Pe facebook: Urmarile tranzitiei noastre

duminică, 23 octombrie 2016

Urmarile tranzitiei noastre

Urmarile tranzitiei noastre – 1 septembrie 2016

Durerea majoră- și pe undeva și cercul vicios al acestei tranziții- e faptul că noi nu mai avem nici industrie și nici economie proprii. În aceste condiții poți tu să fii și cel mai artizan dintre artizani sau meseriaș dintre meseriași- că n-ai ce face, n-ai un target căruia să i te adresezi. Văd acest lucru foarte clar în domeniul meu- adică în protecția muncii. Există n firme care oferă servicii câh la prețuri foarte mici- în timp ce în spate e un șerpăriș groaznic (plagiatorii sunt mici copii) cu firme și PFA-uri care caută instrucțiuni pentru meseria cutare și dacă n-are cineva să le dea să copieze de undeva. Pe de altă parte firmele mari- care sunt în general multinaționale- vin cu serviciile de securitate de la mama lor - iar legea românească cea laxă și prietenoasă până la nivelul că și-o cere (nu intrăm în amănunte că nu e peste ora 24) permite auto-evaluarea făcută de alde Colectiv și fiul. Deci să fie cea mai mare concurență- dar să fie întâi o industrie pe care să contezi și căreia să-i poți oferi produse și servicii.
Evident că aici se va găsi un înțelept neocon care va zice "Bine, dar ar fi normal să intri pe piața UE și să-ți dovedești abilitățile acolo". Uite că nu, stimate neocon. În primul rând că legislația- orice fel de legislație- nu e unitară. Și în al doilea rând pentru că- ca să faci o treabă ca lumea- ți-ar trebui o cercetare de piață- să spunem în Germania sau Franța sau UK- combinată cu o cercetare de legi și de norme- care ție, particular sau IMM nu ți-e la îndemână. Să mai spunem și că cei din piețele UE nu sunt chiar de ieri-azi și au și ei maaarea majoritate a produselor și serviciilor pe care le putem noi oferi.
Deci- punem și noi de o economie, ceva, cumva ? Măcar 1/10 din ce era pe vremea lui Ceașcă...

Prospectiv A-z .
In actualele conditii, NU! In opinia mea, parametrii viitorului Romaniei sunt schitati aici:https://www.facebook.com/groups/AtelierGP/permalink/1210074819056097/

Adica va creste gradul de indatorare pana cand se va privatiza totul si statul va fi inlocuit de o suita de contracte comerciale cu clauze abuzive.

Majoritatea trebuie sa redescopere solidaritatea!

Stefan Kovacs Așa cum ziceam mai demult- la un moment dat statul român va descoperi cu groază că nu mai are nimic. Da nimic nimic- decât poate palatul Victoria- deși sunt sigur că se vor găsi băieți să deschidă vreo șaormerie ceva pe-acolo. Apoi șeful statului (cine va fi) o să fie vizitat de un grup de investitori care îi vor cere politicos să-și ia jucăriile și să se care...

Prospectiv A-z .
Cred ca cei care reprezinta nominal statul au aflat deja ca statul nu mai are nimic. Ei sunt doar paratraznete de protocol.

Tzara mai are insa, dupa tzara umbla creditorii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

duminică, 23 octombrie 2016

Urmarile tranzitiei noastre

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv