Pe facebook: Despre rău

miercuri, 30 martie 2016

Despre rău

Despre rău
---------------
Binele e mai puțin, mai pal, mai lipsit de energie. Oamenii care fac binele sunt relativ săraci, mai dispar, nu au puterea să facă bine decât câte un pachet de biscuiței, o ciocolățică, ceva pe care-l uiți după 5-10 minute.
Să-l dai răului...chiar și expresia populară spune destul. N-am auzit de ”să-l dai binelui” niciodată.
Răul există. Și se vede. Și se simte. Și nu e nici pe departe luciferic și nici frumos sau impresionant. E meschin, vânăt și strâns de boaște- dar e rău.
Răul rămâne. Răul ia forma locului, răul umple. Și băltește.
În primul rând, Răul suntem noi. Ni-l facem singuri din exces , din prostie, ca niște copii care chinuiesc animalele. Ne place. Ne simțim bine în rău. Dacă ar fi să adunăm câte gânduri rele și câte opinii și mai rele apar numai în FB-ul românesc- cred că nu ne-ar ajunge Biblioteca Națională- pentru 1 zi.
Răul ni-l dă comunitatea și școala. Nenea ăla care te ciupește de-ți lasă vânătaie doar pentru că s-a întâmplat să te intersectezi cu el, învățătoarea care-ți sparge capul cu rigla, profesorul care te nedreptățește, colegii care râd de tine și care nu te acceptă în grupul lor...
Răul ni-l dă societatea. Profund ne-echitabilă, societatea care nu te vede și nu te aude atunci când ai nevoie dar îți cere.Societatea care te otrăvește, îți otrăvește copiii, după care amețit de otravă îți pune o pușcă în mână și te trimite să mori glorios și absurd pentru patrie.
Vorbind acum extrem de serios- totuși cineva acolo sus ne ocrotește- cât poate- de rău. Am părăsit un secol unde am avut 2 războaie mondiale- războaie care, dacă ne amintim- au fost generate de avansul societății și al tehnicii- și totuși agresorul n-a ieșit învingător din nici unul din războaie (ne referim aici numai la Germania).
Din păcate nimeni nu ne poate ocroti de noi. Atunci când din interese meschine declari că Gigel e bun, Costel e rău și trebuie să facem neapărat război contra lui Costel- deja răul e în floare. Fie că ne referim la Costelul corupt, Costelul rus, etc. Orice fel de campanie de pedepsire care este motivată de niște absurdități abstracte se termină rău.

Smaranda Dobrescu Daca gandurile si opiniile rele sau rautacioase emise pe FB s-ar materializa, am tipa cu totii. Totusi in cele citite discern grade comparative ale raului care poate incepe cu un bobarnac fizic sau psihic, sfarsind cu o conflagratie mondiala. La acest din urma rau se refera si filosoful Hanna Arendt gandindu-se la numarul de victime si punand intrebari retorice:
Cine este adevaratul vinovat atunci cand vietile atator oameni sunt curmate in moduri asa de infame? Cate fatete are raul si care este dimensiunea lui reala? Raul absolut apare doar in cazuri exceptionale, sau oricine se poate face vinovat de el, in functie de circumstante?
Cred ca am avea nevoie de o viata mult mai lunga ca sa putem sa ne dam un raspuns la cateva din aceste dileme..

Prospectiv A-z:
Raul, domnule Kovacs, este rasplatit de hiper-mecanismele economico-politice. Pe de alta parte, raul nu mai este condamnat, odata cu suspendarea functiei sociale a religiei.

Solutia ar fi ca noi sa reincepem sa recunoastem binele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

miercuri, 30 martie 2016

Despre rău

Comments

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv