Pe facebook: Idei scapate din vedere

duminică, 20 noiembrie 2016

Idei scapate din vedere

Idei scapate din vedere – 22 octombrie 2016

Stefan Kovacs shared his post.

Mă întreb și eu acum- de ce în 1990 - când a fost Mitterand la noi nu s-a gândit Petrică și cu colegii lui la un program serios de schimb cu Franța ? Și mă refer la un schimb în care muncitorii calificați și tehnicienii ar fi făcut 3 luni, 6 luni- 1 an- într-o instituție franceză ? Să fi rulat 100-200.000 de oameni- atunci când noi mai aveam încă industrie- azi am fi Elveția Estului...

Preda Mihailescu Pentru asta trebuia minte de ambele parti. Este drept ca Francezii, mai tarziu, cu Dacia, au realizat ca poate fi si in folosul lor. Dar ...

Doina Nicolescu Petrica avea dispret pentru industria romaneasca, deci si pentru cei care isi faceau de lucru printre mormanul de fier vechi.

Stefan Kovacs Din păcate n-a învățat nimic. Niciodată. Nici măcar cât a fost în Politehnică. Într-o anumită privință e mai rău decât Boc- pentru că la Boc măcar vezi o neputință intelectuală. La Petrică sunt combinate o anumită îngâmfare (despre care ți se pare pe undeva normal să existe- cunoscând povestea părinților- dar nu să se manifeste așa) completate de un complex de inferioritate ciudat (l-am auzit cu urechile mele când povestea cum umbla el cu pantofii găuriți prin Primăverii- mă lași ?) și cu o neputință la fel de ciudată- de la activitatea sa ca prim-ministru, trecând prin faza în care Băse i-a tras chiloții peste cap după model american ("Ești cel mai bun, Petrică" ?) și terminând cu actuala lui prestație ca liberal. Presupun că nepoții nepoților noștri vor cunoaște adevărul- pentru mine personal a fost o imensă dezamăgire.

Prospectiv A-z .
"Petrică și cu colegii lui" erau precursorii TFListilor. Tot ce era (in) Romania le putzea!

Stefan Kovacs Din păcate. Atâta doar că Petrică era crescut aici, tac-su lucra în România, etc...

Preda Mihailescu Si ce eficenti au fost!

Prospectiv A-z .
Pai da, caci romanul, natie tanara, e mimetic nevoie mare. In plus, tzara fusese tzinuta in intuneric (de PCR si RFE/REL)... Ca si acum, cand premiantii anilor 1990 o dau de colo-colo numai adevarul nu-l spun. In consecinta, romanii raman si azi cu limbile incurcate.

Alexandru Botu Domnilor, dar cei care au fost eficienti lucrau dupa un plan, ca la carte, in timp ce noi ceilalti nu intelegeam mai nimic. Planul acela nu cred ca avea ca obiectiv ce ne doream noi. In fapt, pe atunci, ca si acum dorinta noastra este difuza, in ea sunt zeci de milioane de dorinte egoiste.

Mihai Ion Turcu Alexandru Botu @ Personal cred ca suntem o natie de oameni normali. Este normal sa existe 16 milioane de dorinte individuale, totdeauna exista numitor comun posibil de identificat si o ierarhie posibil de stabilit, si totdeauna exista interese de stat (atunci cand exista stat si oameni de stat) Interesul de stat este supraordonat pentru ca este strategic si conditie pentru implinirea intereselor particulare.

Alexandru Botu Va multumesc, Domnule Prof Mihai Ion Turcu pentru speranta redata ca statul si oamenii de stat numai la asta se gandesc si actioneaza!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre Atelierul Grupului Prospectiv

Discutiile noastre la facebook au fost reluate in cadrul Atelierului Grupul Prospectiv. O buna descriere a ideii de atelier am gasit-o in textul lui Andrei Serban:

Nu mă gândesc prea des de ce sunt în viață, care e rostul meu pe lume. Ma gândesc în schimb foarte des cum să îmi fie mie bine, cum să am succes. Poate că nu sunt singurul care gândește așa… Totuși, oare nu suntem aici pentru altceva? În Mahabharata, Udishtira ne atrage atenția: „zilnic moartea ne bate la ușă, dar noi continuăm să trăim ca și cum am fi nemuritori”.

Un înțelept a spus: „Omul are o menire specială, pe care animalele nu o pot îndeplini: aceea de a sluji, de a servi conștient planeta. Un artist poate face mai mult, poate deveni un pod de legătură pentru ca anumite energii mai fine, de o altă calitate, să devină vizibile. Pentru a îndeplini această funcție, el trebuie să evolueze.”

Citind aceste cuvinte, cu mulți ani în urmă, m-am simțit imediat inspirat să mă examinez pe mine însumi, să mă întreb ce îmi lipsește și cum aș putea să evoluez, pentru a deveni un om și un artist adevărat.

Descoperisem în tinerețe, lucrând cu Brook în format de atelier, cât de benefică este munca de laborator. În atelier competiția nu-și are locul, ca și, de altfel, multe alte constrângeri și piedici, inclusiv teama paralizantă dinaintea unei premiere. Când lucrăm la un spectacol, vine aproape inevitabil momentul când propria importanță se face simțită – acel amor propriu care ne împinge să fim preocupați mai mult de noi înșine decât de întreg și să ne simțim fiecare atât de „speciali”, de „intersanți”. Iată ce ne izolează în micul egoism, de fapt într-o imensă singurătate. În condiții de atelier, însă, ceea ce caut este să mă regăsesc împreună cu ceilalți, să ne punem aceleași întrebări. Atmosfera de calmă introspecție ne ajută și să simțim că există în noi și în jurul nostru energii de o altă natură decât cele cu care interacționăm de obicei, energii cosmice accesibile doar într-o stare de disponibilitate pe care nu o avem în graba cotidiană după succes. Și ne dăm seama că toți contribuim la condițiile speciale absolut necesare pentru a crea această deschidere. Astfel se naște în fiecare o responsabilitate nouă, aceea de a participa la efortul comun. Ecranul opac, cel care mă face să mă gândesc doar la mine, se dizolvă atunci când las impresiile care vin de la ceilalți să mă pătrundă și apoi să circule liber. (…)

De ce participarea la ateliere e un fel de a te dezvolta? Trăim într-o lume dominată de o individualitate maximă și de un egoism monstruos. Ne e foarte greu nouă, oamenilor, să fim împreună. Un stol de păsări pot gândi și reușesc să se miște împreuna. La fel insectele, peștii, animalele… Oamenii, dimpotrivă – fiecare în singurătatea sa. În același timp – dansatorii din Bali sau actorii japonezi ai teatrului No formează cu adevărat un grup, reacționează în mod natural toți împreună, sunt animați de același impuls, ca o orchestră remarcabilă, dar fără dirijor, fără ca cineva să le dea semnalul. Prin contrast, nouă ne e aproape imposibil. De ce? Pentru că toți vrem să fim „speciali și unici”. De exemplu, când mă observ pe mine însumi, recunosc cât mi-e de greu să-i ascult pe ceilalți – mă gândesc la „importanța” mea, la ce am „eu” de spus. Să fii sensibil la cel de lângă tine cere un alt fel de concentrare decât în viață, o anumită calitate care ne lipsește, care cere un antrenament special. Acesta se poate obține doar în conditii de atelier. Ar trebui să ne amintim că suntem aici pentru a servi ceva mai înalt decât propria noastră persoană, atât în viață, cât și în teatru – cred profund în asta. Și, dacă e adevărat ce spun, înseamnă că eu și tu suntem același în esență și ar trebui să ne considerăm „NOI”, fiecare cu individualitatea sa, dar tinzând împreună spre un scop înalt, nobil. Prin exerciții, ajung să simt că eu, tu, noi facem parte din același univers, ajung să-l văd și să-l înțeleg pe celălalt ca pe mine însumi: Eu-Tu-Noi.

(Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, coordonat de Monica Andronescu și Cristiana Gavrilă, Editura Nemira, 2013)

Pe facebook

duminică, 20 noiembrie 2016

Idei scapate din vedere

Stefan Kovacs shared his post.

Niciun comentariu:

afişări

Textele nerestricţionate pot fi preluate cu atribuire la blogul Grupului Prospectiv