Incursiunea unui matematician roman intr-ale deconstructivismului cu aplicare la demitologizarea practicata sub egida lui Boia.
O singura observatie: Derrida era un epigon, daca nu impostorel. A popularizat niste procedee de investigatie filozofica si a fost hiper-amplificat de masinaria sistemului care avea nevoie de atomizarea opozitei. Tot cocotat asa sta si Foucault. Domnul Sergiu Moroianu face un prim pas, urmatorii sunt si mai si.
O singura observatie: Derrida era un epigon, daca nu impostorel. A popularizat niste procedee de investigatie filozofica si a fost hiper-amplificat de masinaria sistemului care avea nevoie de atomizarea opozitei. Tot cocotat asa sta si Foucault. Domnul Sergiu Moroianu face un prim pas, urmatorii sunt si mai si.
Sergiu Moroianu
Derrida și tentația epigonică a deconstrucției
Perioada comunistă a reprezentat pentru țara noastră o izolare spectaculoasă în planul ideilor față de activitatea intelectuală efervescentă, cel puțin ca volum, a Occidentului din deceniile post-belice. La un sfert de veac după re-deschiderea către lumea vestică suferim încă de o ignoranță provincială iremediabilă, ca niște călători în timp treziți într-un viitor pentru ei de neînchipuit. Să ne amintim doar de uimirea cu care îi descopeream în 1990 pe Cioran, Eliade, auzeam pentru prima oară numele lui Ionesco, citeam cu consternare Lolita și, abia scăpați din "1984", încă aproape că am fi preferat să fi suferit mai degrabă metodele de oprimare soft ale "Brave New World" decât patriotismul constrângător al lui Ceaușescu. Filosofia marxistă occidentală a avansat și ea uimitor în anii în care în România osificatul marxism-leninism era principala doctrină admisă și studiată. Nume ca Marcuse sau Adorno rămân perfect necunoscute publicului românesc, poate și deoarece nu le găsim legături directe cu românii, și este prea târziu pentru a le putea înțelege opera. Moștenirea lor influențează însă copleșitor lumea contemporană. Poate cel mai important astfel de far al gândirii vestice, pe nedrept ignorat la noi în țară, este Derrida, făuritorul deconstrucției.
Am auzit prima dată numele lui Jacques Derrida în America de la Ravi, un amic indian pasionat de calculatoare și body-building. Ravi îl "citise" aproape în întregime pe gânditorul americano-franco-algerian de origine evreiască, îi pomenea opera la fiecare două fraze, și la insistențele lui am deschis și eu câteva volume. De la primele pagini am avut o senzație de déjà vu. Lucrările lui Derrida sunt pentru filosofie ceea ce este Don Quijote pentru cavaleria rătăcitoare: o încercare neizbutită, un anacronism, o imitație grosieră și o sfidare a bunului simț. Dar, în același timp, se degajă din întreaga aventură a gândirii Derrideene o singură idee, măreață și orbitoare, pe care, obtuz Sancho Panza, nu am cutezat să o contemplu decât mai târziu: deconstrucția, o cărămidă importantă așezată pe edificiul filosofiei universale (Derrida însuși, lipsit de modestie, considera că prin deconstrucție a smuls mai degrabă câteva cărămizi din acest edificiu; astăzi însă îl putem privi din perspectiva moștenirii sale).
Ce este deconstrucția? Ar trebui să începem prin a pricepe ce este teoria critică, o abordare novatoare a marxismului cultural care permează astăzi Weltanschauung-ul occidental, dar ne-am îndepărta prea mult de adevăratul nostru subiect. Derrida creează cuvinte și noțiuni noi care ar putea ajuta la înțelegerea noțiunii de deconstrucție, cum ar fi celebrul différance, o formă omofonă a cuvântului francez "diferență", dezvoltat pe larg în volume consistente și ermetice. Pe scurt, deconstrucția este o încercare, sau un instrument, de anihilare și re-interpretare a literaturii și a gândirii. Deconstrucția afirmă că orice text, și la urma urmelor orice idee, poate și trebuie citite într-o mereu reînnoită lumină, privilegiind sensurile minore, ascunse sau defavorizate. De exemplu în dualitatea lumină/întuneric Derrida evidențiază un întreg univers de prejudecăți, idei preconcepute care ierarhizează implicit (și nelegitim, în viziunea sa) cele două noțiuni duale, pe care propune să-l "deconstruim", demers nelipsit de consonanțe gnostice. Orice idee universal acceptată este din oficiu analizată de Derrida într-o prima fază din punct de vedere lexical, scoțând la lumină sensurile ascunse, alternative ale cuvintelor și contradicțiile dintre ele. Ulterior, înțelesul ultim al noțiunilor este decorticat, desfăcut ca un bulb de ceapă. Pe rămășițele lipsite de viață și de sens, Derrida re-creează noi înțelesuri, cuvinte și noțiuni. Deconstrucția transcende înseși scopurile neo-marxismului din care a luat naștere, de anihilare socială, culturală, economică și finalmente demografică. Ea pune sub semnul întrebării nu numai existența societății așa cum o știm, dar chiar existența însăși.
Un Derrida român?
Metoda lui Derrida ar putea să sune deja familiar cititorului român. Surprinzător, în spațiul nostru public un istoric a dezvoltat în autarhie o metodă similară deconstrucției. Botezată "demitizare", metoda aceasta și-a demonstrat forța dizolvantă în confruntarea ne-echilibrată cu istoria românilor, sub pana lui Lucian Boia.
În locul unei abordări universaliste, literare, ideatice, deconstrucția este însă folosită de către istoricul nostru în ipostaza demitizării într-un mod mai puțin dezinteresat.
Demitizarea reprezintă față de deconstrucție ceea ce este un Cassanova față de Don Quijote: o aventură lucrativă, jutoasă și juisivă, dar lipsită de orice urmă de noblețe. Provincialismul culturii românești își spune încă o dată cuvântul. Suntem parcă blestemați ca ideile mari să ne vină de aiurea, iar noi să le repetăm ca pe niște forme fără fond! Ambele idei, cea originală și imitația sa dâmbovițeană, se înscriu în curentul teoriei critice neo-marxiste. Dar acolo unde deconstrucția este ideală, demitizarea este etno-centrată pe nefericita națiune română. Deconstrucția este imparțială, demitizarea acerbă. Deconstrucția este științifică, în timp ce demitizarea are un suflu provocator și mahalagiu prin subînțelesurile sale ofensatoare.
Nu putem decât să regretăm că atâta energie și cerneală sunt risipite pentru ceea ce reprezintă, din punctul de vedere al demersului științific, nimic mai mult decât încă un copy-paste lipsit de merit.
Perioada comunistă a reprezentat pentru țara noastră o izolare spectaculoasă în planul ideilor față de activitatea intelectuală efervescentă, cel puțin ca volum, a Occidentului din deceniile post-belice. La un sfert de veac după re-deschiderea către lumea vestică suferim încă de o ignoranță provincială iremediabilă, ca niște călători în timp treziți într-un viitor pentru ei de neînchipuit. Să ne amintim doar de uimirea cu care îi descopeream în 1990 pe Cioran, Eliade, auzeam pentru prima oară numele lui Ionesco, citeam cu consternare Lolita și, abia scăpați din "1984", încă aproape că am fi preferat să fi suferit mai degrabă metodele de oprimare soft ale "Brave New World" decât patriotismul constrângător al lui Ceaușescu. Filosofia marxistă occidentală a avansat și ea uimitor în anii în care în România osificatul marxism-leninism era principala doctrină admisă și studiată. Nume ca Marcuse sau Adorno rămân perfect necunoscute publicului românesc, poate și deoarece nu le găsim legături directe cu românii, și este prea târziu pentru a le putea înțelege opera. Moștenirea lor influențează însă copleșitor lumea contemporană. Poate cel mai important astfel de far al gândirii vestice, pe nedrept ignorat la noi în țară, este Derrida, făuritorul deconstrucției.
Am auzit prima dată numele lui Jacques Derrida în America de la Ravi, un amic indian pasionat de calculatoare și body-building. Ravi îl "citise" aproape în întregime pe gânditorul americano-franco-algerian de origine evreiască, îi pomenea opera la fiecare două fraze, și la insistențele lui am deschis și eu câteva volume. De la primele pagini am avut o senzație de déjà vu. Lucrările lui Derrida sunt pentru filosofie ceea ce este Don Quijote pentru cavaleria rătăcitoare: o încercare neizbutită, un anacronism, o imitație grosieră și o sfidare a bunului simț. Dar, în același timp, se degajă din întreaga aventură a gândirii Derrideene o singură idee, măreață și orbitoare, pe care, obtuz Sancho Panza, nu am cutezat să o contemplu decât mai târziu: deconstrucția, o cărămidă importantă așezată pe edificiul filosofiei universale (Derrida însuși, lipsit de modestie, considera că prin deconstrucție a smuls mai degrabă câteva cărămizi din acest edificiu; astăzi însă îl putem privi din perspectiva moștenirii sale).
Ce este deconstrucția? Ar trebui să începem prin a pricepe ce este teoria critică, o abordare novatoare a marxismului cultural care permează astăzi Weltanschauung-ul occidental, dar ne-am îndepărta prea mult de adevăratul nostru subiect. Derrida creează cuvinte și noțiuni noi care ar putea ajuta la înțelegerea noțiunii de deconstrucție, cum ar fi celebrul différance, o formă omofonă a cuvântului francez "diferență", dezvoltat pe larg în volume consistente și ermetice. Pe scurt, deconstrucția este o încercare, sau un instrument, de anihilare și re-interpretare a literaturii și a gândirii. Deconstrucția afirmă că orice text, și la urma urmelor orice idee, poate și trebuie citite într-o mereu reînnoită lumină, privilegiind sensurile minore, ascunse sau defavorizate. De exemplu în dualitatea lumină/întuneric Derrida evidențiază un întreg univers de prejudecăți, idei preconcepute care ierarhizează implicit (și nelegitim, în viziunea sa) cele două noțiuni duale, pe care propune să-l "deconstruim", demers nelipsit de consonanțe gnostice. Orice idee universal acceptată este din oficiu analizată de Derrida într-o prima fază din punct de vedere lexical, scoțând la lumină sensurile ascunse, alternative ale cuvintelor și contradicțiile dintre ele. Ulterior, înțelesul ultim al noțiunilor este decorticat, desfăcut ca un bulb de ceapă. Pe rămășițele lipsite de viață și de sens, Derrida re-creează noi înțelesuri, cuvinte și noțiuni. Deconstrucția transcende înseși scopurile neo-marxismului din care a luat naștere, de anihilare socială, culturală, economică și finalmente demografică. Ea pune sub semnul întrebării nu numai existența societății așa cum o știm, dar chiar existența însăși.
Un Derrida român?
Metoda lui Derrida ar putea să sune deja familiar cititorului român. Surprinzător, în spațiul nostru public un istoric a dezvoltat în autarhie o metodă similară deconstrucției. Botezată "demitizare", metoda aceasta și-a demonstrat forța dizolvantă în confruntarea ne-echilibrată cu istoria românilor, sub pana lui Lucian Boia.
În locul unei abordări universaliste, literare, ideatice, deconstrucția este însă folosită de către istoricul nostru în ipostaza demitizării într-un mod mai puțin dezinteresat.
Demitizarea reprezintă față de deconstrucție ceea ce este un Cassanova față de Don Quijote: o aventură lucrativă, jutoasă și juisivă, dar lipsită de orice urmă de noblețe. Provincialismul culturii românești își spune încă o dată cuvântul. Suntem parcă blestemați ca ideile mari să ne vină de aiurea, iar noi să le repetăm ca pe niște forme fără fond! Ambele idei, cea originală și imitația sa dâmbovițeană, se înscriu în curentul teoriei critice neo-marxiste. Dar acolo unde deconstrucția este ideală, demitizarea este etno-centrată pe nefericita națiune română. Deconstrucția este imparțială, demitizarea acerbă. Deconstrucția este științifică, în timp ce demitizarea are un suflu provocator și mahalagiu prin subînțelesurile sale ofensatoare.
Nu putem decât să regretăm că atâta energie și cerneală sunt risipite pentru ceea ce reprezintă, din punctul de vedere al demersului științific, nimic mai mult decât încă un copy-paste lipsit de merit.
Comments
Prospectiv A-z .
Dela pagina d-lui Moroianu:
Marian Popescu: In mediile obisnuite cu analize de siguranta nationala , Boia nu este vazut decat ca un patetic tradator, dornic de ceva castiguri generate de marketingul unei/unor edituri. E genul de personaj care cand aude de Eminescu nu se gandeste la poeziile lui ci la vre-o boala venerica de care a suferit.
Sergiu Moroianu: Sa fie sanatos! Sunt probabil oameni care se imbogatesc prin metode chiar mai indoielnice decat demitizarea. Eu obiectez doar la pretentiile lui de originalitate.
____________
Adaug eu aici: Cam putintel pentru o minte asa stralucita si mai ales pentru nevoile momentului.
Dela pagina d-lui Moroianu:
Marian Popescu: In mediile obisnuite cu analize de siguranta nationala , Boia nu este vazut decat ca un patetic tradator, dornic de ceva castiguri generate de marketingul unei/unor edituri. E genul de personaj care cand aude de Eminescu nu se gandeste la poeziile lui ci la vre-o boala venerica de care a suferit.
Sergiu Moroianu: Sa fie sanatos! Sunt probabil oameni care se imbogatesc prin metode chiar mai indoielnice decat demitizarea. Eu obiectez doar la pretentiile lui de originalitate.
____________
Adaug eu aici: Cam putintel pentru o minte asa stralucita si mai ales pentru nevoile momentului.
Prospectiv A-z .
Dela aceeasi pagina, redau si raspunsul coprospectivului Preda Mihailescu:
De la Descartes incoace exista niste "nespuse" care ghideaza intelegerea mai mult decat spusele. Analiza desface, aduce lumina in maruntaie, este in mod firesc acompaniata de aproximari... dar ceea ce nu am auzit de la nici un Cartezian sa produca o minima ingrijorare este simpla intrebare: dupa desfacerea intregului in mii de fatete, spre intelegere, ce garanteaza reintocmirea lui naturala ... si inteleasa? Pascal, mai destept si mai profund, dar poate mai putin pasionat de tehnici -- spunea simplu, "le coeur a des raisons que la raison ne connait pas". Astazi cand in stiinte -- nu prea se mai vorbeste de stiinta, si unde nespus de oameni care practica stiinta, apar satisfacuti, daca nu chiar misionari cu intelegerea produsului muncii lor ca un "patchwork", care ofera viziuni distincte, nu neceseralmente coerente sau chiar consistente, asupra a diferite nivele ale naturii. Patchwork nu mai pare neverosimil sau inacceptabil ca atitudine stiintifica.
Pe acest fundal, cam aceeasi intrebare i se pune lui Derrida: punerea in chestiune a limbajului si a ideilor mostenite, este un exercitiu de background prolific, instinctiv si nu ai nevoie de Derrida pentru a-l practica. Exercitiul poate fi foarte revelator, caci este cumva o continuare a lui Descartes, descoamezi idei si expresii care poarta in spate veacuri de sange si istorie, de nazuinta ... si care s-ar putea sa nu mai fie pur si simplu in pas cu viata. Dar vai de cine isi ia libertatea sa practice acest proces in public, fara inlocuire! Este ca si cum te-ai juca sa scoti grinda purtatoare a acoperisului, asa ca sa vezi daca este absolut necesara, daca se poate inlocui ... si apoi pleci la piata si nu mai consideri consecintele lipsei grinzii.
De mult, dar nu de foarte mult, poate 100 de ani, notiunea de geniu, sau pur si simplu de viziune spirituala era o metafora pentru descrierea acelui proces esential de alegere intre decontructiile nocive si cele deschizatoare de drumuri. Si cred ca deconstructii au avut loc si inainte de a fi botezate, la fel cum burghezul lui Moliere vorbea in proza fara sa stie.
_______________
Deci exista matematicieni romani care vad intregul!
Dela aceeasi pagina, redau si raspunsul coprospectivului Preda Mihailescu:
De la Descartes incoace exista niste "nespuse" care ghideaza intelegerea mai mult decat spusele. Analiza desface, aduce lumina in maruntaie, este in mod firesc acompaniata de aproximari... dar ceea ce nu am auzit de la nici un Cartezian sa produca o minima ingrijorare este simpla intrebare: dupa desfacerea intregului in mii de fatete, spre intelegere, ce garanteaza reintocmirea lui naturala ... si inteleasa? Pascal, mai destept si mai profund, dar poate mai putin pasionat de tehnici -- spunea simplu, "le coeur a des raisons que la raison ne connait pas". Astazi cand in stiinte -- nu prea se mai vorbeste de stiinta, si unde nespus de oameni care practica stiinta, apar satisfacuti, daca nu chiar misionari cu intelegerea produsului muncii lor ca un "patchwork", care ofera viziuni distincte, nu neceseralmente coerente sau chiar consistente, asupra a diferite nivele ale naturii. Patchwork nu mai pare neverosimil sau inacceptabil ca atitudine stiintifica.
Pe acest fundal, cam aceeasi intrebare i se pune lui Derrida: punerea in chestiune a limbajului si a ideilor mostenite, este un exercitiu de background prolific, instinctiv si nu ai nevoie de Derrida pentru a-l practica. Exercitiul poate fi foarte revelator, caci este cumva o continuare a lui Descartes, descoamezi idei si expresii care poarta in spate veacuri de sange si istorie, de nazuinta ... si care s-ar putea sa nu mai fie pur si simplu in pas cu viata. Dar vai de cine isi ia libertatea sa practice acest proces in public, fara inlocuire! Este ca si cum te-ai juca sa scoti grinda purtatoare a acoperisului, asa ca sa vezi daca este absolut necesara, daca se poate inlocui ... si apoi pleci la piata si nu mai consideri consecintele lipsei grinzii.
De mult, dar nu de foarte mult, poate 100 de ani, notiunea de geniu, sau pur si simplu de viziune spirituala era o metafora pentru descrierea acelui proces esential de alegere intre decontructiile nocive si cele deschizatoare de drumuri. Si cred ca deconstructii au avut loc si inainte de a fi botezate, la fel cum burghezul lui Moliere vorbea in proza fara sa stie.
_______________
Deci exista matematicieni romani care vad intregul!
Ovidiu Stoica Lucian
Boia datoreaza mai mult (daca nu chiar totul) istoriografiei ceausiste
(national-comuniste) decat deconstructionismului francez...Ce face Boia e
doar sa inverseze axiologic in rest are exact aceasi metodologie de
organizare a datelor istorice si de
constructie a argumentului ca si national-comunistii... Adica daca
istoriografia ceausista ne vedea un popor "unic si milenar", unul
exceptional de bun, Boia face la fel insa el ne vede "altfel" in sensul
de "exceptional de rai"... E doar acelasi lucru dar 'cu capul in jos',
si tot atat de lipsit de validitate.
Preda Mihailescu Ovidiu Stoica Excelent -- sa nu uitam ca era sef de OB la Istorie, si calatorea in anii 80 frecvent la Paris, intorcandu-se, fara probleme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu