Un Prospectiv mă întreabă: "De ce nu se stie de ce s-a imprumutat Romania in 2009 si statisticile PNB-ului si altele de gen sunt atat de contestabile?"
De ce nu știm? Pentru că lipsa de transparență a devenit o parte a sistemului de administrare a statului și de conducere a societății; alături de dezinformare și manipulare, de managementul prin criză, dezbinare și isterie, precum și altele asemenea.
Transparența (transparency) și răspunderea (accountability) sunt, alături de controlul reciproc al puterilor și echilibrul acestora prin contraponderi (checks and balancies), trăsăturile sau dimensiunile esențiale ale unei democrații. De departe mai importante decât alegerile libere și corecte. Aceasta cu atât mai mult cu cât cele dintâi carcaterizează viața democratică în fiecare zi, în timp ce cele din urmă se produc doar din când în când. În consecință, lipsa transparenței, acompaniată în mod inevitabil de lipsa de control public asupra actului de decizie și, pe cale de consecință, de lipsa de răspundere a decidentului politic față de societate, dovedesc deteriorarea democrației românești, ruptura dintre sfera politicului și societate. Prin politizarea justiției, subordonarea reală a legislativului față de executiv și a acestuia față de partide devenite tot una cu statul - dar nu statul modern ci cel feudal dacă nu chiar tribal - separarea puterilor, specifică democrațiilor moderne, a fost înlocuită de monopolul puterii de tip oligarhic și separarea politicului de social.
Cum puterea politică nu se poate exercita numai prin mijloace de forță (forța brutală neputând fi, de altfel, utilizată, decât pe perioade relativ scurte), ea se impune prin dezinformare, manipulare, propagandă, intoxicare, spălarea creierelor etc. În acest sens statistica devine un instrument. Nu un instrument al informării ci unul al dezinformării. Cu cât democrația se va deteriora mai mult cu atât datele statistice vor fi mai contestabile și mai puțin credibile.
Dezinformarea societății este una dintre metodele cele mai eficiente pentru manipularea ei și prin aceasta, pentru ținerea ei sub control. Din câte știu, o asemenea opacizare premeditată a realității privește nu numai eșecurile ci și succesele. Căci puterea are nevoie de supuși care să-și ignore bolile dar care să fie și deprimați de obsesia unor false maladii incurabile. Ambele - beatitudinea și depresia - îndeamnă la inacțiune și fac credibile atât mesajele mesianice cât și pe cele apocaliptice, permițând schimbarea actorilor (oligarhilor) în folosul perpetuării piesei (oligarhiei).
Astfel, pe de o parte, asistăm la compromiterea actului de justiție și prin aceasta la coruperea luptei împotriva corupției. Nemaipuând ști cine este corupt și cine nu, omul de rând își pierde încrederea în capacitatea lui de a raționa și acționa, retrăgrându-se în cele din urmă în inacțiune și izolare. De asemenea, cum speranța moare ultima, el este dispus să creadă în profeții mincinoși și să îi răstingească fără judecată pe apostolii binelui și dreptății. Devenită mijloc iar nu scop, eradicarea corupției este ceața care îi ascunde pe oligarhi și ghilotina care îi decapitează pe democrați.
Pe de altă parte, am constatat recent că sunt ascunse de ochii lumii și statisticile care scot în evidență tendințele de reindustrializare (pe cale naturală) a țării, cele de restabilire a echilibrelor macro-economice sau cele de accelerare a creșterii. De ce? Este nevoie de speranța reziduală care duce la resemnare și așteptare iar nu de speranța tonică împingând la acțiune și la critică. Este nevoie ca masa să îi urmeze pe lideri de teama mai răului iar nu să îi evalueze în căutarea mai binelui. Este nevoie de o națiune care să nu creadă în puterile ei și de aceea, ajunsă la disperare, să se predea primului venit să o conducă - mai exact să o domine.
Iată de ce nu putem decât specula în legătură cu rațiunile împrumutului din 2009. Părerea mea este că acel împrumut era "necesar" întrucât, pe fondul crizei financiare izbucnite în SUA și extinse repede în Europa și în lume, proasta reputație de care se "bucura" România ar fi putut crea o neîncredere nejustificat de mare față economia românească și în special sectorul său bancar, împingându-o artificial spre faliment. Am fost siliți, din cauza stereotipurilor negative construite în timp îndelungat, despre noi și cu complicitatea noastră, să solicităm un program de salvare real pentru un naufragiu virtual pe care aparențele îl făceau iminent.
Îmi aduc aminte despre o discuție purtată atunci într-un grup select de colegi din PE. Tocmai se aprobase creditul de salvare pentru Ungaria. Pe acest fond un distins eurodeputat olandez a afirmat că ar trebui să ne pregătim spre a face ceva similar și pentru România. Dacă Ungaria, cu reputația ei excelentă, ajunsese cu apa la gură, România trebuia să fie deja pe fundul lacului.
Tot atunci, ca membru în Consiliul de consultanți ai unui mare grup bancar internațional, am fost invitat să prezint o evaluare asupra perspectivelor economice ale statelor membre ale UE în condițiile de contagiune ale crizei financiare. Am arătat atunci o hartă a Europei în care am marcat evoluțiile probabile cu simbolurile folosite în buletinele meteorologice. Mare a fost mirarea interlocutorilor când au văzut că prognoza mea pentru România era de cer variabil (soare și nori), în timp ce în Ungaria sau Grecia dar și în Italia și Spania era prognozată furtuna. Astăzi se poate constata că am avut dreptate. Dacă românii nu o simt poate foarte tare este pentru că pe de o parte, nu se compară cu ceilalți ci numai cu propriile lor așteptări iar, pe de altă parte, pentru că beneficiarii principali ai acestei situații sunt corporațiile străine care dețin filialele de pe teritoriul românesc. Devenită din stat teritoriu, România nu mai are economie ci este doar un teritoriu care găzduiește capitaluri străine.
De aceea se mai poate specula că românii s-au împrumutat în 2009 și spre a capitaliza sau a garanta din buzunarul lor sucursalele și filialele băncilor străine operând aici. Ne amintim că atunci la un moment dat apăruse riscul ca banii luați cu împrumut de la FMI și dați băncilor-fiice din România, să fie transferați băncilor-mamă din vestul UE spre salvarea acestora pe spezele contribuabilului român, chemat să restituie apoi împrumutul. Cum puteți crede că asemenea operațiuni s-ar fi putut face în mod transparent, la vedere, sub privirile marelui public? Asta poate într-o democrație dar democrația românească a murit (cel puțin clinic).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu