CÂTEVA „UMBRE” EXISTENTE ÎN DOUĂ VOLUME DESPRE ROMÂNIA ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE
- un material pentru blog şi Facebook -
PETRE OPRIŞ
În urmă cu două săptămâni discutam pe Facebook despre România cu co-fondatorul unui blog pe care nu îl cunoşteam. La un moment dat, dialogul nostru a devenit mai amplu ca urmare a abordării unui subiect interesant: volumele publicate în România de cercetătorul american Larry L. Watts.
Materialul de faţă nu este o recenzie a volumelor apărute la Editura RAO în 2011 (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România) şi 2013 (Cei din dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece), ci doar o creionare a unor idei mai vechi şi mai noi despre cele două cărţi, referindu-mă strict la conţinutul şi la forma lor. Procedez astfel deoarece sper, într-un viitor apropiat, să fie corectate greşelile existente în primele ediţii ale celor două volume. Pe de altă parte, am cedat rugăminţii co-fondatorului blogului şi am promis că îmi voi expune ideile pentru membrii „Grupului Prospectiv” existent pe Facebook. Nu ştiu aproape nimic despre membrii grupului respectiv, nu cunosc identitatea celui care m-a îndemnat să prezint public opiniile mele despre cărţile scrise de cercetătorul american Larry L. Watts, însă o fac deoarece nu am văzut până în prezent, în publicaţiile din România, o analiză obiectivă referitoare la volumele respective.
De la început se cuvine să precizăm faptul că autorul acestor cărţi este cunoscut în SUA drept un promotor a două mituri româneşti: cel al mareşalului Ion Antonescu şi cel al lui Nicolae Ceauşescu. Din păcate, teoriile pe care le vehiculează cercetătorul Larry L. Watts sunt repetate printr-o formă de propagandă de tip „buclă”, folosită de televiziunile care difuzează ştiri non-stop, timp de 24 de ore. Teoriile şi informaţiile-cheie apar într-un mod obsedant şi acea formă ne aminteşte de o şenilă care se roteşte continuu, fără ca tancul să avanseze. Astfel, numărul de pagini al celor două lucrări a ajuns foarte mare (796, respectiv 700).
Dacă lăsăm la o parte forma aleasă de cercetătorul american pentru a-şi expune ideile şi intrăm în fondul lucrărilor sale, ne frapează greşelile elementare de cronologie şi scrierea greşită a numelor unor lideri români sau istorici. Alexandru Drăghici şi Florian Banu (nu Florin Bratu) au fost „botezaţi” de autor, la fel Grigore Preoteasa (nu Gheorghe, aşa cum a scris cercetătorul american), iar generalul Constantin Olteanu, ministru al Apărării Naţionale, apare exact sub această formă, în timp ce, la aparatul critic, a fost consemnat de mai multe ori „Olteanu şi Constantin”. În plus, greşelile de cronologie sunt mai mult decât evidente, deşi acurateţea ştiinţifică în asemenea cazuri este esenţială. De exemplu: „La 14 mai 1955, Moscova a semnat tratatul prin care se încheia ocupaţia Austriei şi, de aceea, nu mai exista bază legală pentru a putea păstra forţe pe teritoriul României (aceea de a proteja legăturile de comunicaţii cu trupele din Austria)”. Greşit, acel tratat a fost semnat la 15 mai 1955.
Un alt exemplu: „Imediat după încheierea tratatului austriaco-sovietic, URSS a anunţat înfiinţarea Tratatului de la Varşovia, convocând în grabă, la Moscova, reprezentanţi din România, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria şi Albania, pentru a-l semna în aceeaşi zi cu tratatul austriaco-sovietic, creând astfel o nouă bază legală pentru menţinerea trupelor sovietice în zonă”. Este greşit, în opinia noastră! Nu a existat un tratat austriaco-sovietic, ci tratatul dintre Austria, pe de-o parte, şi cele patru Mari Puteri (SUA, URSS, Marea Britanie şi Franţa), pe de altă parte. Acesta a fost semnat la 15 mai 1955, la o zi după încheierea Tratatului de la Varşovia. Documentul referitor la înfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia nu a fost semnat la Moscova, ci la Varşovia, la 14 mai 1955.
Un alt exemplu, reluat în „buclă” de autorul american: „În 1959, liderii români au zburat cu o aeronavă şi cu echipaj sovietic pentru o întâlnire la Moscova. Avionul s-a prăbuşit la aterizare în Moscova, omorându-l pe Gheorghe Preoteasa şi rănindu-l pe Nicolae Ceauşescu”; „[...] încă din anii 1950, atunci când, la Moscova, s-a produs prăbuşirea unui avion cu echipaj sovietic, având la bord o delegaţie de partid din România, în care şi-a pierdut viaţa Gheorghe Preoteasa şi a fost rănit Nicolae Ceauşescu (Gheorghiu-Dej renunţase să mai facă parte din delegaţie, cu numai câteva minute înainte de decolare)”; „Avionul s-a prăbuşit pe aeroportul din Moscova în vara anului 1959. Echipajul sovietic a murit în accident”.
Acel zbor a avut loc la 4 noiembrie 1957, Grigore (nu Gheorghe) Preoteasa a decedat şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a renunţat la 2 noiembrie să facă parte din delegaţie, nu cu câteva minute înainte de decolarea din 4 noiembrie. Cercetând circumstanţele îmbolnăvirii misterioase, istoricul Dan Cătănuş a descoperit că decizia privind rămânerea liderului P.M.R. în România a fost aprobată la reuniunea din 2 noiembrie 1957 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi Gheorghe Apostol a fost cel care a semnat protocolul acelei şedinţe, în locul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În volumul publicat în anul 2011, autorul american a susţinut că, „la mijlocul anului 1965, România a fost «brusc» eliminată cu totul din strategia de război a Pactului de la Varşovia”. În opinia noastră, ideea respectivă neglijează complet faptul că autorităţile de la Bucureşti au organizat în 1973 jocul operativ de război „SOIUZ-73”, în care armata română ar fi ajuns la Marea Marmara, flancată de marile unităţi sovietice şi ar fi trecut apoi în Asia Mică prin strâmtoarea Dardanele. Mareşalul sovietic Ivan Iakobovski a asistat la acel exerciţiu pe hartă, desfăşurat în staţiunea Neptun sub conducerea generalului Ion Ioniţă, ministrul Apărării Naţionale (vezi harta).
 |
| Sursa: A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. |
Istoricul american a reluat „în buclă” ideea sa de mai sus, astfel: „Apoi, conceptul a reapărut în perioada «primului Eşalon strategic» de la jumătatea anului 1965, când armata română a fost brusc exclusă din strategia de război a Pactului de la Varşovia.
Cu siguranţă, contribuţia militară a României la operaţiunile ofensive ale Pactului era lipsită de importanţă strategică. După 1965 ea a fost, de fapt, inexistentă”.
Dacă am accepta ideea cercetătorului american, nu mai putem să explicăm de ce s-a organizat şi desfăşurat în România jocul operativ de război „Soiuz-73” şi nici nu mai pot fi înţelese insistenţele din perioada 1969-1989 ale liderilor politici şi militari sovietici, de a se desfăşura în România exerciţii comune împreună cu generalii armatei române.
Totodată, cercetătorul american a afirmat următoarele: „Ea rămăsese singura cale terestră dintre URSS şi Bulgaria ultraloială şi Balcanii puternic rusofili: o realitate geografică reamintită atunci când România a refuzat trupelor sovietice permisiunea tranzitării ţării pentru exerciţii militare în Bulgaria, după 1963, şi a refuzat forţelor bulgare tranzitul pentru a participa la invazia Cehoslovaciei în 1968”. Istoricul Larry L. Watts a greşit din nou deoarece unităţi militare române au participat la aplicaţia „RODOPI” din Bulgaria (august 1967), iar sovieticii au tranzitat România în octombrie-noiembrie 1966, august 1967, vara anilor 1974 şi 1975, precum şi în iunie 1989 (pentru a participa la manevrele militare comune sovieto-bulgaro-române desfăşurate în Bulgaria – vezi harta).
Cercetătorul american s-a străduit să descrie şi cazul de spionaj al generalului Ion Şerb, astfel: „El fusese recrutat în timp ce era prizonier în URSS şi antrenat ca ofiţer de securitate, în perioada războiului; s-a întors în România cu Divizia „Tudor Vladimirescu” şi a continuat să fie instruit în „academia militară” sovietică. Mai mult, pentru că urmase cursuri de instruire în domeniul informaţiilor în Uniunea Sovietică, el a făcut carieră în Securitate, ajungând până la funcţia de adjunct al şefului Consiliului pentru Securitatea Statului (sic!), precum şi ministru-adjunct de interne, sub Alexandru Drăghici, înainte de căderea acestuia în dizgraţie, după care a fost reîncadrat ca ofiţer, în forţele armate române”.
În realitate, Ion Şerb nu a fost prizonier în URSS. El a satisfăcut stagiul militar în perioada decembrie 1944 – 1946 la Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu-Debreţin” (decembrie 1944 – 1946), unde a fost decorat cu Medalia „Serviciul credincios”, cu spade, clasa a III-a (Decretul nr. 1568 din 9 mai 1946), apoi a ajuns subofiţer în Legiunea de Jandarmi Muscel (1947-1948). La un moment dat, Ion Şerb a îndeplinit funcţia de comandant al Trupelor de Grăniceri (până în noiembrie 1961). Este adevărat că unităţile de grăniceri s-au aflat până în martie 1960 în structura Ministerului Afacerilor Interne, însă generalul Ion Şerb nu a fost niciodată „adjunct al şefului Consiliului pentru Securitatea Statului” deoarece consiliul respectiv a fost înfiinţat de-abia în vara anului 1967, adică după şapte ani de la mutarea lui Ion Şerb şi a unităţilor de grăniceri de sub comanda sa la Ministerul Forţelor Armate.
În al doilea rând, la Constanţa nu a existat niciodată o divizie românească de tancuri. Marea unitate militară menţionată de cercetătorul american era, de fapt, Divizia 9 Mecanizată „Mărăşeşti”, comandată de generalul-maior Dumitru Gafencu la începutul anilor ’60, iar Divizia 10 Mecanizată a avut comandamentul la Iaşi, nu în Dobrogea sau în Câmpia Bărăganului. Singura mare unitate de tancuri existentă în România până în toamna anului 1968 a fost Divizia 6 Tancuri, care avea comandamentul la Târgu-Mureş.
În al treilea rând, este puţin probabil ca generalul Ion Şerb să fi avut acces direct la dosarele personale ale generalilor Vasile Milea şi Nicolae Militaru deoarece aceştia nu au fost niciodată subordonaţii săi. Ion Şerb a comandat Armata a II-a şi, în aceeaşi perioadă (1965-1969), Militaru şi Milea au condus Armata a III-a (în calitate de comandant, respectiv şef de stat major), iar dosarele respective puteau fi consultate doar de şefii ierarhici (de exemplu, ministrul Forţelor Armate sau şeful Marelui Stat Major), precum şi de generalii în cauză (fiecare doar dosarul său). În plus, Nicolae Militaru a avut dreptul să vadă întregul dosar al subordonatului său, Vasile Milea.
Este posibil ca Nicolae Militaru să fi oferit lui Şerb copiile ambelor dosare, acestea fiind făcute până la mutarea lui Militaru de la Armata a III-a la Armata a II-a (iulie 1969). Ulterior, Ion Şerb putea oferi copiile respective generalului sovietic Gheorghi Pavlovici Romanov, însoţite, eventual, de o actualizare a datelor personale ale generalilor Militaru şi Milea (avansări în grad şi numiri în funcţii noi etc.).
În ultimul rând, generalul Gheorghi Pavlovici Romanov a avut un motiv bine întemeiat pentru a obţine rapid detalii de la Ion Şerb despre „înfiinţări a două mari unităţi de mecanizate”. Ca urmare a invadării Cehoslovaciei de către unităţi militare din cinci state membre ale OTV (în noaptea de 20 spre 21 august 1968), Nicolae Ceauşescu a aprobat crearea la 11 septembrie 1968 a Diviziei 57 Tancuri, care avea comandamentul la Bucureşti şi i se subordonau cinci regimente nou înfiinţate. După câteva zile, o nouă mare unitate a fost înfiinţată la Armata a II-a. Astfel, pentru blocarea Porţii Focşanilor a apărut Divizia 67 Mecanizată (Brăila), care avea cinci regimente nou înfiinţate în subordine. În acelaşi timp, pentru întărirea Armatei a III-a şi blocarea Porţii Someşului a fost înfiinţată Divizia 81 Mecanizată. Aceasta avea comandamentul la Dej şi i se subordonau cinci regimente nou înfiinţate: R. 223 Mc. şi R. 230 Tc. (la Baia Mare); R. 221 Mc. (Dej); R. 4 Mc. (Someşeni); R. 315 Art. (Şimleu Silvaniei). De asemenea, s-au înfiinţat Regimentul 27 Tancuri (la Piteşti) şi Divizionul 42 Artilerie Antitanc (menţinut în rezerva stategică), iar regimentele mecanizate din Diviziile 57 Tancuri, 67 şi 81 Mecanizate au primit în organica lor câte un batalion nou înfiinţat de tancuri, un divizion de artilerie şi o baterie antitanc.
În altă ordine de idei, documentele existente la Arhivele Naţionale Române infirmă afirmaţiile lui Larry L. Watts referitoare la sprijinul militar acordat de autorităţile române „Frontului Naţional de Eliberare a Angolei”, care primea de fapt ajutoare militare importante din SUA pentru a lupta împotriva „Mişcării Populare pentru Eliberarea Angolei”. Totodată, cercetătorul american a negat ajutorul militar semnificativ acordat de autorităţile de la Bucureşti, în perioada 1965-1969, Republicii Democratice Vietnam. Ajutorul s-a oferit în concordanţă cu posibilităţile României şi solicitările exprimate pe diferite căi de reprezentanţii nord-vietnamezi. Cu excepţia anului 1966, România a expediat în Republica Democratică Vietnam numai ajutoare nerambursabile, valoarea bunurilor militare româneşti care au ajuns la Hanoi fiind următoarea: 1,8 milioane de ruble (1965), 4,2 milioane (1966), 14 milioane (1967), 22,7 milioane (1968) şi 12,9 milioane (1969). În procente, situaţia se prezintă astfel: circa 54% din ajutorul total oferit în anul 1965 a fost de natură militară; 27,6% în 1966; 45% în 1967; 47% în 1968; 48,3% în anul 1969.
Despre situaţia dramatică în care se afla economia românească (şi din cauza SOVROM-urilor), istoricul american a scris astfel: „eforturile Bucureştiului de înlocuire a directorilor sovietici care controlau industria şi economia României, lansate la nici 48 de ore după moartea lui Stalin, în 1953, şi iniţiativa de a dizolva „întreprinderile comune” sovietice (sovromurile) – lucruri care au stârnit protestele lui Hruşciov ...”. În realitate, primele discuţii româno-sovietice despre desfiinţarea unor SOVROM-uri au avut loc în timp ce Iosif Stalin trăia (vezi discuţiile de la reuniunea Biroului Consiliului de Ajutor Economic Reciproc; Moscova, 25 februarie – 3 martie 1953).
Ne oprim aici cu enumerarea greşelilor existente în cele două cărţi publicate de cercetătorul Larry L. Watts (deşi mai sunt şi altele, însă nu le expunem aici pentru a nu fi considerat distrugător de mituri româneşti). Toate acestea ne determină să analizăm cu multe rezerve alte afirmaţii ale istoricului american. În acelaşi timp, putem menţiona faptul că volumele respective oferă pentru istorici nişte surse de documentare ştiinţifică foarte valoroase, româneşti şi străine. Documentele indicate de domnul Larry L. Watts merită găsite în arhivele americane în scopul dezvoltării cercetării despre efectele generate de Războiul Rece în România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu