Pe facebook: Să ne aducem aminte de Ţigareta 2

vineri, 1 iulie 2016

Să ne aducem aminte de Ţigareta 2

Gheorghe Gradinaru

O poveste in care mai important decat stirea ca atare este ce se ascunde in spatele ei
"Să ne aducem aminte de Ţigareta 2
Poate aţi uitat: un expeditor, rămas necunoscut până astăzi, anunţă că în noaptea de 16/17 aprilie 1998, un avion ucrainian, aterizat pe Baza Militară Otopeni, ar fi adus un transport consistent cu ţigări de contrabandă. Presa preia subiectul, îl dezvoltă şi. România este scoasă de pe piaţa (ilegală) de armament. Singura piaţă adevărată, spun unii. Se închide Fabrica de armament de la Mizil.Această fabrică a fost redeschisă după intrarea în NATO.

Cine ne-a scos de pe piaţă în 1998 ne-a făcut cadou o felie din ce-am avut cândva. Aşa spun cârcotaşii. Truţulescu, fostul comandant al Unităţii de Cercetare Diversiune Buzău, a fost personajul cheie care consimţit să plătească pentru fărdelegile Statului de Drept, rămas cu obrazul curat. A "dispărut" câteva zile, şi-a negociat viitorul, s-a predat, a primit 7 ani de puşcărie, a executat 5 şi acum face bani pe bandă rulantă la Predeal. În presa acelor vremuri a apărut un interviu dat de un fost general al armatei române care a explicat cum funcţionează piaţa ilegală de armanent. Pe scurt: o armată are un milion de cartuşe care expiră în 5 luni de zile. Ai două variante de valorificare: 1) le tragi în poligon sau 2) le exporţi într-un teatru de război (ilegal). Un cartuş care valorează 1 dolar îl vinzi acolo cu 7 dolari, dar nu primeşti dolari, ci cafea, ţigări şi wishky. Marfă.
Pe Otopeni Militar sosise un transport cu ţigări. Omul de legătură care intermedia afacerea a reuşit să plece din România şi a trăit, la vedere, în frumosul oraş Monaco.Nu-i mai reţin numele, era un om de afaceri evreu. Statul de Drept l-a făcut uitat. N-a fost urmărit precum Omar Hayssam. O fi fost manipulată presa în anul 1998? Dacă da, să fi luat atunci SRI-ul decizia de a plasa acoperiţi în redacaţii pentru a preîntâmpina asemenea manipulări? Desigur, traficul de armament trebuie combătut, dar trăim într-o lume ideală? În ce lume trăim?
Revenim la HEXI PHARMA. Un ziarist român ia la ţintă o firmă românească producătoare de dezinfectanţi, ignorând dezinfectanţii livraţi pe piaţă de multinaţionale. De unde o fi avut pontul? De la un expeditor "de bine" rămas necunoscut? Cătălin Tolontan nu este un ziarist prost, este chiar foarte bun, şi sper să realizeze că dacă rămâne cu investigaţia doar la Hexi îşi asumă rolul de unealtă a unor interese străine."

Comments

Stefan Kovacs Hmmm...Țigareta II a lovit clar și precis în Milică. După - toată lumea s-a uitat cam strâmb- și au început să se ducă lucrurile în jos...

George Serban Tolontan nu face investigatii, lucreaza doar la pont.

Mihai Ion Turcu Ce inca este complet neclar tine de fondul problemei. Nu avem probe directe car sa ateste calitatea produselor Hexifarma.

Stefan Kovacs Lipsește în mod curios un referențial. Pe vremuri se numea STAS. După Revoluție am devenit mai ”deștepți” și am constatat că aceste STAS-uri ”îngrădesc” libertatea.

Mihai Ion Turcu Sunt formulate suspiciuni privind firma Hexifarma. ca ar fi mputut fi o firma romaneasca atat de normala cat poate fi o firma romaneasca nu se ia in considerare. Experienta ne arata ca firmele romanesti au fost si sunt eliminate de pe piata.

Prospectiv A-z:
Despre ce cifra de afaceri vorbim in cazul HexiPharma? Cred ca incomparabil mai mica decat industria de armament. Si atunci sa intelegem ca a devenit atat de ieftin pentru un competitor strain pe piata romaneasca sa scape de competitorul autohton?

Mihai Ion Turcu Avem similitudine in cazul retelei medicale, clinici si farmacii, Dr. Vonica.(Sinucidere prin defenestrare). O afacere cu capital propriu,ajunsa la dimeniuni medii, supusa la presiuni in momentul in care a initiat productia de insulina si a refuzat sa vanda afacerea unor straini. Banca si asigurari Carpatica, cu capital romanesc,este supusa la presiuni, deocamdata rezista.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

vineri, 1 iulie 2016

Să ne aducem aminte de Ţigareta 2

Gheorghe Gradinaru

Comments

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv