Dragi
colegi prospectivi, va rog sa-mi dati voie sa ies azi putin din
formatul nostru de discutii obisnuite si sa-mi permit sa invoc figura
unui mare prieten disparut care timp de 15 ani in aceasta zi imi oferea
un buchet mare de orchidee alb-albastre proaspat venite cu avionul de
undeva din Thailanda...
"Era în ianuarie 1999. Împreună cu familia academicianului Radu Grigorovici, Sergiu şi cu mine am fost la Suceava pentru a lansa acolo cartea lui Petru Rusşindlar, „George Grigorovici şi social-democraţia în Bucovina”. Academicianul, ilustru descendent al lui George Grigorovici, cocheta cu o răceală, care ne cam îngrijora având în vedere vârsta venerabilului om, de altfel de o limpezime, vioiciune şi spontaneitate remarcabile. Primirea la Suceava a fost călduroasă şi întâlnirile locale aşteptate şi interesante. Trenul de întoarcere care trebuia să plece la miezul nopţii, pregeta să o facă din cauza unui viscol „ca în Moldova” care se iţise pe neaşteptate. Trenul îngheţat bocnă şi înzăpezit era tras pe o linie din afara gării. După un drum de aproape o oră în care nu vedeam nimic şi abia de bănuiam direcţia trenului, am ajuns la un tren care neavând pe cine să întrebăm dacă este trenul de Bucureşti, ne-am urcat în el. Speram că cel puţin acolo nu ne va mai sufla viscolul. Speranţă deşartă. Nu numai că viscolul era prezent, dar şuieratul său era amplificat şi cam înfricoşător. Până am ajuns la tren, Sergiu striga din două în două minute: Domnule Profesor, unde sunteţi, Smărăndiţa, te ţii bine? În tren, şi-a scos imediat paltonul şi mi l-a oferit întâi mie, apoi refuzându-l eu, domnului Profesor. Am rămas pe o banchetă plină de zăpadă îngheţată mai bine de două ore până să ni se pară că ceva se mişcă, fără să fim siguri că nu este o impresie. Stăteam toţi înghesuiţi, acoperiţi de paltonul subţirel al lui Sergiu. Acesta stătea lângă geam, cu gulerul sacoului ridicat, pus peste o vestuţă subţire, cu şapca lui cam şmecheroasă pe cap, cu fularul său bleumarin cu verde închis, in jurul gâtului, şi cu o ţigară în colţul gurii. Se uita liniştit pe geam, departe, frecându-şi mâinile din când în când. Ne întreba la răstimpuri dacă avem nevoie de ceva, dacă vrem sandwichul pe care Cornelia i-l îndesase în buzunar. Am ajuns la Bucureşti puţin după miezul zilei, mişcându-ne greu căci eram realmente îngheţaţi, dar plini de o căldură ce compensa din plin disconfortul fizic. Aşa mi-l amintesc pe Sergiu, cu gulerul ridicat, cu ţigara în colţul gurii, făcând tot posibilul să nu îngheţăm. "
"Era în ianuarie 1999. Împreună cu familia academicianului Radu Grigorovici, Sergiu şi cu mine am fost la Suceava pentru a lansa acolo cartea lui Petru Rusşindlar, „George Grigorovici şi social-democraţia în Bucovina”. Academicianul, ilustru descendent al lui George Grigorovici, cocheta cu o răceală, care ne cam îngrijora având în vedere vârsta venerabilului om, de altfel de o limpezime, vioiciune şi spontaneitate remarcabile. Primirea la Suceava a fost călduroasă şi întâlnirile locale aşteptate şi interesante. Trenul de întoarcere care trebuia să plece la miezul nopţii, pregeta să o facă din cauza unui viscol „ca în Moldova” care se iţise pe neaşteptate. Trenul îngheţat bocnă şi înzăpezit era tras pe o linie din afara gării. După un drum de aproape o oră în care nu vedeam nimic şi abia de bănuiam direcţia trenului, am ajuns la un tren care neavând pe cine să întrebăm dacă este trenul de Bucureşti, ne-am urcat în el. Speram că cel puţin acolo nu ne va mai sufla viscolul. Speranţă deşartă. Nu numai că viscolul era prezent, dar şuieratul său era amplificat şi cam înfricoşător. Până am ajuns la tren, Sergiu striga din două în două minute: Domnule Profesor, unde sunteţi, Smărăndiţa, te ţii bine? În tren, şi-a scos imediat paltonul şi mi l-a oferit întâi mie, apoi refuzându-l eu, domnului Profesor. Am rămas pe o banchetă plină de zăpadă îngheţată mai bine de două ore până să ni se pară că ceva se mişcă, fără să fim siguri că nu este o impresie. Stăteam toţi înghesuiţi, acoperiţi de paltonul subţirel al lui Sergiu. Acesta stătea lângă geam, cu gulerul sacoului ridicat, pus peste o vestuţă subţire, cu şapca lui cam şmecheroasă pe cap, cu fularul său bleumarin cu verde închis, in jurul gâtului, şi cu o ţigară în colţul gurii. Se uita liniştit pe geam, departe, frecându-şi mâinile din când în când. Ne întreba la răstimpuri dacă avem nevoie de ceva, dacă vrem sandwichul pe care Cornelia i-l îndesase în buzunar. Am ajuns la Bucureşti puţin după miezul zilei, mişcându-ne greu căci eram realmente îngheţaţi, dar plini de o căldură ce compensa din plin disconfortul fizic. Aşa mi-l amintesc pe Sergiu, cu gulerul ridicat, cu ţigara în colţul gurii, făcând tot posibilul să nu îngheţăm. "
Pentru ca in aceste zile am constatat ca in memoria unor romani
episodul unificarii partidului social democrat istoric cu recentul PDSR
este considerata eronat, voi reveni cu voia D-voastra cu unele amintiri
preluate din cartea mea aparuta la un an de la disparitia prietenului
meu Sergiu Cunescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu