipermanent contencios geo-politic cu Occidentul european. Cine putea oare crede că Moscova va accepta la infinit o asemenea situație? Mai ales dacă voia să redevină (așa cum este cazul în prezent) o super-putere europeană și globală.
Acum să privim puțin în jur. Frontul georgian este stabilizat după înlocuirea aventurierului Mihail Shakashvili cu un succesor mai flexibil dacă nu chiar rusofil, cu Abhazia și Osetia de Sud bine fixate la cheiul rusesc după ce Europa și SUA le-au abandonat acolo în urma "medierii" lui Președintelui Nicholas Sarkozy. Armenia a eșuat în tabăra euro-asiatică. Azerbaijanul este izolat; prea departe de SUA și părăsit de UE. Turcia, tot mai înstrăinată de America și mai iritată de duplicitatea europeană, este prinsă în scandaluri interne (foarte probabil inflamate și din afară) și în conflictul sunito-shiit din vecinătatea sa sudică. Frontul belarus este asigurat din punct de vedere rusesc, nu atât de regimul lui Aleksander Lukashenka cât de refuzul în același timp dogmatic și indecis cu care Occidentul a tratat Minskul. Balcanii de Vest se cutremură dinnou în Bosnia (poate nu cu totul întâmplator și nu fără legătură cu nevoia unei diversiuni care să acopere criza ucraineană) dar unde de șoc se simt și în Macedonia, Kosovo și Serbia (aceasta din urmă împinsă cu fundul în mai multe luntrii de miopia politicii occidentale și de aceea foarte dispusă să joace oricând cartea rusă de care rămâne dependentă). Ungaria a trecut pe tăcute de partea Rusiei unde național-populismul lui Victor Orban primește oxigenul economic vital pentru ambițiile sale politice. Germania este moartă după energia și piața ruse, fără de care poziția sa dominantă în UE riscă să se prăbușească. SUA nu se pot dispensa de sprijinul rusesc în chestiunea iraniană, în Orientul Apropiat și chiar în Asia Centrală și Balcani. Marea Chinei fierbe, reafirmarea ambițiilor de putere ale Japoniei trebuie gestionată iar peninsula coreeană oferă motive de alertă aproape cotidiene la Washington. În plus Olimpiada de la Soci s-a terminat cu bine.
Nu este oare acesta contextul ideal în care Vladimir Putin poate și trebuie să tranșeze problema ucraineană; sau eventual chiar pe cea ucraineano-moldavă (adică inclusiv criza transnistreană)? Nici o sancțiune internațională - economică sau politică - nu valorează mai mult pentru Putin pe termen scurt decât profitul rezultat din tăierea nodului ucrainean; pe termen lung va câștiga cel obișnuit să reziste mai mult la "durere", adică tot Rusia. Așadar, dacă nu acum, atunci când? Dacă nu el, atunci cine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu