Smaranda Dobrescu shared Adrian Severin's post.
Tăcerea Maidanului
Imediat după anunțarea rezultatului alegerilor prezidențiale din Ucraina și acceptarea lui de către principalii competitori, m-am dus să văd reacția Maidanului; respectiv reacția protestatarilor încă rămași în tabăra baricadată din centrul Kievului, din care a început procesul de demolare a regimului instalat după așa zisa "revoluție portocalie" din 2004 (consumată tot în Maidan) și continuat prin "restaurația de catifea" încarnată de fostul președinte Victor Ianukovici.
Teoretic acest proces revoluționar ar fi trebuit să se încheie cu alegerea democratică a unui nou șef de stat. Va valida Maidanul actul de încheiere a revoltei și întoarcerea la normalitate? Iată întrebarea la care voiam să aflu răspunsul în de acum celebra piață kieveană. Voi găsi acolo euforia izbânzii sau furia celor cărora victoria le-a fost confiscată?
Ei bine, Maidanul tăcea. O tăcere grea și grăitoare. Pregărindu-se să petreacă o altă noapte sub corturile lor prăfuite, lângă plitele de campanie pe care tocmai își gătiseră o cină frugală, în spatele "gardurilor" construite din anvelope uzate, scânduri luate cine știe de unde și pietre scoase din caldarâm, oamenii se mișcau muți cu gesturi parcă filmate cu încetinitorul sau stăteau gânditori cu privirile în pământ.
Pe de o parte, era tăcerea celor care știu că o eventuală întoarcere acasă înseamnă abandonarea statutului de erou. Ca să iei hotărârea de a reveni în anonimatul unei existențe gri ai nevoie de argumente foarte puternice.
Pe de altă parte, tocmai aceste argumente lipsesc. Cu cuvintele lor mi-au împărtășit convingerea că se află în fața unei poteomkinade revoluționare, a unei schimbări de timp ghepardian menită a ascunde tocmai lipsa de schimbare. Coreografia schimbării este atât de impresionantă tocmai spre a oculta faptul că nimic nu se schimbă. "Alte măști, aceeași piesă!"
O candidată, doctor de meserie și activist social, a cărei imagine publică s-a clădit chiar în focul revoltelor și care era un autentic candidat al Maidanului, abia dacă a obținut câteva procente din voturi. Probabil mai puțini au fost cei care au votat pentru ea decât cei care au fost gata să moară pentru demnitate și libertate pe baricadele Maidanului.
Am întrebat-o cum explică fenomenul? Mi-a răspuns că nu a avut bani, că și-a organizat campania numai cu voluntari și că oligarhii, cu mijloacele lor de dezinformare și manipulare a opiniei publice (inclusiv cu controlul asupra mass media), au reprezentat o concurență de neînvins. Rezultă că adevărații revoluționari sunt doar o minoritate și că puterea banului bate orice elan revoluționar. Nu este nici o noutate în aceste observații dar e bine să nu uităm aceste realități.
Ele au tutelat întregul exercițiu electoral ucrainean. Într-un splendid gest de conștiință națională, ucrainenii au venit la vot, în ciuda faptului că oferta politică nu i-a convis de fel, pentru a arăta că sunt cetățeni și prin aceasta că împreună sunt o națiune, că națiunea ucraineană există.
Declarațiile practic tuturor celor cu care am vorbit erau, la prima vedere, aberante, schizofrene. Ca și în România, cu toții și-au exprimat disprețul și neîncrederea față de întreaga elită politică a țării și de toți reprezentanții ei înscriși pe buletinele de vot. Cineva a spus cu subiect și predicat că și la aceste alegeri se întrec vechile "clanuri oligarhice" care nu sunt interesate nici de binele Ucrainei nici de valorile europene (cu excepția, desigur, celor financiare). A-i numi pro-europeni este o eroare. Ei sunt pro-ucraineni numai în măsura în care vor ca în spatele frontierei ucrainene să se apere de concurența oligarhilor ruși și în dezordinea neo-feudală ucraineană să scape de rigorile "democrației controlate" a Kremlinului, precum și dacă astfel, din rațiuni geo-politice, pot beneficia de accesul la piața unică europeană și la banii europeni.
De ce stați atunci la cozi interminabile și într-o căldură zăpușitoare spre a vota pe unii care nu vă plac? - am întrebat. Răspunsurile au fost diferite, în funcție de nivelul de pregătire și de stilul de exprimare al fiecăruia, dar sensul lor a fost unic: pentru ca lumea să afle că aici trăiesc ucraineni care vor să fie ucraineni asumându-și conștient această identitate. Pentru o națiune a cărei identitate este pusă sub semnul întrebării, de vecinul răsăritean, Rusia, dar și de către mulți occidentali, a vota este un gest identitar, o afirmație identitară.
Interesant este că sub amenințarea dezmembrării, mulți cetățeni ai Ucrainei - în special de etnie rusă, rusofoni, din familii mixte sau familii despărțite de granița ruso-ucraineană - au trăit o dramă identitară. Ei au fost obligați să afle cine sunt, care le este identitatea. Nu cea culturală ci aceea civică. Opțiunea pentru identitatea ucraineană a fost oficializată cu ștampila de vot. Etnici ucraineni, ruși, tătari, polonezi, evrei, români, în fața amenințării neo-imperialismului rusesc au declarat hotărât că sunt cetățeni ai statului Ucraina.
Cetățenii români neavând, deocamdată, o amenințare similară, nu simt aceeași nevoie identitară, aceeași nevoie de a se afirma ca națiune. Acea națiune primită în dar de la înaintași și care, asemenea oricărui dar de care ești nemulțumit, potrivit zicalei, ți se poate retrage oricând.
Acum la Kiev, observatorii internaționali se pregătesc de conferința de presă. Vom spune că alegerile au produs un președinte suficient de legitim spre a putea reforma statul, a face ca integrarea în UE să avanseze și a negocia un nou consens național și internațional. În rest, un oligarh pleacă altul vine iar noi suntem mulțumiți a crede că "oligarhul nostru" (al Occidentului euro-atlantic) este mai bun decât "oligarhul lor" (al rușilor), fără a băga de seamă că oligarhia nu are prieteni sau inamici (veșnici) ci numai interese (veșnice).
La despărțirea de colegii care au plecat mai repede le-am spus: "Să ne vedem cu bine la Kiev la următoarea revoluție!"
În acest timp Maidanul tace! Este oare liniștea de după furtună sau liniștea de dinaintea unei noi furtuni? Probabil amândouă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu