Pe facebook: Terapia de șoc a capitalismului imperial

vineri, 28 octombrie 2016

Terapia de șoc a capitalismului imperial

Cu se cheamă asta. Terapia de șoc a capitalismului imperial. Dar nu e bai, l-avem pe Pleșu, el ne asigură mântuirea vorbând cu Hristos.

Falimentarea României. Lista celor 1256 de mari întreprinderi distruse în 25 de ani - adevar.tv

Dacă până în 1989 România avea câteva sectoare industriale care concurau cu orice firmă din Vest, după evenimentele din decembrie lucrurile s-au schimbat…

adevar.tv

Comments

Mihai Ion Turcu Industriile romanesti, proprietate publica, au fost demolate programatic prin simulacru de faliment.

Ioan Sorin Leoveanu Nu cred ca s-a dorit distrugerea industriei din motive politice, ar fi prea frumos sa fie asa. Sunt sigur ca s-a realizat aceasta performanta din lacomie si asta a necesitat crearea de adevarate retele de "capusare" care au lasat in urma ceea ce se vede cu ochiul liber. Acum se storc capusele intre ele si a inceput sa doara si sa se toarne la DNA cu furie. De fapt a cam disparut "obiectul muncii".

Smaranda Dobrescu Majoritatea privatizarilor marilor unitati au inceput prin impunerea de catre UE a reducerii productiei uneori pana la 10 %. Au urmat impunerea unor preturi mici de vanzare pentru a ramane competitivi ca in final sa nu se mai poata plati lucratorii iar privatizarea sa apara ca solutia unica. Unele unitati performante, unice in zona au fost cumparate doar pentru a inlatura concurenta si a le desfiinta sau vinde pe doi lei. Avem aici un exemplu prin care se vede cum a disparut industria siderurgica cu ajutorul activ al rusilor si al lipsei noastra de viziune:
ROMÂNIA FURATĂ. Cazul Mechel – cum au ajuns rușii să controleze mare parte din siderurgia românească,

Cazul industriei de aluminiu sau al celei metalurgice sunt la fel de revoltatoare. Rusii au fost prezenti la decaderea noastra.

http://www.digi24.ro/.../romania-furata-cazul-mechel-cum...

ROMÂNIA FURATĂ. Cazul Mechel – cum au ajuns rușii să controleze mare parte…

digi24.ro

Mihai Ion Turcu Si in felul acesta am ajuns piata de desfacere de produse alimentare si furnizori de munca ieftina. Acuma vindem pamantul si resursele neregenerabile si padurile. Am vandut si transportul de energie. Se va vinde CFR, Portul Constanta si Aeroporturile. Am vandutr reteaua de banci. Ce se realizeaza ca profit in Romania se exporta.Pentru uz curent creste datoria suverana si platim dobanzi. Capitalul romanesc nu se dezvolta, IMM se scufunda.Guvernele administreaza doar sub control extern o societate cu 40% saraci.

Smaranda Dobrescu Ne inecam intr-o mare de luciditate. ..

Mihai Ion Turcu Smaranda Dobrescu @Venerez limba germana , in special cuvantul "NEIN!"

Smaranda Dobrescu Mihai Ion Turcu "Nein-ul" german comporta si un timbru adecvat. Va recunosc dreptul de a-l intrebuinta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

vineri, 28 octombrie 2016

Terapia de șoc a capitalismului imperial

Comments

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv